Distribuirea sumei de bani obţinute din vânzarea bunului afectat garanției
| Comentarii |
|
distribuirea sumei de bani obţinute din vânzarea bunului afectat garanției, în urma valorificării bunului afectat garanţiei, fie prin vânzarea acestuia, în cazul unui bun mobil corporal, fie prin cesionarea oneroasă a unei creanţe, creditorul dispune de sumele primite drept preţ.
Acesta este obligat să le distribuie potrivit ordinii prevăzute în art. 78 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, care stabileşte în mod imperativ ordinea de prioritate a creditorilor garantaţi. Corespunzător textului legal, trebuie mai întâi acoperite cheltuielile privind conservarea, luarea în posesie şi vânzarea bunului. Urmează plata dobânzilor şi a creanţei garantate care are primul rang de prioritate, „chiar dacă aceasta nu a devenit exigibilă" [art. 78 alin. (1) lit. b)].
în ipoteza în care suma obţinută din valorificare ar fi mai mare decât cheltuielile executării plus dobânzile şi creanţa garantată, surplusul se distribuie creditorilor cu ranguri inferioare până la epuizarea acesteia; în cazul în care creditorul având primul rang de prioritate exercită valorificarea, distribuirea are loc, chiar dacă creanţele creditorilor de rang inferior nu sunt încă exigibile [art. 78 alin. (2)].
Numai după plata integrală a unui creditor se poate proceda la plata următorului; în cazul fericit în care, după acoperirea cheltuielilor executării, precum şi îndestularea tuturor creditorilor înscrişi la arhivă, mai rămân disponibilităţi băneşti, acestea vor fi predate debitorului sau reprezentantului său. Dacă plata surplusului nu poate avea loc, suma respectivă va fi depusă într-un cont bancar, urmând ca debitorul să fie înştiinţat despre aceasta de către creditor.
Nerespectarea ordinii de prioritate stabilite de lege în satisfacerea creanţelor atrage după sine nulitatea plăţii .
Articolul 78 alin. (4) instituie regula nulităţii absolute a oricăror clauze contractuale potrivit cărora părţile ar schimba destinaţia sumelor obţinute din valorificarea bunului afectat garanţiei, cu alte cuvinte, a ordinii de achitare din sumele obţinute a cheltuielilor executării, a dobânzilor şi creanţei garantate având prim rang de prioritate, apoi a celei având rangul doi, trei etc.
Varianta în limba engleză a Proiectului legii era mai explicită când se referea la „stabilirea unei alte ordini a distribuirii rezultatelor vânzării" („providing for a different order of distribution of the proceeds of the sale of the col lateral"), şi nu la destinaţia sumelor.
Interdicţia prevăzută de art. 78 alin. (4) are în vedere orice „înţelegere dintre creditor şi debitor" cu privire la ordinea distribuirii rezultatelor vânzării, indiferent de momentul la care intervine, respectiv la momentul constituirii garanţiei (prin contract) sau pe parcursul executării silite. Numai cu privire la aceste sume poate exista un interes al debitorului concretizat într-o înţelegere cu creditorul.
Aşadar, de vreme ce nu se interferează cu drepturile creditorilor garantaţi, rezultă că această regulă are în vedere numai protejarea drepturilor creditorilor chirografari. Debitorul ar putea fi tentat să solicite creditorului urmăritor să plătească surplusul direct unuia dintre creditorii chirografari ai debitorului, ceea ce ar afecta drepturile celorlalţi creditori chirografari’.
De asemenea, art. 79 precizează că creditorii şi debitorii nu pot interveni pentru a schimba ordinea de prioritate stabilită prin Titlul VI al Legii nr. 99/1999. Prin urmare, ordinea de distribuire stabilită de art. 78 din lege, fiind o dispoziţie imperativă, nu poate face obiect al unei clauze contractuale care ar prevedea o altă ordine de distribuire convenită de părţi.
Din această perspectivă, trebuie observat că sfera de aplicare a art. 79 este mai largă decât cea a art. 78 alin. (4), referindu-se la toate regulile ce guvernează prioritatea (şi care sunt cuprinse în special în Capitolul III din lege), iar nu numai la modalitatea de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită a garanţiei. De asemenea, făcând trimitere la întregul corpus al legii ce guvernează ordinea de prioritate, trebuie avute în vedere toate dispoziţiile legii în această materie, inclusiv cele ce permit existenţa unor convenţii de cesiune de garanţie ori cesiune de rang .
Mai mult, interdicţia legală trebuie privită prin prisma finalităţii ei: protejarea drepturilor tuturor creditorilor. Aşadar, se vor putea face înţelegeri între debitor şi creditor, dar numai în măsura în care nu se afectează drepturile celorlalţi creditori.
Dacă art. 78 porneşte de la premisa că suma obţinută din valorificarea bunului afectat garanţiei este mai mare decât cheltuielile executării şi acoperirea dobânzilor şi a creditului garantat, dispoziţiile art. 74 pleacă de la premisa că această sumă nu va fi suficientă pentru aceasta. Este o situaţie care se poate ivi mult mai des în practică, într-un astfel de caz, debitorul rămâne obligat pentru plata diferenţei neacoperite, iar creditorul va avea poziţia unui simplu creditor chirografar.
Nu aceeaşi va fi situaţia unui creditor precaut care, în întâmpinarea unui astfel de caz, încheie, odată cu contractul de garanţie iniţial, un contract de garanţie suplimentar, având ca obiect un alt bun al debitorului, contract pe care îl înscrie la arhivă cu rangul întâi. Astfel, problema părţii de credit rămase negarantată nu se va pune, el putându-se îndestula potrivit celei de-a doua garanţii.
în ipoteza în care o astfel de garanţie „de rezervă" nu există, creditorul în cauză va trebui să promoveze ulterior executarea silită a debitorului potrivit reglementărilor în materie ale Codului de procedură civilă; într-un asemenea caz, executarea nu se va mai limita la obiectul contractului, obiect care fusese deja valorificat şi distribuit, ci se va extinde asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului .
