Evidenţa persoanelor în România (istoric)
| Comentarii |
|
evidenţa persoanelor în România (istoric), Cum se legitimau oamenii în trecut? Recensământul populaţiei. Registrele de Stare Civilă. Registrele de Stare Civilă. De la Biletul de drum la Buletinul de identitate
Cărţile de identitate nu sunt doar tehnologii; ele sunt, de asemenea, instrumente contemporane de guvernare, care pot fi utilizate pentru a aborda şi rezolva multiple probleme sociale şi politice (Bennett şi Lyon 2008)
În accepţiunea juridică a identifica persoana fizică înseamnă a constata identitatea acesteia, a individualiza omul în societate, în ansamblul relaţiilor sociale la care ia parte sau altfel spus prin identificarea persoanei fizice, se înţelege individualizarea omului în raporturile juridice civile. Identificarea persoanei fizice ca instituţie complexă este formată din totalitatea normelor ce reglementează individualizarea omului în toate raporturile juridice la care participă. Din această instituţie, aparţine dreptului civil numai o parte, şi anume, cea formată din normele de drept.
Dreptul la identitate este prevăzut în reglementările interne şi internaţionale. Sistemul social nu poate permite ascunderea identităţii, omul ca actor social trebuie individualizat pentru reflectarea actelor şi faptelor sale, aspecte ce transcend unui cadru juridic limitativ. Identificarea omului este o necesitate generală pentru că individualizarea lui se realizează în toate raporturile juridice la care participă, adică în toate ramurile de drept dar, în acelaşi timp, şi permanentă, pentru că de la naştere până la moarte, el participă la diferite raporturi juridice civile. Totodată această necesitate este şi una de ordin general, obştesc, în sensul că şi societatea este interesată ca fiecare component al ei să poată fi identificat în raporturile juridice la care participă. Necesitatea este, în sfârşit, şi personală sau individuală în sensul că fiecare om este interesat direct a se individualiza în raporturile juridice la care participă.
S-ar putea stabili o infinitate de criterii de diferenţiere dar pentru coerenţa şi rigurozitatea sistemului juridic; din toate acestea, fie că au un grad prea mare de generalitate, fie o arie restrânsă de aplicabilitate, se disting trei atribute de identificare a persoanei fizice şi anume: numele, domiciliul şi starea civilă, numite şi mijloace de identificare a persoanei fizice. Cele trei noţiuni se aseamănă, dar se şi diferenţiază între ele.
Astfel toate trei sunt atribute sau mijloace juridice de individualizare a persoanei fizice, dar numele individualizează persoana fizică prin cuvântul sau cuvintele ce o identifică în societate - se referă la numele de familie, prenume şi pseudonim, acesta din urmă deosebindu-se de poreclă; domiciliul se referă la identificarea în spaţiu a unei persoane fizice -domiciliu implică şi reşedinţa; starea civilă identifică persoana fizică prin calităţile personale, având această semnificaţie. In plus, numele, domiciliul şi starea civilă sunt drepturi personal nepatrimoniale şi se găsesc într-o relaţie apropiată pentru că aparţin aceleiaşi persoane.
Totuşi între noţiunile de nume şi respectiv de domiciliu, pe de o parte şi noţiunea de stare civilă, pe de alta parte, există şi diferenţieri sau condiţionări. Astfel, felul filiaţiei care poate fi: din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, are incidenţă directă asupra stabilirii numelui de familie. Starea civilă are incidenţă şi asupra domiciliului, acesta fiind uşor observată în cazul domiciliului legal al minorului, ca şi în cazul domiciliului soţilor. Cu toate că numele este trecut în actul de stare civilă, el nu face parte din starea civilă a persoanei fizice fiind distinct de aceasta. La fel nici domiciliul şi reşedinţa nu sunt incluse în noţiunea de stare civilă.
Din punct de vedere terminologic, prin mijloace de identificare se înţeleg acele înscrisuri oficiale care individualizează persoana, respectiv certificatele de stare civilă, actele de identitate, cazierul judiciar, paşaportul, permisul de conducere ş. a.
Practic, prin eliberarea actelor de identitate, se doreşte atât certificarea identităţii persoanei cât şi identificarea domiciliului acesteia, adică adresa declarată ca locuinţă principală. Identificarea persoanei fizice înseamnă individualizarea omului în raporturile sale, nu numai juridice, în care participă în calitate de subiect activ sau pasiv, cât şi în interesul superior al societăţii şi în interes personal.
Cum se legitimau oamenii în trecut?
în Europa medievală, chiar dacă nu existau acte care să ateste identitatea persoanelor, oamenii erau recunoscuţi prin tot felul de semne mai mult sau mai puţin arbitrare, ca îmbrăcămintea, culoarea pielii sau trăsăturile feţei sau după diferite consemnuri. După cum descriu Jane Caplan şi John Torpey în cartea Documenting individual identity, călugării sau pelerinii trebuiau să poarte asupra lor scrisori de recomandare de la preoţi, diplomaţii erau dotaţi cu certificate speciale, pe care le ataşau de pălărie sau haină, pentru a fi imediat recunoscute, iar curierii aveau insigne speciale. Surprinzător însă acestea erau falsificate fiind uşor de reprodus.
