Dată certă
| Comentarii |
|
dată certă, dată calendaristică marcând momentul din care existenţa unui înscris sub semnătură privată nu mai poate fi contestată de către terţi şi care este considerată a fi pentru aceştia adevărata dată a acelui înscris. Codul civil român (art. 1182) enumeră limitativ următoarele criterii în funcţie de care se poate stabili d.c. a oricărui înscris sub semnătură privată: a) înfăţişarea înscrisului, în orice scop, la o instituţie publică, situaţie în care acel înscris dobândeşte ca d.c. data prezentării lui la instituţia respectivă; b) înregistrarea înscrisului într-un registru public anume destinat (de exemplu, registrele existente la instanţele judecătoreşti sau cele de intrare-ieşire de la alte organe de stat etc.), caz în care acel înscris dobândeşte ca d.c. data înregistrării; c) menţionarea înscrisului în cuprinsul unui act sau document oficial întocmit de o persoană îndeplinind o funcţie publică, dacă a fost făcută în aşa fel încât înscrisul respectiv va avea ca d.c. data actului sau documentului conţinând menţiunea privitoare la existenţa sau conţinutul său; d) încetarea din viaţă a oricăreia dintre persoanele semnatare ale înscrisului, situaţie în care înscrisul respectiv va avea ca d.c. data la care s-a produs decesul semnatarului; e) întocmirea de către notarul public, la cerere, a unei încheieri speciale prin care se atribuie d.c. unui anume înscris, caz în care acel înscris primeşte ca d.c. data stabilită prin această încheiere; este necesar ca d.c. atribuită de către notarul public să fie trecută pe fiecare dintre exemplarele înscrisului. Există însă şi alte împrejurări prin referire la care s-ar putea stabili d.c. a unui înscris, ca, de exemplu, survenirea unei maladii care produce paralizarea totală a mâinilor unuia dintre semnatarii acelui înscris; o atare împrejurare creează o puternică prezumţie că la data declanşării paraliziei înscrisul respectiv fusese deja întocmit. Principalul efect al d.c. este că, din momentul stabilirii ei, înscrisul respectiv dobândeşte opozabilitate faţă de terţi. Prin terţi, în acest context, se desemnează numai persoanele care au dobândit drepturi de la părţile contractului şi care pot fi prejudiciate prin eventuala schimbare a datei reale a actului respectiv, în această categorie de persoane nu se includ succesorii universali şi cu titlu universal, ei substituindu-se în drepturile şi obligaţiile autorului lor; fac excepţie moştenitorii rezervatari, dar numai în măsura în care le este atinsă rezerva, prin acte cu titlu gratuit; în această materie regula este că au calitatea de terţi numai dobân-ditorii de drepturi cu titlu particular, ca, de exemplu, cumpărătorul, legatarul etc. în ipoteza vânzării lucrului închiriat, cumpărătorului nu îi sunt opozabile decât contractele de închiriere consimţite de vânzător care au dată certă anterioară vânzării. Au calitatea de terţi şi creditorii părţilor, ori de câte ori ei invocă drepturi proprii.
data certă, darea de dată certă a înscrisurilor sub semnătură privată este o condiţie a opozabilităţii acesteia faţă de terţi: “Data scripturii private - spune art. 1182 C. civ. - nu face credinţă contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfăţişat la o dregătorie publică (instituţie sau autoritate publică - n.n.), din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morţii a acestuia sau a unuia dintre acei care l-au subscris sau din ziua în care va fi fost trecut fie şi în prescurtare în acte făcute de ofiţeri publici (funcţionari publici - n.n.), precum procese-verbale pentru punerea pecetei sau pentru facerea de inventare” (s.n.). Potrivit art. 90 din Legea nr. 36/1995, data certă poate fi acordată şi de către notarul public, arătându-se că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale pentru dare de dată certă, în sensul art. 42 litera “g” din lege, condiţiile de fond şi de formă ale actului notarial întocmit în raport cu natura acelui act.
Textul art. 1182 C. civ. este foarte apropiat de cel al art. 1328 din Codul civil francez, aşa încât concluziile doctrinei şi jurisprudenţei franceze interesează deopotrivă).
în termeni expliciţi - ca şi textul francez - art. 1182 C. civ. condiţionează opozabilitatea actului sub semnătură privată de data certă a acestuia. Cu alte cuvinte, eficacitatea probatorie a actului sub semnătură privată în privinţa terţilor este condiţionată de reguli speciale relative la data actului, acest element prezentând pentru terţi o “importanţă capitală” - de la un anumit moment ei putând cunoaşte modificarea prin convenţie a situaţiei juridice dintre părţi şi, totodată, a faptului juridic inserat în ordinea juridică, care
le-ar putea afecta drepturile sau interesele legitime. Ar fi de altfel extrem de dificil pentru terţi să demonstreze, chiar prin orice mijloace de probă, inexactitatea datei menţionate în act.
Două categorii de precizări prealabile urmează să facem cu privire la prevederile art. 1182 C. civ.: cele cu privire la actele supuse formalităţilor de atribuire a datei certe (A), cele cu privire la terţii vizaţi prin aceste formalităţi (B).
A. Regulile prevăzute de art. 1182 C. civ. pot fi valorizate nu numai sub semnul măsurilor de protecţie a terţilor, dar şi sub semnul unor limite preconstituite ale principiului opozabilităţii. Reglementând opozabilitatea “datei scripturii” se reglementează, de fapt, opozabilitatea chiar a convenţiilor.
Textul art. 1182 C. civ. vizează actele sub semnătură privată-inclusiv actele autentice, dar care, din cauza unui viciu de formă, nu valorează decât ca acte sub semnătură privată, cum spune art. 1172 C. civ. , fie ele unilaterale, fie ele bilaterale, dar, evident, el nu se aplică “convenţiilor verbale”, care, de altminteri, sunt imposibil de înregistrat. Textul vizează actele instrumentare. Evident, aşadar, datorită înseşi naturii lor, exigenţele arătate cu privire la data certă nu se aplică convenţiilor verbale.
S-a opinat că art. 1182 C. civ. nu se aplică înscrisurilor sub semnătură privată care constată acte juridice având o valoare sub 250 de lei, a căror dată ar fi opozabilă terţilor, chiar dacă n-ar fi certă, până la proba contrară, pe care terţii ar putea-o face prin orice mijloc de dovadă, soluţie ce ar rezulta din dispoziţiile art. 1191 C. civ.. S-a considerat însă că ar trebui să se facă o distincţie - şi subscriem acestui punct de vedere -, în sensul că data trecută într-un înscris sub semnătură privată, dacă nu a devenit dată certă, nu face nici o dovadă faţă de terţi, chiar dacă valoarea actului constatat prin înscris este sub 250 de lei, întrucât art. 1182 C. civ. nu face nici o deosebire între înscrisurile sub semnătură privată după valoarea actelor ce ele constată; dar, fiind un act a cărui valoare nu depăşeşte 250 de lei, “partea sau părţile care îl invocă” împotriva unui terţ vor putea dovedi data încheierii actului prin orice mijloc de dovadă, inclusiv martori şi prezumţii, potrivit art. 1191, alin. 1 C. civ., “terţii” neavând sub acest aspect -al probaţiunii - nici o obligaţie).
Contiguă ipotezelor deja arătate ar fi o alta: dacă regulile prevăzute de art. 1182 C. civ. se aplică sau nu ace'or documente care au semnificaţia unui început de dovadă scrisă. S-a opinat, în doctrina franceză), dar şi în doctrina noastră, că art. 1182 C. civ. nu se aplică înscrisurilor semnate care, din cauza neîndeplinirii condiţiilor cerute de art. 1179-1180 C. civ., nu pot constitui înscrisuri sub semnătură privată, dar valorează
ca început de dovadă scrisă, căci nici ele nu fac, prin ele însele, o dovadă completă. Soluţia poate fi însă discutată. într-adevăr, astfel de înscrisuri sunt supuse unui alt mecanism probator decât sistemului de legalitate prevăzut pentru proba literală. Dar, cum art. 1182 C. civ. include sub incidenţa prevederilor lui actele instrumentare, se poate admite că sunt supuse acestor prevederi nu numai actele sub semnătură privată regulat făcute - inclusiv prin îndeplinirea formalităţii pluralităţii de exemplare (art. 1179 C. civ.) şi prin menţiunea “bun şi aprobat pentru...” (art. 1180 C. civ.) - dar şi actele sub semnătură privată făcute cu neobservarea formelor arătate, astfel de formalităţi interesând părţile, nu terţii, iar în privinţa acestora din urmă neexistând nici un motiv pentru a se stabili condiţii mai tolerante pentru opozabilitate. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a decis cândva, prin interpretarea corectă a dispoziţiilor amintite, sancţiunea nerespectării prevederilor în materie nu este “nulitatea actului juridic, ci numai a înscrisului probator”; or, actul producându-şi efectele, ele semnifică o modificare în ordinea juridică, care nu poate fi cu totul indiferentă terţilor interesaţi.
Art. 1182 C. civ. aplicându-se actelor instrumentare sub semnătură privată, rezultă că exigenţele acestui text sunt susceptibile de aplicare şi înscrisurilor speciale, astfel de acte putând fi antedatate şi, deci, prejudiciabile pentru terţi, în măsura în care prin ele s-ar fi realizat o operaţiune juridică (negotium).
Totuşi, regulile prevăzute de art. 1182 C. civ. nu sunt aplicabile în unele cazuri sau terţul nu se poate prevala de neîndeplinirea lor:
a) Ele nu sunt aplicabile, întrucât, pentru a le face opozabile faţă de terţi, unele acte sunt supuse altor formalităţi de publicitate decât cele arătate de art. 1182 C. civ. sau, cu alte cuvinte şi prin referire directă la problema aici discutată, unele acte juridice dobândesc dată certă faţă de terţi prin alte mijloace prevăzute de lege. Astfel, exemplificând, cesiunile de creanţă dobândesc dată certă faţă de terţi numai prin notificarea cesiunii făcută debitorului sau prin acceptarea cesiunii de către acesta;
b) în unele situaţii, înscrisurile fac dovadă faţă de terţi în ce priveşte data trecută în ele, fără să fie nevoie ca aceasta să fi devenit dată certă prin mijloacele prevăzute de art. 1182 C. civ. Astfel:
♦ în materie comercială, derogarea de la prevederile art. 1182 C. civ. este o consecinţă a principiului libertăţii probelor în acest domeniu, art. 57, alin. 2 C. com. arătând în acest sens că data actelor şi a contractelor comerciale “poate fi stabilită, faţă de cei de al treilea, prin toate mijloacele de probă arătate la art. 46”; de asemenea, se mai precizează că “data arătată în cambie şi în orice alte titluri la ordin, precum şi în girurile lor, se consideră drept adevărată până la proba contrarie” - alin. ultim al art. 57 C. com. S-a considerat - în consens cu doctrina italiană - că acelaşi principiu este aplicabil şi în ipoteza datelor cuprinse într-un înscris cerut de legea comercială adsolemnitatem, precum şi atunci când data a dobândit caracter cert prin unul dintre modurile arătate de art. 1182 C. civ., “pe considerentul că, în fapt, este posibil ca data reală să nu coincidă cu aceea
înregistrată, consemnată de autori, iar părţile să caute să fraudeze terţii, dând dată certă unui înscris care constată un act juridic cu mult anterior ca existenţă”);
♦ Chitanţele nu sunt de asemenea supuse exigenţelor prevăzute de art. 1182 C. civ., deşi riscul de a se săvârşi o fraudă prin asemenea acte este considerabil. Excepţia nu este prevăzută de lege, dar ea a fost şi este admisă, găsindu-şi o justificare în inconvenientele care s-ar ivi dacă înscrisuri atât de curente, cum sunt chitanţele, ar fi supuse formelor cerute de lege pentru ca data lor să fie opozabilă terţilor). Ne îngăduim totuşi să considerăm că justificarea soluţiei nu este cu totul convingătoare, art. 1182 C. civ. nefăcând nici o distincţie, sub aspectele arătate, între actele sub semnătură privată. Aşa fiind, precum şi din prudenţă, este recomandabilă conferirea de dată certă şi chitanţelor, în vederea opozabilităţii acestora;
♦ Testamentul olograf, în cazul căruia - cum rezultă din prevederile art. 859 C. civ. - data este un element constitutiv, dacă este scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului, face dovadă prin el însuşi, inclusiv cu privire la dată. Altfel s-ar aduce atingere caracterului secret al dispoziţiilor testamentare). Jurisprudenţa şi doctrina au admis - în anumite codiţii - stabilirea, întregirea sau rectificarea datei testamentului cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului). în toate cazurile însă, data testamentului se prezumă a fi reală. Ea rămâne un element autonom în raport cu celelalte pe care trebuie să le cuprindă testamentul, potrivit art. 859 C. civ.
B. Este unanim şi tradiţional admis că terţii la care se referă art. 1182 C. civ. nu sunt toţi cei numiţi penitus extranei, ci ei reprezintă o categorie restrânsă). “Prin terţi, în înţelesul art. 1182 C. civ., trebuie să înţelegem acele persoane care n-au participat la întocmirea înscrisului sub semnătură privată despre care este vorba, dar care au obţinut fie printr-o convenţie încheiată cu una dintre părţi, fie printr-o dispoziţie a uneia dintre părţi, fie în temeiul legii, drepturi care ar putea fi ştirbite dacă convenţia sau actul constatat prin acel înscris le-ar fi opozabil, datorită datei false trecute în înscris, şi care au astfel nevoie să fie ocrotite prin regula specială prevăzută de art. 1182 C. civ.”. Să reluăm şi să dezvoltăm precizările făcute. Condiţiile în care terţul s-ar putea prevala de neîndeplinirea
prevederilor art. 1182 C. civ. cu privire la data certă ar putea fi considerate următoarele: el trebuie, bineînţeles, să nu fi fost parte în actul susceptibil de dată certă (a); terţul trebuie să invoce un drept propriu (b); el nu trebuie să fie privat de a invoca prevederile art. 1182 C. civ. (c). Să le examinăm în ordinea arătată.
a) Persoana - considerată terţ, în sensul art. 1182 C. civ. - trebuie, evident, prin definiţie, să nu fi fost nici parte nemijlocită, nici reprezentată în actul pentru care s-au îndeplinit ori nu s-au îndeplinit exigenţele cu privire la data certă. Astfel, soţii sau foştii soţi sunt terţi unul faţă de altul în cazurile în care unul dintre ei pretinde că un bun a fost dobândit de el înainte de căsătorie, spre a stabili astfel că acel bun îi este propriu, în care scop opune celuilalt soţ sau fost soţ înscrisul prin care a dobândit acel bun şi care poartă o dată anterioară căsătoriei. Celălalt soţ sau fost soţ fiind în această împrejurare un terţ, data înscrisului ce i se opune nu-i va fi opozabilă decât dacă a devenit certă înainte de căsătorie, prin mijloacele prevăzute de lege. Potrivit art. 5, alin. 1 din Decretul nr. 32/ 1954, dovada calităţii de bun propriu poate fi făcută prin orice mijloc de probă, între asemenea mijloace putându-se afla şi data certă dintr-un înscris cu privire la acel bun;
b) Invocarea unui drept propriu căruia actul litigios îi aduce atingere, cu alte cuvinte, invocarea unui interes distinct de cel al părţilor în respectivul act. Regimul de protecţie a terţilor, instituit prin prevederile art. 1182 C. civ. cu privire la data certă, se justifică în măsura în care dreptul aceluia care îl invocă ar fi atins dacă s-ar admite anterioritatea înscrisului litigios. în pofida conexiunii care există între situaţia juridică a celui care invocă regulile cu privire la data certă şi situaţia juridică a celui care este parte în respectivul act, va trebui aşadar să se determine autonomia dreptului invocat, dacă acest drept este propriu celui care îl invocă.
