Dreptul familiei
| Comentarii |
|
dreptul familiei, definiţie: reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi din alte raporturi asimilate de lege, sub unele aspecte, raporturilor de familie.
Faptul că în prezent raporturile de familie sunt reglementate de Codul civil nu înseamnă diminuarea rolului ramurii dreptului familiei sau eliminarea ei, cu atât mai mult cu cât chiar noul cod civil intitulează Cartea a ll-a „Despre familie”. Acesta doar argumentează în plus caracterul civil al raporturilor de familie, pentru care multe dintre normele noului Cod civil vor constitui dreptul comun în materie.
Majoritatea normelor de dreptul familiei se găsesc în noul Cod civil, iar celelalte în diferite legi speciale.
Obiectul dreptului familiei.
Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează următoarele categorii de raporturi juridice:
a) Raporturile de căsătorie. Constituţia României, în art. 48, şi noul Cod civil, în art. 258 alin. (1), consacră principiul potrivit căruia familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi. în scopul consolidării căsătoriei, normele dreptului familiei reglementează riguros problemele legate de încheierea, desfiinţarea şi desfacerea ei, precum şi raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi.
b) Raporturile care rezultă din rudenie. Prin rudenie se înţelege legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun. în primul caz, rudenia este în linie directă, iar în cel de-al doilea caz, rudenia este în linie colaterală.
c) Raporturile care rezultă din adopţie. Adopţia este astăzi numai cu efectele depline ale unei filiaţii fireşti.
d) Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie. Putem enumera în această categorie de raporturi ale dreptului familiei: relaţiile care rezultă din luarea spre creştere şi educare a unui copil fără să fie adoptat; raporturile dintre un soţ şi copiii celuilalt soţ; raporturile dintre foştii soţi sau foştii adoptaţi şi adoptatori; raporturile dintre un minor şi moştenitorii unei persoane care i-a acordat întreţinere fără obligaţie legală.
Raporturile de familie iau atât aspecte personale nepatrimoniale, cât şi aspecte patrimoniale.
Există unele raporturi care se nasc între membrii familiei, dar ele nu formează obiectul de reglementare al dreptului familiei, ci al altor ramuri de drept, de exemplu, raporturile succesorale, care aparţin ramurii dreptului succesoral, raporturile care reglementează capacitatea civilă a membrilor familiei şi raporturile de tutelă, care aparţin ramurii dreptului civil.
dreptul familiei, problema dacă dreptul familiei este o ramură distinctă a dreptului sau doar o parte a dreptului civil este controversată. Anterior Codului familiei, relaţiile de familie erau reglementate de Codul civil din 1864. După adoptarea Codului familiei, s-a considerat că dreptul familiei este o ramură distinctă de drept.
încorporarea reglementării privind familia în Codul civil alimentează ideea că dreptul familiei nu este o ramură distinctă de drept, ci doar una dintre marile instituţii ale dreptului civil. De aici şi opţiunea unor autori pentru sintagma „dreptul civil al familiei".
Această controversă din literatura juridică privind autonomia dreptului familiei ca şi ramură distinctă de dreptul civil are, în opinia noastră, mai puţină însemnătate practică deoarece, indiferent de tehnica legislativă adoptată, este indiscutabil faptul că, pe de o parte, familia constituie una dintre instituţiile dreptului civil, iar, pe de altă parte, că reglementarea acestei instituţii prezintă numeroase elemente de specificitate, atât în ceea ce priveşte principiile şi soluţiile normative, cât şi aplicarea lor practică.
Astfel, dreptul civil reprezintă dreptul comun, solul din care creşte dreptul familiei. Reglementarea familiei este construită pe baza conceptelor dreptului civil, fără de care nu poate exista.
Relaţiile de familie prezintă însă şi numeroase particularităţi, spre deosebire de relaţiile civile lato sensu, care se formează între persoane fizice şi persoane juridice. în mod corespunzător, reglementarea familiei cunoaşte elemente de originalitate, care îi conferă o anumită autonomie în cadrul dreptului civil.
Astfel, în ceea ce priveşte ansamblul normativ, există multe reglementări specifice, derogatorii de la dreptul comun, precum şi un corp de principii specifice care guvernează instituţia familiei. Pe de o parte, asistăm la o modelare a noţiunilor şi principiilor clasice ale dreptului civil, atunci când trebuie să le aplicăm raporturilor de familie, deoarece fundamentul acestora este predominant sociologic. Reglementarea juridică nu se poate sustrage complet de sub influenţa moralei tradiţionale, a religiei, a mentalităţilor. Pe de altă parte, recent, progresul în domeniul medicinii (operaţiile de schimbare de sex, reproducerea umană asistată medical, expertizele genetice şi aplicarea rezultatelor lor în cazuri concrete) produc schimbări importante în reglementarea juridică, în special în materia filiaţiei.
