Sancţiunea nerespectării dispozițiilor legale privind vânzarea bunului afectat garanţiei
| Comentarii |
|
sancţiunea nerespectării dispozițiilor legale privind vânzarea bunului afectat garanţiei, sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării prevederilor legale referitoare la vânzarea bunului afectat garanţiei îşi au sediul materiei în dispoziţiile art. 71, art. 87 şi art. 88 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Articolul 71 prevede sancţiunea ce intervine pentru lipsa notificării debitorului (şi a celorlalte persoane interesate) asupra începerii executării silite a garanţiei şi care constă în nulitatea actului şi răspunderea pentru „pagubele cauzate".
Textul de lege nu precizează actul care va fi sancţionat cu nulitatea (obiectul nulităţii). Textul art. 71 este primul (ca poziţionare) din lege care se referă la procedura de executare silită propriu-zisă. Aşadar, ar însemna că obiectul nulităţii îl constituie formele de executare care urmează acestui moment iniţial ) de luare în posesie a bunului afectat garanţiei. în schimb, este vizat orice act de executare care are drept finalitate transferul proprietăţii asupra bunului afectat garanţiei, inclusiv în cazul în care vânzarea se face fără luarea în posesie.
Această interpretare se bazează şi pe coroborarea art. 71 alin. (1) cu prevederile art. 88 alin. (2) clin Titlul VI al Legii nr. 99/1999', conform căruia vânzarea rămâne valabil încheiată, chiar dacă „creditorul vinde bunul afectat garanţiei cu încălcarea prevederilor legii", text care ne precizează şi faptul că nulitatea poate fi invocată numai înainte ca transferul proprietăţii bunului afectat garanţiei către un terţ de bună-credinţă să fi operat.
Odată efectuată vânzarea (către un terţ de bună-credinţă), aceasta nu va mai putea fi anulată, întrucât art. 70 alin. (1) prevede că terţul achizitor va dobândi bunul liber de orice sarcini, iar art. 88 din lege prevede ca sancţiune pentru vânzarea efectuată „cu încălcarea prevederilor prezentului capitol" (deci şi în cazul în care notificarea a lipsit) obligaţia creditorului de a plăti o serie de sume cu titlu de penalitate. Mai mult, alin. (2) al art. 88 menţionează expres dreptul creditorului de a „reţine sumele obţinute ca urmare a unei astfel de vânzări", ceea ce înseamnă că vânzarea nu se desfiinţează, căci atunci ar fi trebuit ca sumele să fi fost restituite cumpărătorului.
în concluzie, nulitatea vizează numai actele de executare efectuate după luarea bunului în posesie şi până la vânzarea (valorificarea) acestuia. Numai în acest interval de timp acţiunea debitorului (sau a terţului interesat) poate conduce la nulitatea procedurii de vânzare. Mai mult, această acţiune trebuie exercitată în condiţiile art. 75 din lege.
în cazul în care a existat o notificare, vor fi incidente numai dispoziţiile art. 75, iar nu cele ale art. 88 din lege. De asemenea, dacă vânzarea s-a produs fără a fi respectată procedura de notificare, devin aplicabile dispoziţiile art. 88 din lege, care prevăd şi regula salvgardării actului de dispoziţie. între aceste două ipoteze există însă o regiune aparent nereglementată; tocmai acest „spaţiu" constituie ipoteza sancţiunii prevăzute de art. 71 alin. (1).
De asemenea, în cazul adjudecării directe de către creditor a bunului afectat garanţiei (în condiţiile art. 73), dispoziţiile art. 88 nu pot fi incidente, întrucât creditorul achizitor se află în culpă, nerespectându-şi obligaţia (legală) de a notifica „vânzarea".
Totodată, o executare întemeiată pe o falsă creanţă poate fi desfiinţată. întreaga reglementare a executării silite a garanţiei reale mobiliare, inclusiv sancţiunile incidente, pleacă de la premisa existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, care să fie garantată; în cazul în care această creanţă nu există sau nu îndeplineşte condiţiile de exigibilitate (inclusiv prin aplicarea scadenţei accelerate), formele de executare ar fi lipsite de fundament. Dacă executarea a respectat procedura de notificare, desfiinţarea ei ar trebui cerută pe calea opoziţiei reglementate de art. 75 din lege. Dacă însă procedura notificării nu a fost respectată, debitorul (şi celelalte persoane interesate) va (vor) avea dreptul să ceară anularea executării, în temeiul art. 71 alin. (1).