Succesorii universali sau cu titlu universal nu sunt terţi, în sensul art. 1182 C. civ., ei invocând aceleaşi drepturi ca şi autorul lor. Aşadar, înscrisurile sub semnătură privată transmise de autor celor ce îi succed le sunt opozabile, fără a fi nevoie ca data lor să fie certă.
Evident, în sensul celor arătate, constatarea comportă excepţii, atunci când avânzii-cauză universali invocă un drept propriu:
♦ Este cazul moştenitorului care, acceptând succesiunea sub beneficiu de inventar, acţionează împotriva succesiunii pentru plata unei creanţe personale, acţionează deci în calitate de creditor, nu de moştenitor. Potrivit art. 1108 pct. 4 C. civ., un astfel de moştenitor, care a plătit din patrimoniul propriu datorii sau sarcini ale succesiunii, se subrogă în drepturile creditorului plătit. Cât priveşte înscrisurile sub semnătură privată ale defunctului, moştenitorul beneficiar va avea calitatea de terţ, în sensul art 1182 C. civ., aşa încât acestea îi vor fi opozabile numai dacă au dobândit dată certă, în orice caz de la moartea lui de cuius; în schimb, dacă moştenitorul beneficiar acţionează în numele defunctului, data actelor încheiate de acesta îi va fi opozabilă. Este de asemenea cazul moştenitorului rezervatar care acţionează în reducţiunea liberalităţilor excedând
cotitatea disponibilă, el înfăţişând un drept propriu, individual. Fireşte că exercitarea dreptului la reducţiune este condiţionată de acceptarea moştenirii - pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar-şi de nerenunţarea la acest drept după deschiderea moştenirii. Va trebui însă să se demonstreze că actul litigios ascunde o donaţie indirectă sau deghizată - singurele situaţii în care donaţia poate fi constatată printr-un act sub semnătură privată;
♦ Succesorii particulari, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ai uneia dintre părţile care au încheiat actul sub semnătură privată sunt terţi cu privire la înscrisul încheiat de autorul lor, aşa încât lor nu li se poate opune actul subscris de autorul lor decât dacă acest act poartă o dată certă, anterioară momentului dobândirii de către ei a dreptului la care se referă actul. Este ceea ce rezultă şi din prevederile art. 1441 C. civ., în sensul cărora dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, prin înscris sub semnătură privată, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.
Aplicarea regulilor prevăzute de art. 1182 C. civ. permite şi tranşarea conflictelor între dobânditorii succesivi ai aceluiaşi bun, dacă nici unul dintre ei n-a îndeplinit formalităţile de publicitate funciară cu privire la acel imobil;
♦ Cesionarul unei creanţe poate invoca prevederile art. 1182 C. civ. pentru a declara inopozabile în privinţa sa actele încheiate între cedent şi debitor, care n-au dată certă anterioară cesiunii, cesiunea fiind astfel protejată faţă de riscul de a i se opune o remitere de datorie, o tranzacţie, o novaţie, antedatate;
♦ Donatarul - în calitatea sa de având-cauză particular - se află la adăpost faţă de eventuala opozabilitate a actelor sub semnătură privată subscrise de către donator privind lucrul donat, dacă acestea nu au dată certă anterioară donaţiei. De asemenea, dacă donatarul a fost însărcinat să plătească datoriile donatorului, el nu va fi ţinut de obligaţiile a căror probă se raportează la acte sub semnătură privată care nu au dată certă anterioară donaţiei, exceptând situaţia în care datoria este expres indicată în chiar actul de donaţie;
♦ Creditorii părţilor sunt terţi când exercită împotriva debitorului lor drepturi proprii ce le sunt conferite de lege sau când ei au dobândit asupra bunurilor debitorului drepturi reale sau de creanţă de care nu se bucură creditorii în general. Dacă creditorii
chirografari ai părţilor invocă drepturi ale debitorului lor, ei sunt obligaţi să respecte actele debitorului, aşa cum au fost făcute de acesta, aşa încât înscrisurile sub semnătură privată încheiate de debitor le sunt opozabile, chiar dacă nu au dată certă;
♦ Creditorii chirografari invocă un drept propriu - sub acest titlu de creditori - şi se pot prevala de dispoziţiile art. 1182 C. civ., atunci când exercită acţiunea pauliană. Pentru a opune creditorului anterioritatea unei operaţiuni, în scopul sustragerii acesteia din domeniul acţiunii pauliene, trebuie ca actul să aibă dată certă;
♦ Creditorii urmăritori sunt terţi cu privire la înstrăinările bunurilor urmărite făcute de debitor după începerea urmăririi, înstrăinări care nu le vor fi opozabile decât dacă înscrisurile care le constată au dobândit dată certă;
♦ Creditorii privilegiaţi - beneficiind de un gaj, de o ipotecă, de un privilegiu special imobiliar - au un drept real asupra lucrului afectat pentru garantarea creanţei. în ce priveşte această garanţie, ei sunt terţi în raport cu actele de înstrăinare a bunurilor constituite ca şi garanţie, aşa încât aceste acte nu le vpr fi opozabile - dacă, bineînţeles, ele sunt înscrisuri sub semnătură privată - decât prin dobândirea de dată certă înainte de a se fi obţinut garanţia;
♦ A fost şi este controversată problema de a şti dacă masa creditorilor, în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, trebuie sau nu să fie considerată terţ, în sensul art. 1328 din Codul civil francez - corespondentul art. 1182 din Codul civil român - cât priveşte actele sub semnătură privată constatând angajamentele civile ale debitorului, într-o opinie, creditorii făcând parte din masa creditorilor nu sunt terţi, masa creditorilor fiind considerată având-cauză universal al debitorului. într-o altă opinie, dimpotrivă, prin efectul desesizării debitorului, masei creditorilor trebuie să i se recunoască respectiva calitate de terţ, falimentul producând în această privinţă aceleaşi efecte ca şi urmărirea silită. înainte de a formula o concluzie, o precizare credem că este necesară: în realitate, potrivit art. 16, alin. 2 din Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul, comitetul creditorilor este acela care exercită acţiunile privind anularea unor acte juridice făcute de debitor, dacă a fost autorizat în acest sens de către judecătorul sindic. Opinăm că acest comitet urmează să fie sau nu considerat terţ după cum a acţionat în exercitarea unui drept propriu conferit prin lege sau a acţionat în numele debitorului;
♦ în cazul revendicării proprietăţii, cel ce revendică este un terţ în raport cu posesorul bunului. Aşa fiind, un act sub semnătură privată invocat ca just titlu pentru a fonda prescripţia achizitivă abreviată a unui imobil nu este opozabil celui ce-l revendică decât
dacă el poartă dată certă. Conjuncţia justului titlu cu posesia nu se poate realiza decât din momentul în care titlul a dobândit dată certă prin unul dintre procedeele prevăzute de art. 1182 C. civ. Invers, titularul unei cereri în revendicare, care urmează să facă proba dreptului său, nu va putea opune deţinătorului bunului un titlu fără dată certă.
c) Terţul la care se referă art. 1182 C. civ. trebuie să aibă posibilitatea legală de a invoca neîndeplinirea exigenţelor cu privire la data certă a înscrisului sub semnătură privată. Două ipoteze pot fi aduse în atenţie: reaua-credinţă şi renunţarea.
♦ Cunoaşterea de către terţ a actului sub semnătură privată, anterior naşterii dreptului său, interzice acestuia să se prevaleze de lipsa datei certe a acelui act. Cunoaşterea actului face deci inutilă pretenţia specială a terţului faţă de o eventuală antedatare. în aceste circumstanţe, s-ar putea pune problema fraudei sau a relei-credinţe din partea terţului. Dar nu neapărat. Justificarea imposibilităţii de a invoca prevederile art. 1182
C. civ. derivă din faptul că o altă formă de cunoaştere a actului decât cea prevăzută de art. 1182 C. civ. şi-a îndeplinit rolul pentru a face opozabil acel act.
♦ Terţul poate renunţa expres sau tacit la dreptul său de a se prevala de lipsa datei certe, art. 1182 C. civ. necuprinzând dispoziţii de ordine publică.
Procedeele prin care se conferă dată certă înscrisurilor sub semnătură privată sunt limitativ prevăzute de art. 1182 C. civ. Deşi diferite, ele au aceeaşi valoare şi, de altfel, se pot afla în concurenţă, atribuind dată certă la două acte contradictorii în aceeaşi zi. Aceste procedee sunt următoarele:
a) înfăţişarea înscrisului la o instituţie sau autoritate publică, acesta dobândind dată certă din ziua în care se dovedeşte că a fost prezentat la acea instituţie sau autoritate;
b) înregistrarea înscrisului într-un registru public, data certă fiind chiar data înregistrării. Cel puţin două precizări credem că pot prezenta interes: în principiu, orice înscris poate fi înregistrat; data certă priveşte numai înscrisul înregistrat, nu şi un act la care, eventual, acesta face referire;
c) Relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi numai în prescurtare, în acte întocmite de funcţionari publici, actul sub semnătură privată dobândind dată certă din ziua care constituie data certă a înscrisului în care a fost cuprinsă substanţa sa. Reluând aici termenul “substanţă” din reglementarea franceză, vrem să spunem astfel că nu este suficientă doar o simplă menţiune despre existenţa înscrisului, ci trebuie să se facă referire la dispoziţiile esenţiale ale acestuia, astfel încât înscrisul să poată fi identificat.
d) Moartea aceluia sau a unuia dintre acei care au semnat înscrisul, eveniment care conferă certitudine că actul a fost întocmit anterior. Tocmai din acest motiv, în pofida obscurităţii textului art. 1182 C. civ., trebuie să înţelegem că nu este vorba numai de decesul uneia dintre “părţile” semnatare, ci deopotrivă de decesul oricăreia dintre persoanele care au semnat înscrisul, chiar dacă semnătura acelei persoane n-a fost necesară.
în legătură cu această ipoteză, două probleme s-ar mai putea pune: decesul funcţionarului public care a legalizat semnătura uneia dintre persoanele care a subscris actul conferă acestuia dată certă? Declararea dispariţiei persoanei care a subscris actul poate fi asimilată, în contextul prevederilor art. 1182 C. civ., cu decesul acesteia? La ambele întrebări, credem că răspunsul nu poate fi decât negativ. funcţionarul public nu poate fi cuprins în categoria persoanelor care au “subscris”. Art. 1182 C. civ. se referă la “moartea” persoanei, nu la “absenţa” acesteia. De altminteri, potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. Aşadar, prezumţia - în cazul declarării dispariţiei - nu este aceea că persoana a murit, ci că încă ea este în viaţă. Cum s-a spus, efectul hotărârii de declarare a dispariţiei constă doar în îndeplinirea unei condiţii de fond necesare declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza prevăzută de art. 16, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954'.
Alături de ipotezele prevăzute de art. 1182 C. civ., care conferă dată certă înscrisului sub semnătură privată, prin legi speciale a fost recunoscută competenţa de a atribui dată certă şi unor profesii liberale.
Potrivit art. 90 din Legea nr. 36/1995, data certă poate fi acordată şi de către notarul public. înscrisul căruia urmează să i se dea dată certă se întocmeşte în numărul de exemplare cerut de parte. în încheiere se va arăta că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale pentru dare de dată certă, în sensul art. 49, litera “g” din lege, prin următoarele menţiuni: data (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii, şi ora; starea în care se află înscrisul.
în sensul art. 3, litera “c” din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul poate de asemenea să redacteze acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor.
Aşadar, spre deosebire de celelalte menţiuni dintr-un înscris sub semnătură privată, care au putere doveditoare şi faţă de terţi până la proba contrară, potrivit cu cele arătate de art. 1182 C. civ., data înscrisului, pentru a fi opusă terţilor, trebuie să devină certă prin unul dintre procedeele arătate. Dispoziţiile art. 1182 C. civ. au fost însă considerate excesive, interesele terţilor putând fi tot aşa de bine apărate şi dacă s-ar admite stabilirea sincerităţii datei înscrisului prin orice dovezi extrinsece înscrisului, iar pe de altă parte, în felul acesta nu s-ar pune piedici în calea stabilirii adevărului obiectiv şi nu s-ar aduce atingere intereselor părţilor. în orice caz, într-o viitoare reglementare, chiar dacă s-ar păstra regula specială înscrisă în prezent în art. 1182 C. civ., considerată însă neindicată, mijloacele de obţinere a datei certe n-ar trebui să fie limitative, ci exemplificative.
dată certă, la o primă vedere, nu neapărat superficială, abordarea chestiunii datei certe a actului sub semnătură privată ar trebui subsumată unui efort care să facă natural parte din materia procedurii civile. Aceasta, deoarece data certă se ataşează (tradiţional) de noţiunea şi realitatea care este instrumentul probator al operaţiunii juridice (instrumentum). Cu toate acestea, legăturile strânse impuse de sistemul probator între negotium şi instrumentum implică cel puţin o trecere în revistă a problematicii ridicate de data certă a actului sub semnătură privată şi în materia dreptului civil (substanţial). Data certă depăşeşte, prin implicaţiile sale, simpla abordare de natură probatorie a actului juridic. Opozabilitatea datei înscrisului nu se circumscrie (doar) simplei opozabilităţi probatorii, ci se prezintă ca fiind una (şi) de factură substanţială. Data certă nu este un simplu element de probă, ci unul substanţial, pentru că el determină momentul de la care actul juridic (negotium) îşi produce efectele între părţi şi faţă de terţi, adică data de la care actul există şi norma privată acţionează. în plus, este de notat că art. 1182 C. civ (art. 1323 C.civ.fr.) marchează prima breşă realizată în opozabilitatea de plin drept erga omnes a situaţiilor juridice reglementate
de către codul civil francez. Data certă se constituie, deci, ca prima regulă substanţială după care nu toate elementele unui act sunt opozabile de plin drept şi ca simplă consecinţă a încheierii actului, respectiv a confecţionării suportului său probator. Şi nu în ultimul rând, data certă, prin opozabilitatea pe care o presupune, vădeşte similitudini cu sistemele de publicitate legală, care folosesc opozabilitatea ca mijloc de tranşare a conflictelor care se pot ivi între drepturi subiective concurente. Prin urmare, în cele ce urmează, vom aborda două chestiuni care ne par mai importante în legătură cu analiza art. 1182 C. civ.: prima, legată de formalismul reglementării legale (1), iar cea de a doua se va referi la implicaţiile de substanţa pe care data certă le vădeşte (2).
1) Formalismul atribuirii datei certe. Din interpretarea art. 1182 C. civ. ar rezulta că pentru a conferi unui înscris sub semnătură privată data certă trebuie urmată una dintre tehnicile: 1. înfăţişarea înscrisului la o instituţie de stat; 2. înregistrarea înscrisului într-un registru public; 3. relatarea înscrisului în acte publice; 4. moartea unuia dintre semnatarii actului şi, în plus, 5. darea de dată certă pe cale notarială.
Cele cinci modalităţi de obţinere a datei certe admise în dreptul român sunt considerate limitative, iar art. 1182 C. civ. ar fi de strictă interpretare. Discuţiile cu privire la eventuala aplicare a principiului echipolenţei pentru modalităţile concrete prin care un înscris dobândeşte dată certă s-au soldat cu efectul că în materie nu se poate admite nici o altă dovadă, decât cea a datei certe. După noi, considerarea art. 1182 C. civ. ca fiind de strictă interpretare, iar modalităţile înfăţişate de lege ca fiind limitative, nu constituie decât o exagerare a unui formalism care astăzi nu-şi mai găseşte raţiunea pe care se sprijinea acum două sute de ani, de când datează sursa intelectuală a reglementării. Astăzi este mai uşor să simulezi data unui înscris, dar tot mai uşor tehnic este să-i asiguri o dată certă. în fond, reglementarea legală nu are decât o raţiune practică: certitudinea datei înscrisului, care dacă este realizată, prin orice mijloc tehnic, ar trebui să valoreze juridic acelaşi lucru cu oricare dintre modalităţile înfăţişate de art. 1182 C.civ. Pentru că, în fond, nu este în discuţie decât un element de facto, iar nu unul de iure, ar trebui ca interpretarea art. 1182 C. civ. să nu mai fie atât de rigidă. în plus, inclusiv autorii care consideră articolul amintit ca fiind de strictă interpretare (dar nu şi de ordine publică), admit că terţii pot renunţa la beneficiul inopozabilităţii datei incerte, după cum acceptă că recunoaşterea datei înscrisului de către terţ face inutil recursul la litera art. 1182 C. civ. La acestea, ar trebui să alăturăm, ca argument în înlăturarea monopolului art. 1182 C. civ. privind mijloacele de atribuire a datei certe, şi cunoaşterea efectivă a datei de către terţ. Jurisprudenţa franceză, la rândul său, subliniază: „un acte sous seing prive qui n’a pas acquis date certaine et opposable â des tiers s’il est demontre que ces tiers en ont eu effectivement connaissance”. După noi, toate acestea sunt
argumente suficiente pentru a considera textul art. 1182 C. civ. ca fiind dispozitiv şi enunţiativ, iar nu imperativ şi limitativ.
Dar care ar fi, în fond, beneficiile (re)considerării art. 1182 C. civ. ca fiind doar dispozitiv? Unele avantaje sunt evidente. Astfel, 1) orice propunere de lege ferenda în materie ar fi inutilă, din moment ce aplicarea textului legal ar rămâne la simpla şi justa interpretare a judecătorului. 2) Siguranţa circuitului civil nu ar avea nimic de suferit, deoarece raţiunea art. 1182 C. civ., de evitare a datei false, ar fi mai strict controlată pretorian. 3) Principiul libertăţii probelor ar fi consolidat. Aceasta, deoarece s-ar impune ideea că proba datei înscrisului ar putea fi făcută, faţă de şi între terţi, cu orice mijloc de dovadă, nu numai prin recursul la noţiunea datei certe. în acest mod, sistemul probator ar deveni mai omogen, pentru simplul motiv că se pot admite aceleaşi mijloace de probă a datei înscrisului indiferent dacă dovada acesteia se face între părţi şi/sau între terţi.
Pe alt palier, suntem de părere că, în sine, data certă nu este o formă de publicitate decât în unele cazuri arătate de art. 1182 C. civ, dar în nici o ipoteză pentru situaţia reglementată de art. 8 lit. f) şi art. 90 din L: 36/1995. Aceasta deoarece registrul general notarial nu este conceput a fi un mijloc de publicitate, după cum nu poate fi consultat de către public. Cu toate acestea, data certă devine - în sine, un mijloc de publicitate în situaţia când ea, prin opozabilitatea pe care o presupune, vădeşte vocaţia să soluţioneze concursul de drepturi (sau interese legitime) convergente. Astfel, reiese cu evidenţă că regula anteriorităţii (exprimată prin adagiul qui prior tempore, potioriure) este operabilă practic doar în situaţia în care data actului este certă şi nu poate fi contestată de titularii de drepturi care au intrat în concurs. în sensul că data certă nu ar fi o formă de publicitate s-a susţinut că aceasta nu asigură cunoaşterea actelor aflate în concurs. Acelaşi autor admite, totuşi, că data actului poate juca un rol de publicitate, chiar dacă acesta este doar subsidiar, atunci când regula anteriorităţii are vocaţia de a tranşa conflictul între drepturi concurente. în aceste condiţii, F. Favennec-Hery subliniază, în plus, că nu data certă este instrumentul de publicitate, prin opozabilitatea pe care o presupune, ci regula anteriorităţii, faţă de care data nu este decât un instrument, care asigură, deci, aplicarea lui qui prior tempore potior iure'\ discriminarea practicată între data actului şi regula anteriorităţii ne pare futilă.
Tot aici este locul să subliniem că regula anteriorităţii are astăzi o sferă de aplicare redusă şi un caracter subsidiar. Astfel, sporirea numărului sistemelor speciale de publicitate, în funcţie de natura bunului sau a operaţiunilor juridice, se face corelativ cu diminuarea sferei de aplicabilitate a art. 1182 C. civ. Concursul dintre un sistem special de publicitate legală şi regula anteriorităţii se va rezolva întotdeauna în detrimentul celei din urmă, data certă va fi operabilă, ca mijloc de tranşare a conflictelor dintre drepturi, doar în măsura în care aceste drepturi nu sunt legal supuse la un anumit tip de publicitate. Concepută iniţial, în
lipsa sistemelor speciale de publicitate, ca o regulă generală de publicitate, astăzi data certă a căzut în desuetudine, oglindind decăderea şi inutilitatea unui instrument juridic altădată omniprezent.
2) Consecinţele substanţiale ale datei certe. „Data scripturii private nu face credinţă în contra persoanelor a treia interesate (...)”, dispune art. 1182 C. civ. Ceea ce „echivalează cu a spune că, în raporturile dintre părţi şi terţi, legiuitorul a instituit o prezumţie de simulaţie a datei înscrisurilor sub semnătură privată”, adică o înfrângere a prezumţiei de bună-credinţă, în sensul că părţile înscrisului sub semnătură privată nu se pot nicicând prevala, în faţa terţilor, de data trecută în act. Toate acestea fiind comandate de salvgardarea intereselor terţilor actului juridic, deoarece data scriiturii private este condamnată să fie considerată erga omnes clandestină şi inopozabilă până la momentul devenirii ei certe. Soluţia legiuitorului ni se pare şi nouă excesivă, mai ales dacă luăm în considerare atât modalităţile de conferire a datei certe, cât şi epoca istorică la care art. 1182 C. civ. a fost redactat.
Din textul citat se desprinde ideea că data incertă nu produce nici un efect „în contra” terţilor, cu scopul de a-i apăra pe aceştia de eventualele maşinaţiuni ale participanţilor la redactarea înscrisului sub semnătură privată, fraude care se pot concretiza în post sau antedatarea înscrisului. Rezultă că art. 1182 C. civ. procedează la o discriminare a persoanelor nu (neapărat) după efectele negotium-ului, ci după simplul fapt concretizat în aceea că unele persoane au participat sau nu la confecţionarea instrumentum-ului. Astfel, în primul rând, este de remarcat că legea introduce un criteriu de partajare a participanţilor la circuitul civil care se constituie într-o realitate de facto, iar nu de iure, aşa cum procedează când orânduieşte efecte actului juridic (art. 973 C. civ.). în al doilea rând, este de subliniat că data incertă este inopozabilă când aceasta joacă „în contra” celui de al treilea, ideea analizându-se exact ca şi în cazul simulaţiei (art. 1175 C. civ.). Şi - în al treilea rând, se poate observa că „terţul la înscris” trebuie să justifice un interes propriu pentru a putea invoca inopozabilitatea datei incerte. Consecinţa imediată a art. 1182 C. civ. trebuie să fie aceea că, dacă faţă de efectele de drept ale unui act, subiecţii se divid, clasic vorbind, tripartit, raportat la forţa probantă a înscrisului diviziunea este doar bipartită: parte (â) şi terţ (â). Dar să vedem cine sunt, în fond, aceştia!
a) Partea înscrisului. Prin parte a înscrisului va trebui să înţelegem atât părţile originare, cât şi cele survenite ale operaţiunii juridice, precum şi unii participanţi la realizarea înscrisului.
în această din urmă categorie intră persoanele care au semnat înscrisul fără ca efectele actului să-i privească în vreun fel, de pildă, martorii semnatari ai înscrisului sau redactorul acestuia. Nu poate intra în discuţie funcţionarul care a redactat actul sau l-a inserat într-un document public, după cum nu poate să intre în chestiune agentul instrumentator care învesteşte actul cu solemnităţile autentificării, pentru simplul motiv că înscrisul va avea astfel forţa unui act autentic, cu dată certă, iar art. 1182 C. civ. devine inaplicabil. în regulă generală, se poate conchide că data incertă este opozabilă oricărei persoane care a semnat actul, indiferent de poziţia (sau raportul) acesteia faţă de efectele juridice specifice ale operaţiunii juridice, cu condiţia să-şi recunoască semnătura (art. 1176 C. civ. (art. 1322 C. civ. fr.)).
Dacă toate cele de mai sus sunt valabile pentru înscrisul care constată un act juridic de formaţie bilaterală, art. 1182 C. civ. fiind gândit în principal cu aplicaţie la contract, care este situaţia actului de formaţie unilaterală, a scriiturii sale? Lăsând la o parte testamentul olograf', pe care legea, deşi înscris sub semnătură privată, îl consideră act solemn (art. 859 C. civ. (art. 970 C. civ. fr.)) şi căruia nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 1182 C. civ., precum şi chitanţele olografe, rămâne întrebarea dacă, de pildă, unei oferte de a contracta, unei promisiuni de recompensă sau unui angajament unilateral de plată (art. 1180 C. civ. (art. 1326 C. civ. fr.)) li se vor aplica exigenţele art. 1182 C.civ. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci singura observaţie este aceea că înscrisul va fi considerat, paradoxal, faţă de toţi ca inopozabil în dată, data sa fiind incertă atât pentru autorul său cât şi erga omnes. în acest caz, datorită formaţiei actului, nu se poate vorbi de efectele disociate ale datei între părţi şi faţă de terţi.
Un răspuns negativ ar antrena ideea că data actului de formaţie unilaterală ar face crezare oricând faţă de oricine, ca şi când înscrisul ar fi dotat cu dată certă, ceea ce este excesiv, dacă nu, chiar absurd. Pe de altă parte şi în legătură cu formalismul impus de art. 1182 C. civ. cu aplicare la actele unilaterale, este evident, de pildă, că atunci când un extras sau anunţ de pe o ofertă de recompensă (constatată printr-un înscris sub semnătură privată regulat făcut) este publicat într-un ziar, înscrisul dobândeşte, după noi, dată certă, chit că ceea ce se publică nu este înscrisul juridic în sine. Credem că este vorba de dată certă, deoarece este imposibil de tăgăduit data înscrisului al cărui conţinut este făcut public prin intermediul presei, dacă anunţul conţine elementele esenţiale şi caracteristice ale actului juridic. Acesta este un exemplu la care autorii art. 1182 C. civ. nu puteau să se gândească (dată fiind puţina răspândire a presei în epocă şi accesul greoi la cuvântul publicat). La ceea ce însă s-au gândit aceştia este mijlocul practic (nu juridic!) care să facă imposibilă ante sau postdatarea. în plus, este evident că dacă răspunsul la întrebarea de mai sus ar fi negativ, părţile unei convenţii s-ar refugia din faţa cerinţei art. 1182 C. civ. prin redactarea doar de angajamente unilaterale de plată sau ar redacta numai chitanţe olografe.
în loc de concluzie, sub rezerva celor de mai sus, se poate nota că data incertă este perfect credibilă pentru (şi între) autorii scriiturii sub semnătură privată. Cunoaşterea efectivă
a datei face inutil ca certitudinea ei să depindă de elemente şi proceduri exterioare voinţei şi conştiinţei celor care au generat raporturile juridice sau a celor care au asistat (chiar pasiv) la naşterea lor. Momentul apariţiei normei private este acela în care ea îşi produce efectele proprii şi specifice, dată de la care comportamentul participanţilor la făurirea ei trebuie să i se conformeze.
P) Faţă de terţi. Pentru a determina sfera persoanelor considerate „a treia interesate” de către art. 1182 C. civ., trebuie pornit de la finalitatea instituită de către regula amintită. Astfel, raţiunea art. 1182 C. civ. este aceea de a nu leza, prin simularea datei înscrisului, interesele legitime ale persoanelor care nu au participat la confecţionarea înscrisului dotat cu dată incertă. Ceea ce înseamnă că se vor considera terţi specifici faţă de data unei scriituri sub semnătură privată acele persoane care au (1) un drept propriu, independent de cel al autorilor înscrisului, sau cel puţin un interes concurent cu acela al celor din urmă. în plus, din formularea art. 1182 C. civ. rezultă că (2) data incertă trebuie să joace în contra dreptului (sau interesului) propriu al terţului la înscris. Ceea ce înseamnă că data incertă presupune (3) un conflict între dreptul semnatarilor actului şi cel al terţului; dacă aceste drepturi nu se intersectează, nu va exista conflict juridic, iar nici o persoană nu va vădi interes la invocarea art. 1182 C. civ.
