daune-interese, despăgubiri băneşti stabilite prin hotărâre judecătorească în sarcina debitorului pentru a fi plătite creditorului în scopul reparării prejudiciilor pricinuite acestuia, ca urmare a neexecutării ori executării defectuoase ori cu întârziere de către debitor a obligaţiilor sale. Creditorul este îndreptăţit să pretindă debitorului plata de d.-i. în toate cazurile când sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii contractuale. Pe această cale, se produce o înlocuire a creanţei sale iniţiale cu o altă creanţă ce are ca obiect suma de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor. Convertirea creanţei iniţiale într-o nouă creanţă nu are semnificaţia juridică a transformării obligaţiei iniţiale într-o altă obligaţie diferită ca natură, întrucât despăgubirile sunt datorate de către debitor în virtutea obligaţiei iniţiale asumate contractual de el. Despăgubirile reprezintă obiectul subsidiar, având valoare de sancţiune civilă aplicabilă în caz de neexecutare a acelei obligaţii. D.-i. se stabilesc întotdeauna în bani, instanţa de judecată nefiind competentă să-l oblige pe debitor la executarea în natură a unei alte prestaţii decât aceea pe care şi-a asumat-o prin contractul încheiat cu creditorul. Atunci când executarea în natură a acelei prestaţii nu mai este posibilă nici pe cale silită, obligarea debitorului la plata de despăgubiri băneşti rămâne mijlocul cel mai potrivit de reparare a prejudiciului cauzat creditorului. Soluţia este aceeaşi şi pentru ipoteza în care creditorul a fost prejudiciat prin executarea defectuoasă ori cu întârziere a prestaţiei la care s-a obligat debitorul. Obligarea debitorului la plata d.-i. este condiţionată imperativ de îndeplinirea de către creditor a formalităţii punerii în întârziere; în sistemul Codului civil român, în materie contractuală, ca regulă, debitorul nu este considerat ca fiind de drept pus în întârziere, prin simplul fapt al neexecutării sau prin simpla împlinire a scadenţei. Formal, debitorului contractual trebuie să i se pună în vedere că are obligaţia să execute ceea ce datorează (art. 1079 C. civ.). Necesitatea punerii în întârziere a debitorului se fundamentează pe prezumţia relativă că, atât timp cât creditorul se complace în pasivitate, neexecutarea sau întârzierea în executare nu i-a cauzat niciun prejudiciu şi că el (creditorul) a consimţit tacit la prorogarea termenului de executare. Legea (art. 1079 C. civ.) dispune că punerea în întârziere a debitorului se face printr-o notificare sau somaţie de plată trimisă prin intermediul executorului judecătoresc. Efect identic produce şi promovarea de către creditor a unei acţiuni în justiţie împotriva debitorului, chiar dacă aceasta a fost introdusă la o instanţă necompetentă. Dispoziţia legală menţionată (relativă la punerea în întârziere) este însă interpretativă de voinţă, ceea ce permite părţilor să decidă ca punerea în întârziere să se facă într-o altă formă sau chiar că nu este necesară, stipulând o clauză expresă în contractul lor potrivit căreia debitorul este considerat pus în întârziere prin simplul fapt al împlinirii scadenţei datoriei sale, fără a mai fi necesară îndeplinirea, în acest scop, a vreunei formalităţi. Codul civil român dispune că debitorul este de drept pus în întârziere, fără somaţie, în următoarele cazuri: a) în situaţiile anume prevăzute de lege; b) când părţile au prevăzut în contract, printr-o clauză expresă, că debitorul se află în întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (de plată), fără a fi nevoie de notificare în acest sens; c) când prin natura ei obligaţia nu putea fi executată decât într-un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat; d) în caz de neexecutare a obligaţiilor de a nu face; e) în cazul obligaţiilor continue (precum cele de furnizare a apei potabile, a gazului metan, a energiei electrice, obligaţia de întreţinere a unei persoane ori de conservare sau pază a unui bun etc.). Efectele punerii în întârziere a debitorului sunt următoarele: a) de la data punerii în întârziere a debitorului se constată refuzul debitorului de a executa prestaţia la care s-a obligat şi, ca urmare, creditorul devine îndreptăţit să pretindă acestuia d.-i. compensatorii; b) debitorul datorează d.-i. moratorii creditorului său de la data când acesta din urmă l-a pus în întârziere; c) dacă obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun individual determinat, de la data punerii în întârziere, debitorul suportă riscul pieirii fortuite a acestuia, deşi dreptul de proprietate asupra bunului respectiv (încă nepredat) a fost transmis creditorului chiar din momentul încheierii contractului. Debitorul este însă apărat de acest risc în măsura în care face dovadă că respectivul lucru ar fi pierit şi la creditor dacă obligaţia de predare era executată. D.-i. se împart în două categorii, şi anume: compensatorii şi moratorii. Evaluarea d.-i. poate fi stabilită prin lege, poate fi făcută de instanţa de judecată sau poate fi convenită de părţi [v. şi daune-interese compensatorii; daune-interese moratorii].
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Daune-interese
