Opoziția la vânzarea bunurilor care fac obiectul garanţiei reale
| Comentarii |
|
opoziția la vânzarea bunurilor care fac obiectul garanţiei reale, calea de atac a opoziţiei la vânzare pe care atât debitorul, cât şi creditorul sau proprietarul bunului care face obiectul garanţiei reale (precum şi orice alte persoane interesate) o pot adresa instanţei de judecată, în toate cazurile în care procedura de notificare a fost urmată.
Trebuie observat faptul că opoziţia la vânzare constituie o cale de atac specială pusă la îndemâna debitorului, a celorlalţi creditori garantaţi cu privire la acelaşi bun şi a proprietarului bunului, care poate fi promovată în cazurile în care procedura notificării a fost parcursă şi în măsura justificării unui interes, fiind astfel exclusă orice altă acţiune.
În condiţiile în care nu a fost exercitată această cale de atac în termenele prevăzute de lege, aspectele nu mai pot fi invocate pe calea unei acţiuni în anularea procedurii de vânzare, sancţiunea nerespectării prevederilor legale referitoare la întreaga procedură de executare silită (inclusiv cele referitoare la vânzare) fiind răspunderea pentru daune în condiţiile art. 87-88 din lege.
Datorită specificului bunurilor afectate garanţiei, legea exclude implicit posibilitatea anulării vânzării, oricare ar fi motivele invocate de către debitor, în toate cazurile despăgubirile urmând a se stabilit prin echivalent.
Cerinţa justificării unui interes ni se pare inutilă, în condiţiile în care această cerinţă este valabilă pentru toate acţiunile în justiţiei şi deci şi opoziţiei la vânzare.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (1), în termen de 5 zile libere de la primirea notificării, debitorul, creditorul sau proprietarul bunului poate face opoziţie la vânzarea acestuia, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, opoziţia se soluţionează de instanţă în termen de 3 zile libere, printr-o hotărâre supusă recursului în termen de 3 zile libere de la comunicare, recursul nefiind suspensiv de executare.
în primul rând, analiza textelor de lege relevă faptul că legiuitorul nu rezolvă în mod adecvat coordonarea termenelor privind efectuarea notificării, promovarea opoziţiei, precum şi soluţionarea instanţei. Dacă notificarea trebuie efectuată cu 5 zile înaintea vânzării şi termenul de ridicare a opoziţiei este identic, ne putem găsi în situaţia în care o opoziţie la vânzare ridicată în a 5-a zi să nu poată fi rezolvată de către instanţă înainte de efectuarea vânzării. Este de dorit a se realiza o coordonare adecvată a acestor termene, pentru ca finalitatea urmărită de lege, şi anume protecţia cercului de persoane indicate de legiuitor, să se poată realiza în practică. La rândul său, Proiectul Centrului pentru Analiză Economică a Dreptului (CEAL) prevăzuse între notificarea creditorului şi data vânzării un termen de 10 zile libere, astfel că era posibil ca o opoziţie ridicată în a 5-a zi să poată fi soluţionată de instanţă până în a 8-a zi, adică înaintea momentului vânzării'.
Trebuie observat că sfera persoanelor cărora li se recunoaşte calitate activă în promovarea opoziţiei la vânzarea bunului ce formează obiectul garanţiei reale a fost extinsă faţă de vechea reglementare , deoarece, în afară de debitor şi de proprietarul bunului, li se mai recunoaşte calitate procesuală activă şi celorlalţi creditori garantaţi cu privire la acelaşi bun ai debitorului, care ar putea fi fraudaţi prin ieşirea bunului din patrimoniul debitorului.
Prin sintagma „creditori", dintre toţii creditorii debitorului, art. 75 alin. (1) din lege îi are în vedere, în sfera persoanelor ce pot promova o opoziţie la vânzare, doar pe creditorii garantaţi cu privire la acelaşi bun, nu şi pe ceilalţi creditori chirografari ai aceluiaşi debitor.
Interpretarea se bazează pe analiza art. 75 alin. (1) coroborat cu art. 71 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, potrivit cărora opoziţia la vânzare poate fi promovată în termen de 5 zile de la primirea notificării, creditorul fiind obligat să îi notifice doar pe creditorii garantaţi cu privire la acelaşi bun, nu şi pe ceilalţi creditori ai debitorului.
Pentru creditorii chirografari însă, va exista posibilitatea introducerii unei acţiuni pauliene, în cazul în care condiţiile pentru introducerea unei astfel de acţiuni sunt întrunite.
în ceea ce-i priveşte pe terţii garantaţi cu alte bunuri, există prezumţia că bunul lor acoperă creanţa, nemaifiind astfel interesaţi de bun.
În materia gajului, potrivit prevederilor art. 482 C. corn., în caz de neplată la termen a întregii datorii pentru care s-a constituit gajul, creditorul putea proceda la vânzarea obiectelor date în gaj, fapt pentru care trebuia să se solicite tribunalului autorizarea vânzării. Dreptul creditorului se întemeia pe contractul de gaj, diversele situaţii invocate de către debitor pentru a paraliza cererea creditorului neavând relevanţă .
în reglementarea tradiţională, prin dispoziţiile art. 483 C. corn. se arăta că ordonanţa prin care s-a încuviinţat vânzarea gajului va fi notificată debitorului şi aceluia care a procurat gajul, cei din urmă având dreptul ca, în termen de 3 zile de la notificare, să facă opoziţie împotriva ordonanţei .
Opoziţia nu avea caracter de acţiune principală, neputându-se invoca alte chestiuni de fond decât cele din contractul de gaj .
Hotărârea pronunţată în cadrul opoziţiei putea fi atacată cu apel de partea interesată, în cel mult 8 zile de la comunicare (art. 484 C. corn.).
În ceea ce priveşte relaţia dintre opoziţia la vânzare şi acţiunea în daune reglementată de prevederile art. 87-89 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, debitorul, notificat în termen, nu va putea invoca pe calea unei acţiuni în daune motivele pe care le putea invoca pe calea unei opoziţii la vânzare (cum ar fi invocarea nerespectării regulilor comercial rezonabile), pe principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
Raţiunea o constituie tocmai posibilitatea debitorului de a suspenda vânzarea prin promovarea unei opoziţii, nepromovarea acesteia putând fi considerată fie o acceptare tacită a modalităţilor de vânzare, fie o decădere din dreptul său de a contesta modalităţile de vânzare a bunului.
însă, indiferent dacă debitorul a formulat opoziţie sau nu, poate formula o acţiune în daune bazată pe art. 87-89 din lege, dacă ia cunoştinţă de faptul că bunul a fost vândut fără respectarea regulilor comercial rezonabile sau pentru orice alte motive (legate evident de vânzare) care nu puteau fi invocate pe calea opoziţiei la vânzare, inclusiv motive care ţin de notificarea necorespunzătoare.
Titlul VI din Legea nr. 99/1999, pe de o parte, limitează sfera actelor şi faptelor ce pot fi contestate pe calea opoziţiei la vânzare, precum şi motivele ce pot fi invocate, iar, pe ele altă parte, limitează atribuţiile instanţei în soluţionarea acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (3), în cazul exercitării opoziţiei la vânzare, instanţa poate fie să dispună încetarea executării silite şi restituirea bunului către debitor, în cazul în care acesta a plătit potrivit art. 66, fie să stabilească condiţiile şi regulile de vânzare şi să încuviinţeze vânzarea, în cazul în care constată că modalitatea propusă de creditor încalcă dispoziţiile art. 69 alin. (2) şi (3).
Unii autori consideră că instanţa nu este limitată doar la măsurile expres menţionate în art. 75 alin. (3), ci exercită un control complet de legalitate a procedurii de executare, şi că opoziţia reglementată de art. 75 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (împreună cu acţiunea în daune reglementată de art. 87-89 din acelaşi act normativ) constituie o reglementare procesuală specială a contestaţiei la executare. Specificul reglementării este dat tocmai de caracterul privat al executării, în cadrul căreia instanţa are numai un rol limitat, de supraveghere a respectării procedurii agreate (explicit sau implicit) de părţi.
Instanţa are limitată prin lege competenţa sa generală de a executa controlul de legalitate a oricărei operaţiuni, în special a executării silite, fie aceasta chiar şi o executare privată. în primul rând, art. 75 alin. (3) limitează nu numai marja de acţiune a instanţei, ci şi soluţiile pe care aceasta le poate pronunţa în judecarea unei opoziţii la vânzare, raţiunea fiind aceea de a păstra bunurile mobile în circuitul civil, şi nu de a le indisponibiliza, chiar şi în mâinile creditorului.
În al doilea rând, rolul instanţei în cadrul opoziţiei intervine doar atunci când există riscul de a se produce prejudicii irecuperabile prin ieşirea bunurilor mobile din patrimoniul debitorului la o valoare care să nu reflecte valoarea de piaţă a lor, toate celelalte aspecte fiind o problemă a acţiunii în daune şi care de altfel nu justifică suspendarea formelor de executare.
În al treilea rând, limitarea controlului de legalitate al instanţei este justificat şi de caracterul suspensiv de executare al procedurii. în acest mod, calea de drept comun a contestaţiei la executare a fost împărţită în două acţiuni distincte, opoziţia la vânzare, suspensivă de executare, reglementată ca o cale specială şi limitată de atac, şi acţiunea în daune, cale de atac care nu suspendă executarea, dar prin care se pot repara toate prejudiciile cauzate în urma unei executări nelegale.
Această împărţire este justificată în primul rând de faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea ca, datorită specificului mobiliar al bunurilor executate, să nu fie desfiinţată niciodată vânzarea, practicile nelegale fiind descurajate prin sancţiunile ridicate.
Instanţa nu va putea cenzura nici înţelegerea părţilor cuprinsă în contractul de garanţie, aceasta nu este subsumată manierei comercial rezonabile. Numai încălcarea unor norme juridice imperative va da instanţei posibilitatea de a cenzura aceste prevederi din contractul de garanţie reală mobiliară .
Pe de altă parte, în cazul în care înţelegerea părţilor cuprinsă în contractul de garanţie îmbracă forma unor clauze abuzive în sensul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori , iar părţile contractului de garanţie sunt calificate, respectiv creditorul are calitatea de comerciant, iar debitorul de consumator, aceste aspecte pot fi invocate pe calea opoziţiei la vânzare, instanţa, în temeiul art. 75 alin. (3), urmând a stabili condiţiile şi regulile corespunzătoare vânzării, peste cele cuprinse în contract.
Aşadar, pe calea opoziţiei la vânzare nu vor putea fi invocate decât motivele ce ţin de vânzare, nu şi celelalte etape ale executării, cum ar fi titlul valabil, exigibilitatea creanţei garantate, luarea bunului în posesie fără respectarea dispoziţiilor legale etc.
În literatura de specialitate se arată că, în cazul în care executarea garanţiei se realizează prin vânzare, debitorul are posibilitatea de a exercita atât opoziţia la vânzare prin care se pot invoca aspecte ce ţin de vânzare, cât şi contestaţia la executare reglementată în dreptul comun, prin care se pot contesta toate celelalte elemente ale procedurii de executare silită, inclusiv apărări de fond, conform art. 399 alin. (3) C. proc. civ.
O astfel de soluţie este incorectă, întrucât cele două căi de atac se exclud una pe cealaltă (electa una via non datur recursus ad alteram). Prin recunoaşterea dreptului creditorului garantat de a opta între cele două forme de executare silită se recunoaşte caracterul autonom, de sine stătător al celor două forme de executare silită şi, implicit, al căilor de atac specifice.
Câtă vreme creditorul garantat nu a declanşat procedura de executare silită prevăzută de Codul de procedură civilă, debitorul nu are deschisă calea contestaţiei la executare, nefiind niciun act de executare emis potrivit acestei proceduri pe care debitorul poate să îl conteste (contestaţia fiind lipsită de obiect), aşa după cum, în cazul în care creditorul optează pentru această din urmă procedură, debitorul nu are deschisă calea opoziţiei la vânzare, reglementată de legea (procedura) specială, pentru aceleaşi raţiuni.
Reglementarea opoziţiei la vânzare ridică şi problema de a şti dacă opoziţia este limitată în timp şi momentelor anterioare vânzării.
Se pune problema dacă instanţa poate fi sesizată cu o opoziţie la vânzare, întemeiată pe dispoziţiile art. 66, care prevede posibilitatea debitorului de a plăti, până la vânzarea bunului de către creditor, întreaga datorie, inclusiv cheltuielile făcute de creditor în vederea valorificării garanţiei, formulată de către un debitor, care nu este în posesia bunului (având deci interes în restituirea acestuia), dar care nu a fost notificat cu privire la vânzare, în condiţiile în care, potrivit art. 66, în această situaţie, creditorul este obligat să primească plata, să înceteze executarea silită şi să restituie bunul debitorului.
în acest caz, debitorul poate exercita opoziţia şi anterior notificării, putând solicita încetarea executării pornite şi restituirea bunului, însă numai cu condiţia justificării unui interes (debitorul care se află în posesia bunului neavând, în opinia noastră, interes, în schimb, în cazul în care, după efectuarea plăţii, este deposedat, urmând a se naşte şi dreptul acestuia de a promova opoziţia, indiferent dacă creditorul va trece sau nu la vânzarea bunului).
însă, în cazul în care debitorul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) şi (3), având în vedere faptul că în acest caz opoziţia vizează doar aspecte ce privesc vânzarea, atât timp cât creditorul nu a notificat şi debitorul nu a aflat despre modalitatea de vânzare aleasă de către creditor, exercitarea opoziţiei anterior notificării nu este admisibilă, fiind lipsită de obiect. Debitorul trebuie să cunoască modalitatea de vânzare aleasă, pentru a putea fi contestată prin opoziţia la vânzare .
Pe acest aspect, art. 75 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 consacră o cale de atac specială, aplicabilă doar în materia contestării anumitor măsuri de executare întreprinse de creditorul garantat. Fiind o dispoziţie specială, aceasta înlătură orice procedură de drept comun cu privire la contestarea acestei executări .
Analiza textelor legale în materie conduce şi la concluzia că opoziţia la vânzare este avută în vedere numai pentru formele de executare silită ce implică vânzarea, astfel că ea nu poate fi exercitată în alte situaţii, cum este cazul blocării conturilor debitorului, reglementată de art. 80-82 din lege.
în schimb, în cazul prevăzut art. 73 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, cel al adjudecării bunului de către creditor în cadrul vânzării iniţiate de el, în schimbul creanţei pe care acesta o are împotriva debitorului, calea opoziţiei rămâne deschisă. Cum textul de lege califică această operaţiune drept o vânzare, sunt necesare formalităţile prevăzute pentru vânzarea obişnuită (notificarea), subzistând, prin urmare, dreptul celorlalte părţi de a promova opoziţia la vânzare.
Aceste considerente evidenţiază faptul că prin opoziţia la vânzare debitorul nu poate contesta toate aspectele procedurii de executare speciale şi că aceasta nu se poate exercita în cazul tuturor formelor particulare ale procedurii reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Competenţa, atât materială, cât şi teritorială, de a soluţiona opoziţia la vânzare revine, potrivit art. 75 alin. (1) instanţei competente potrivit Codului de procedură civilă.
Din punct de vedere al competenţei materiale, opoziţia la vânzare constituie o cale specială de atac în materia executării silite, cu alte cuvinte, o formă a contestaţiei la executare, competenţa putându-se stabili în funcţie de calificarea juridică concretă dată căii de atac.
în măsura în care calificăm opoziţia la executare drept o formă specială a contestaţiei la executare sau dacă considerăm că prevederile execuţionale din codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materie, atunci competenţa va fi dată de art. 400 C. proc. civ., normele execuţionale reprezentând dreptul comun în această materie.
Astfel, potrivit art. 400 alin. (1) şi art. 373 alin. (2) C. proc. civ., cererile care privesc executarea silită sunt de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se va face executarea, pentru că Legea nr. 99/1999 nu dispune altfel, ci face trimitere la aceste norme, care constituie dreptul comun .
Însă, chiar dacă Înalta Curte a considerat acest lucru într-o decizie de speţă, nu putem să nu observăm faptul că cele două proceduri execuţionale sunt autonome şi independente una faţă de cealaltă, astfel încât considerăm că, în acest caz, în lipsa unei trimiteri exprese la instanţa de executare, ci doar la competenţa de drept comun, competenţa se va fixa în funcţie de fondul dreptului, adică în funcţie de valoarea obligaţiei principale şi în funcţie de natura acesteia, civilă sau comercială.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, se aplică fie regula din art. 5 C. proc. civ., aceasta aparţinând instanţei de la domiciliul pârâtului, domiciliu stabilit cu ocazia înscrierii avizului de garanţie reală [art. 59 alin. (1)], fie instanţei de executare, adică instanţei de la locul unde se efectuează executarea, în lipsa posibilităţii de a determina un astfel de loc competentă fiind tot instanţa de la domiciliul pârâtului.