Cu privire la caracterul nulităţii, aceasta este una relativă, având în vedere că se protejează un interes privat: interesul debitorului de a fi încunoştinţat despre vânzare. Aşadar, nulitatea poate fi invocată numai de către una dintre părţile raportului de garantare, întrucât creditorul garantat care a pornit executarea este cel care şi-a încălcat obligaţia de notificare, acesta nu va avea dreptul să se prevaleze de invocarea nulităţii procedurii - nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Aşadar, persoanele interesate să invoce nulitatea sunt: debitorul, proprietarul bunului afectat garanţiei (altul decât debitorul obligaţiei garantate) şi ceilalţi creditori care deţin o garanţie reală' asupra aceluiaşi bun.
În ipoteza în care creditorul nu numai că ia bunul afectat garanţiei în posesie cu nerespectarea legii, ci şi îl înstrăinează cu neres-pectarea dispoziţiilor referitoare la vânzare, devin aplicabile prevederile art. 88 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999. Potrivit acestuia, creditorul care vinde bunul afectat garanţiei cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la valorificare este ţinut a plăti debitorului o sumă echivalentă cu 30% din valoarea obligaţiei garantate existente în momentul vânzării sau a diferenţei între preţul pieţei şi preţul de vânzare, în funcţie de care dintre ele este mai ridicată. Dacă prin vânzarea cu rea-creclinţă de către creditor debitorului i se creează direct şi efectiv pagube, creditorul este obligat la dezdăunare.
Deşi textul legal se referă numai la vânzare, plasarea lui în cadrul legii conduce la concluzia că regula pe care o instituie este aplicabilă valorificării bunului afectat garanţiei indiferent dacă îmbracă forma vânzării, unei cesiuni, a schimbului etc. şi nu numai cazurilor în care avem de-a face efectiv cu o vânzare.
în cazul art. 88 alin. (1), cuantumul despăgubirii se raportează la valoarea obligaţiei garantate „existente în momentul vânzării". Textul pleacă de la premisa că preţul de vânzare este inferior preţului pieţei, stabilind că diferenţa acestora se datorează debitorului drept despăgubiri dacă ea este mai ridicată decât contravaloarea celor 30% din valoarea obligaţiei garantate în momentul vânzării.
Potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. (2), creditorul are dreptul să reţină sumele obţinute ca urmare a unei astfel de vânzări, după ce va plăti debitorului drepturile cuvenite potrivit alin. (1).
Pentru determinarea preţului pieţei, art. 89 prevede numirea câte unui expert de către creditor şi debitor şi considerarea drept preţ al pieţei a mediei aritmetice a preţurilor stabilite de fiecare dintre ei. Acest calcul este valabil numai în ipoteza în care preţurile stabilite nu se abat cu mai mult de 20% unul de altul. Dacă abaterea este mai mare de 20%, experţii în cauză vor numi un al treilea expert, iar în acest caz preţul pieţei va fi egal cu media aritmetică a două dintre cele mai apropiate estimări.
Alineatul (3) al art. 88 prevede că, în situaţia reţinerii de către creditor a părţii de preţ reprezentând restul rămas după plata către debitor potrivit regulilor din primul alineat, el nu va mai avea dreptul să pretindă restul de plată din obligaţia garantată. Textul trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 74 din lege, potrivit cărora, dacă rezultatele obţinute din valorificarea cu bună-credintă a bunului sunt mai mici decât obli-gaţia garantată, debitorul rămâne obligat pentru diferenţa de plată. Prin urmare, dacă valorificarea se face cu rea-credinţă, chiar dacă nu se acoperă în totalitate obligaţia garantată, creditorul nu mai are dreptul de a pretinde restul de plată, în acest caz, debitorul fiind liberat de restul de plată a obligaţiei principale .
Temeiul juridic al despăgubirilor prevăzute de art. 87-88 este unul legal, şi nu contractual, şi se declanşează odată cu nerespectarea legii, având un rol deopotrivă preventiv şi educaţional, neputând fi redus sau înlăturat prin convenţia părţilor. Prevederile contractuale cu privire la micşorarea, înlăturarea sau reducerea cuantumului legal al prejudiciilor (inclusiv a clauzelor ce ar impune limitarea despăgubirilor la cuantumul de 30%) vor fi nule, având caracterul unor clauze de nerăspundere contrare prevederilor imperative ale legii.
Totodată, plata despăgubirilor nu înseamnă liberarea creditorului de obligaţiile contractuale asumate. Mai mult decât atât, debitorul poate pretinde complementar şi acoperirea eventualelor prejudicii cauzate lui, în mod direct şi efectiv, prin exercitarea de către creditor cu rea-credinţă a drepturilor conferite de lege.