Din cele arătate rezultă că nu vor putea fi terţi, în sensul art. 1182 C. civ., părţile operaţiunii juridice constatate printr-un înscris sub semnătură privată, dar nici autorii sau simplii semnatari ai scriiturii private, iar asimilaţi acestora vor fi şi moştenitorii lor universali sau cu titlu universal. în al doilea rând, nu sunt terţi nici creditorii chirografari, indiferent dacă îi includem în sfera avânzilor-cauză sau a terţilor desăvârşiţi. Aceasta deoarece, chirografarii nu vădesc, în raport cu semnatarii înscrisului, un drept propriu (sau un interes
concret, nu abstract). Ei se sprijină exclusiv pe beneficiul generic şi abstract al gajului general, care este opera legii, iar nu o însuşire patrimonială a creditorilor, care să fie proprie şi distinctă de litera art. 1718 C. civ (art. 2092 C. civ. fr.). In ceea ce ne priveşte, considerăm că art. 1182 C. civ. conţine în sine suficiente elemente pentru a arăta că creditorilor chirografari le este opozabilă data incertă a unui înscris sub semnătură privată. Să urmărim raţionamentul.
Astfel, este imperios să notăm că eventualul concurs doar între creditorii chirografari ai aceluiaşi debitor nu are incidenţă decât tangenţial cu litera art. 1182 C. civ. Aceasta, deoarece data certă nu conferă rang sau prioritate creanţelor chirografare (art. 1719 şi 1720
C. civ. (art. 2093 şi 2094 C. civ. fr.)), creanţe care se vor executa însă în ordinea exigibilităţii lor. Astfel, pentru ipoteza în care debitorul este solvabil, data creanţei de executat nu are relevanţă practică, iar în cazul în care debitorul e în deconfitură, creanţele scadente se vor executa concurent, dar se vor plăti proporţional cu valoarea fiecăreia, iar nu integral şi în ordinea vechimii lor (art. 1719 C. civ.). De unde, regula datei certe nu rezolvă concursul la plată între creditorii chirografari. în consecinţă, regula datei certe ar trebui aplicată în situaţia concursului existent între creditorii chirografari şi un dobânditor al unui bun al debitorului/autorului comun. Ipoteză când primii au interes (eventual) la complinirea gajului general cu acel bun, iar al doilea va fi interesat (concret) de certat de lucro captando. Dar lupta dintre cei doi este inegală, pentru că creditorul nu se va putea sprijini pe data incertă a dobândirii concurentului său, în favoarea căruia joacă exclusiv art. 1182 C. civ., ci va trebui să recurgă la o acţiune pauliană sau la una în simulaţie, în scopul obţinerii inopozabilităţii actului (inclusiv a datei acestuia) încheiat de debitorul său cu dobânditorul. Rezultă că art. 1182 C. civ. nu se va aplica nici în cazul acestui tip de concurs.
Aceeaşi concluzie se impune şi dacă întrecerea este doar între creditorii privilegiaţi general, când soluţia concursului dintre creditori ţine de cauza concretă de preferinţă izvorâtă din calitatea creanţei, iar nu de data acesteia (art. 1729, 1731-1736 C. civ.). Dacă există concurs între creditorii privilegiaţi general şi cei privilegiaţi special, regula anteriorităţii datei actului nu va avea, nici de această dată, aplicare, deoarece „privilegiile generale sunt primate de către privilegiile speciale” (art. 1736 C. civ.). După cum, nici în ipoteza unui conflict între chirografari şi creditorii privilegiaţi general nu va avea relevanţă art. 1182 C. civ, ci va fi aplicabil art. 1719 C. civ, pentru tranşarea concursului dintre aceştia.
Din cele arătate mai sus, rezultă că art. 1182 C. civ. nu se aplică creditorilor chirografari, indiferent dacă concurează între ei sau cu alţi subiecţi, de unde concluzia că chirografarii nu
sunt terţi faţă de data incertă, care le este opozabilă, până la admiterea unei acţiuni pauliene (art. 975 C. civ.) sau în simulaţie (art. 1175 C. civ.). Deşi logică, situaţia descrisă de creditorii chirografari este bizară. Aceasta deoarece, chirografarii sunt consideraţi faţă de act (negotium) fie terţi, fie avânzi-cauză (în funcţie de concepţia împărtăşită), dar faţă de data actului (instrumentum), creditorii trebuie asimilaţi cu părţile acestuia, datorită opozabilităţii faţă de ei a datei incerte.
Pentru a încheia, trebuie amintit că unii autori preferă să analizeze aici şi situaţiile juridice descrise de creditorii înzestraţi cu drepturi proprii (altele decât creanţa), de creditorii garantaţi real sau de creditorii urmăritori (individuali sau constituiţi în masa credală). După noi, o asemenea abordare nu face decât să complice inutil lucrurile, pentru simplul motiv că aceşti creditori nu mai sunt chirografari sau nu mai contează ca creditori chirografari pentru aplicarea art. 1182 C. civ. Toţi mai sus arătaţi nu sunt decât terţi în sensul art. 1182 C. civ., datorită dreptului lor propriu şi distinct de creanţa chirografară.
Terţii specifici descrişi de art. 1182 C. civ. sunt consideraţi doar avânzii-cauza cu titlu particular ai actului juridic lipsit de dată certă. Numai această categorie de persoane poate justifica un drept propriu (intrat în concurs cu un alt drept), care să le facă data înscrisului sub semnătură privată inopozabilă. Acest drept fie provine de la autorul comun ai avânzilor singulari, fie poartă asupra bunului provenit (deţinut) de la acelaşi autor. în fond, cei care intră în concurs nu sunt decât dobânditori de drepturi de la acelaşi autor, iar concursul dintre ei se va rezolva după regula qui prior tempore potior iu re), în care data certă joacă rolul de reper temporal, de criteriu de atribuire a dreptului celui care probează certitudinea datei înscrisului constatator al operaţiunii juridice de dobândire. De unde, definirea noţiunii de terţ descris de art. 1182 C. civ. prezintă similitudini cu operaţia de delimitare a terţilor în materia publicităţii legale.
în fond, ae poate lesne observa că zişii avânzi-cauză nu sunt decât dobânditori cu titlu particular (ai aceluiaşi drept sau de drepturi care au vocaţia de a intra în concurs) de la acelaşi autor. Justificarea utilizării noţiunii de terţ se poate întemeia pe ideea că dobânditorii concurenţi sunt terţi între ei raportat la operaţiunile juridice distincte încheiate separat cu aceeaşi persoană (autorul comun). Raportat însă numai la actul juridic încheiat de fiecare dobânditor cu autorul său (comun), avânzii-cauză particulari nu sunt decât părţi, dar, evident, la acte juridice diferite. Sursa drepturilor lor conflictuale (ca şi aceea a echivocului părţi/terţi) se regăseşte tot în numitorul lor comun: autorul lor. De unde, sursa subiectivă a conflictului dintre avânzii-cauză singulari este una şi aceeaşi cu izvorul drepturilor lor concurente. Sursa obiectivă a conflictului este reprezentată, în schimb, de drepturile care au vocaţia da a intra în concurs. Echivocul noţiunilor folosite îşi are sorgintea în aceea că planurile şi reperele se schimbă (negotium/instrumentum), fără o modificare (sau adaptare) corespunzătoare a noţiunilor folosite (parte/terţ). Este evident că un subiect poate, în acelaşi timp, să fie şi terţ şi parte sau având-cauză, dar nu raportat la aceeaşi operaţiune juridică. Iar art. 1182 C. civ. nu face decât să sporească, prin formularea sa eliptică, confuzia, când vorbeşte de „persoane a treia interesate”. Pe de altă parte, adevărat, nu este sarcina legii să definească continuu
noţiunile utilizate, aceasta căzând în seama practicii şi a doctrinei. în ultimul rând, confuzia terminologică este generată, în fond, şi de aceea că noţiunile parte-terţ-având-cauză sunt împrumutate tale quale din teoria generală a actului juridic în materii juridice în care sensul şi conţinutul lor se transformă fundamental.