De asemenea, în ceea ce priveşte aplicarea normelor juridice, se constată că, în unele cazuri, legiuitorul nu prescrie concret o anumită conduită, ci lasă la aprecierea judecătorului soluţia care va depinde de o anumită situaţie de fapt, concentrată în expresii cu caracter generic, cum ar fi „motive temeinice" la divorţ sau „interesul superior al copilului". O asemenea soluţie este impusă de faptul că, uneori, aplicarea unei norme de drept rigide, care ar reglementa strict o anumită conduită, se poate lovi de dificultăţi insurmontabile, de natură socială. Alteori, intervenţia judecătorului este practic ineficientă, deoarece soluţionarea anumitor conflicte nu se poate face printr-o decizie în justiţie.
Tendinţe actuale de evoluţie a cadrului legal
Noua reglementare a relaţiilor de familie din Codul civil valorifică soluţiile şi propunerile de lege ferenda conturate în doctrină şi jurisprudenţă, având ca surse principale de inspiraţie Codul civil francez, Codul civil Quebec, Codul civil elveţian.
Cele mai spectaculoase modificări au fost aduse în materia regimurilor matrimoniale (prin reglementarea convenţiilor matrimoniale), a divorţului (prin posibilitatea conferită soţilor de a divorţa prin acordul lor pe cale administrativă şi notarială), a filiaţiei (prin modificarea regimului juridic al acţiunilor în filiaţie), a protecţiei copilului (printr-o nouă reglementare a autorităţii părinteşti).
Evoluţia legislativă se caracterizează prin tendinţa de a institui un drept mai flexibil, astfel încât, fără a nega dimensiunea socială a familiei, marcată prin existenţa unor norme imperative, voinţa individuală să joace un rol mai mare în cadrul raporturilor de familie.
A. Pe planul dreptului substanţial, pot fi identificate, astfel, 3 direcţii principale de evoluţie:
a) „liberalizarea” divorţului, în sensul stabilirii unor condiţii mai facile de desfacere a căsătoriei, cu accent pe acordul soţilor, precum şi o relaxare a procedurilor, prin instituirea divorţului administrativ şi notarial;
b) „pluralismul juridic”, prin modelarea instituţiilor, astfel încât să permită părţilor să exercite o opţiune într-un anumit domeniu: de exemplu, posibilitatea viitorilor soţi de a-şi alege regimul matrimonial, de a se înţelege la divorţ cu privire la modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti;
c) „privatizarea" familiei, prin tendinţa de creştere a uniunilor libere şi refuzul de „legalizare" a relaţiilor de familie, percepute ca fiind relaţii pur private, care nu presupun intervenţia statutului. De aici şi reversul etatist, prin instituirea unui minimum
de formalităţi de înregistrare a concubinajului, precum şi recunoaşterea unor efecte juridice concubinajului ca uniune liberă între un bărbat şi o femeie.
Sub acest ultim aspect, legiuitorul român manifestă încă un conservatorism pronunţat, menţinând reglementarea tradiţională a cuplului căruia nu-i recunoaşte efecte juridice decât în măsura în care uniunea este formalizată prin celebrarea căsătoriei.
B. Pe planul dreptului procesual, sub influenţa reglementărilor din statele europene, se remarcă două tendinţe de reglementare, atât în ceea ce priveşte organizarea judiciară, cât şi în ceea ce priveşte procedurile de soluţionare a litigiilor de familie:
a) pe de o parte, se tinde la constituirea unor instanţe specializate, putându-se vorbi de o veritabilă jurisdicţie familială. Dată fiind particularitatea litigiilor de dreptul familiei, în cadrul cărora disputele sunt adesea puternic impregnate de pasiuni, sentimente şi resentimente, iar judecătorul trebuie să ţină seama de o serie de factori extrajuridici, de natură socială şi psihologică, prin Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004, republicată1’1, s-a prevăzut înfiinţarea completelor, secţiilor sau tribunalelor specializate pentru minori şi familie [art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3), art. 39 alin. (2) şi art. 40], care au o competenţă dublă: în materie civilă - pentru cauzele privind raporturile de familie, dar şi cele privind protecţia copilului prin anumite mijloace de drept civil (tutela, curatela etc.), iar în materie penală - pentru a judeca infracţiunile săvârşite de minori sau asupra minorilor care sunt date prin lege în competenţa judecătoriei şi a tribunalului.
Mai mult, art. 265 şi art. 107 C. civ. instituie instanţa de tutelă şi familie (denumită instanţă de tutelă), ca şi instanţă specializată în materia cauzelor de familie şi a procedurilor privind ocrotirea persoanei prin tutelă şi curatelă.
Aşadar, în tot ceea ce priveşte ocrotirea persoanei fizice, precum şi relaţiile de familie, fie nepatrimoniale, fie patrimoniale, competenţa va aparţine instanţei de tutelă şi de familie, denumită generic instanţa de tutelă. în aplicarea Codului civil, prin legea pentru organizarea judecătorească se vor stabili regulile privind alcătuirea şi funcţionarea instanţei de tutelă, ca şi instanţă specializată.
b) în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor de familie, se constată o orientare spre rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor dintre părţi și finalizarea lor prin acorduri notariale care presupun costuri mai mici pentru părți și o procedură mult mai rapidă ca cea a instanței.