Pentru a risipi definitiv echivocul care învăluie noţiunea de terţi descrişi de art. 1182 C. civ., mai sunt necesare unele precizări. în primul rând, nu trebuie uitat că regula datei certe constituie axa principiului qui prior tempore potior iure, care funcţionează ca mijloc de soluţionare a conflictelor dintre drepturile concurente provenite de la acelaşi autor, dar numai în măsura în care în speţă nu este aplicabil un alt sistem de publicitate legală. Astfel, dacă conflictul se referă la drepturi mobiliare, nu data titlurilor dobânditorilor concurenţi va tranşa litigiul dintre aceştia, ci data posesiei (art. 972 C. civ. (art. 1141 C. civ. fr.)); caz în care nu numai data titlului (instrumentum) nu mai contează, ci nici măcar titlul (negotium) în sine, care devine juridic irelevant (prin invocarea art. 1909 C. civ. (art. 2279 C. civ. fr.)). Pentru conflictul dintre drepturile imobiliare, soluţia este similară, sub aspectul irelevanţei datei titlului, cu menţiunea că sistemul de publicitate nu se bazează pe posesie, ci pe înscrierea titlului (instrumentum); regula qui prior tempore potior iure se va aplica şi explica acum nu prin data înscrisului, ci cu ajutorul rangului dobândit prin înscrierea titlului. în situaţia în care conflictul izvorăşte din cesiuni de creanţă realizate de acelaşi cedent către cesionari multipli, ceea ce va conta este, iarăşi, nu data titlului, ci momentul realizării notificării debitorului cedat (art. 1393 C.civ. (art. 1690 C.civ.franc.)). Sistemul de reguli se verifică inclusiv pentru ipoteza concursului dintre drepturile locative ale locatarilor concurenţi, drepturi care poartă asupra aceluiaşi bun şi provin de la acelaşi locator. Astfel, art. 1182 C. civ. joacă doar dacă locaţia este opozabilă de plin drept şi erga omnes, adică dacă termenul extinctiv nu depăşeşte 3 ani'. în ipoteza în care locaţia este mai lungă de 3 ani, concursul dintre locatari se va rezolva nu după regula datei certe, ci după regula rangului înscrierii locaţiei.
Sistemul de publicitate realizat prin data certă este, deci, operant doar în măsura în care legea nu organizează sau impune un sistem special de publicitate, cum este, de pildă, cel al posesiei sau cărţilor funciare. Cu alte cuvinte, legea încearcă să excludă un conflict între
diferitele sisteme de publicitate, oferind suficiente criterii de selecţie pentru un singur sistem care se vădeşte necesar şi suficient pentru a rezolva concursul dintre zişii terţi.
în al doilea rând, terţii specifici sistemelor de publicitate se definesc concret şi distinct în funcţie de sistemul publicităţii aplicabil, cu toate că unele elemente juridice le sunt comune, în toate cazurile, însă, această categorie de terţi se deosebeşte, în ciuda similitudinilor care pot fi depistate, de terţii la actul juridic (negotium). Terţii de publicitate au în comun, cel puţin, faptul că sunt întotdeauna dobânditori ut singuli ai unui drept supus publicităţii de la acelaşi autor comun, intrând astfel în concurs, iar sistemul de publicitate le conferă mijlocul juridic de a-şi rezolva conflictul. Cu alte cuvinte, terţii de publicitate sunt, raportat la terţii actului, nimic altceva decât părţi originare sau survenite ale aceluiaşi autor. Concursul care există între drepturile terţilor de publicitate face ca aceştia să fie priviţi (şi numiţi) ca avânzi-cauză singulari ai autorului lor comun, ceea ce sporeşte confuzia terminologică. Subliniem încă o dată, raportat la sistemul de publicitate, terţii sunt părţile actului juridic supus publicării). Dar, datorită faptului că mai multe persoane, având acelaşi drept) de la un unic autor, sunt (între ele şi faţă de actele prin care au dobândit distinct dreptul de la acelaşi autor) străine juridic, s-a preferat etichetarea lor ca terţi. După cum, datorită faptului că aceste persoane dobândesc acelaşi drept de la un autor comun, se preferă explicarea calităţii lor prin statutul de avânzi-cauză cu titlu particular. Nici această ultimă expresie nu este tocmai exactă, deoarece avânzii nu sunt simpli continuatori ai unei cauze juridice, ci succesori la un drept, de unde, ar trebui să folosim expresia „avânzi-drept”, iar nu cea de „avânzi-cauză”.
în plus, dacă ne-ar fi permisă o vizualizare a raporturilor juridice în care sunt implicaţi terţii de publicitate, precum şi a acelora în care avânzii-cauza la act au rolul principal, ar trebui să vedem, în prima ipoteză, o multitudine de relaţii juridice, în planuri diferite, care au o origine comună (autorul), iar în cea de a doua ipoteză, o înlănţuire de raporturi pe orizontală, deci - în acelaşi plan, raporturi în care fiecare dobânditor subsecvent devine autorul subdobânditorului următor. Vocaţia acestei vizualizări poate fi înţelegerea mai lesne a faptului că în cazul terţilor de publicitate conflictul dintre ei este inerent, iar în ipoteza avânzilor-cauză nu vom avem de-a face decât cu o simplă succesiune de acte şi transmisiuni care poartă asupra aceluiaşi bun.
Pentru a încheia, opozabilitatea datei se dovedeşte un element de substanţă a normei private, de care depinde momentul operării ei, cu efectul că definirea participanţilor la circuitul
civil se face, şi în această ipoteză, asemănător ca în cazul sistemelor de publicitate propriu-zise. Iar această definire evidenţiază, încă o dată în plus, echivocul noţiunilor de parte, avânzi-cauză sau terţi, ca şi dependenţa definirii lor de un anumit reper juridic. în ceea ce priveşte natura juridică a opozabilităţii datei actului, se poate remarca din nou că deosebirea dintre existenţa şi eficienţa unei situaţii juridice este relevantă doar la nivel terminologic. Sursa unor situaţii (de drept) poate fi diferită (obligatoriul actului/opozabilitatea actului), fără însă ca aceasta să determine neapărat ca efectele situaţiilor juridice să fie deosebite. Iar în situaţia datei incerte, dreptul propriu al terţului specific este mai degrabă^sursa inopozabilităţii datei, decât lipsa certitudinii datei înscrisului. Altfel spus, opozabilitatea erga omnes a dreptului concret pe cere-l deţine terţul specific este temeiul şi raţiunea ultimă a inopozabilităţii datei incerte.
în loc de concluzie, putem nota că astăzi se impune nu atât o modificare a literei art. 1182 C. civ., cât o nouă lectură a sa. Tradiţia opozabilităţii erga omnes de plin drept este în societatea modernă înlocuită cu opozabilitatea dependentă de diferitele sisteme speciale de publicitate, iar dat actului sub semnătură privată îşi găseşte o utilitate practică atât de redusă ca mijloc de publicitate, încât ne obligă să recunoaştem completa ei inutilitate.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Dată certă