începând cu secolul al XV-lea, odată cu dezvoltarea economică, Europa a început să simtă tot mai mult nevoia unor acte administrative de evidenţă a populaţiei, sarcină care a fost încredinţată preoţilor. După 1789, în Franţa, această sarcină, a completării catastifelor, devine una administrativă fiind trecută în mâna primarilor şi a autorităţilor locale. Chiar şi aşa, documentele nu erau încă nid pe departe fidele realităţii.
Până în 1917, registrele administrative şi paşapoartele au devenit mijloace pe care autorităţile din cele mai multe state se puteau baza pentru a afla orientarea politică, statutul civil şi potenţialul economic al purtătorului. Atestarea identităţii şi evidenţa populaţiei erau vitale pentru întocmirea listelor electorale, dar şi pentru plata taxelor sau pentru impunerea serviciului militar. în plus, împărţirea copiilor în funcţie de naţionalitate şi de limba maternă era importantă în domeniul educaţiei.
In România preocupările statului pentru ţinerea evidenţei persoanelor au apărut din necesitatea de a se evidenţia, cât mai exact, populaţia contribuabilă şi cea de mobilizat în scopuri militare, lucru realizat, iniţial, prin recensăminte ale populaţiei, ulterior fiind introduse registrele de stare civilă.
Recensământul populaţiei
Documentele atestă că pe teritoriul ţării noastre s-au efectuat înregistrări ale populaţiei în scopuri militare sau fiscale încă din perioada stăpânirii romane. Surse istorice amintesc că împăratul Traian a ordonat, imediat după cucerirea Daciei, efectuarea unei înregistrări generale a noii provincii - census provinciae.
In Evul Mediu Timpuriu investigaţiile cu caracter demografic au continuat, preocupările autorităţilor, în primul rând ale domnitorilor şi principilor, pentru cunoaşterea resurselor ţării, a numărului şi stării supuşilor lor, conducând progresiv la consolidarea unui sistem de înregistrare cu caracter permanent şi metodic, din ce în ce mai diversificat şi mai cuprinzător.
Urbariile, catastifele, listele de dijme, tabelele episcopale sunt tot atâtea forme, generalizate începând cu secolul al XY-lea, prin care se ţine evidenţa populaţiei şi a bunurilor acesteia, ca bază pentru asigurarea unui sistem de recrutare a oamenilor, pe de o parte, şi perceperii de biruri şi dări, pe de altă parte.
Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, marchează o substanţială diversificare a cercetărilor cu caracter statistic, catagrafiile, în Muntenia şi Moldova, şi conscripţiile, în Transilvania şi Banat, devenind din ce în ce mai bogate în date privind numărul populaţiei şi, mai ales, starea materială a acesteia. Domnitorul Nicolae Mavrocordat, aflat, pe rând, când în scaunul Munteniei, când în scaunul Moldovei, a dispus numărători succesive ale populaţiei din fiecare principat.
Trebuie amintite şi ampla catagrafie a celor două ţări româneşti realizată în timpul războiului ruso-turc (1769-1774), conscripţia realizată în 1785-1786 din dispoziţia împăratului Iosif al II-lea, în Transilvania istorică, Banat, Crişana şi Maramureş şi, mai ales, catagrafia Moldovei din 1803, cunoscută şi sub denumirea de Cronica liuzilor care au o importanţă deosebită (prin cvasi-universalitatea informaţiilor culese, ceea ce le apropie de caracteristicile unui recensământ modem).
Un salt important pentru statistica românească avea să fie prin instituirea în Ţara Românească şi Moldova a Regulamentelor Organice, care au permis efectuarea unor catagrafii esenţiale pentru cunoaşterea realităţilor epocii - Recensământul populaţiei din 1838, care este şi primul recensământ demografic autentic din România, cuprinzând totalitatea locuitorilor Ţării Româneşti, indiferent de vârstă, sex, stare sodală etc.
La 12 iulie 1859, Alexandru Ioan Cuza semnează Ordonanţa domnească nr. 276 de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă, marcând crearea statistidi ofidale din România. în acelaşi an, demarează şi Recensământul populaţiei din 1859-1860, prima investigaţie de acest fel care a urmărit atât aspecte demografice, cât şi economico-sodale, simultan, în cele două provincii unite.
începând cu anul 1884, vor avea loc, la fiecare dnd ani, recensăminte fiscale, cel din 1899 fiind şi recensământ de populaţie.
Recensământul populaţiei din 1912 a furnizat o bază solidă de date privitoare la numărul populaţiei, calitatea şi resursele acesteia, informaţii deosebit de preţioase în contextul în care la orizont se profila spectrul primei mari conflagraţii mondiale.
La 12 ani de la Marea Unire se realizează Recensământul din 1930, primul efectuat în România reîntregită. Recensământul din 1930 s-a constituit într-un reper profesional incontestabil al statistidi pentru că a benefidat de aportul celor mai buni spedalişti de care dispunea România în domeniile angajate într-o investigaţie de asemenea amploare şi importanţă - statistideni, sodologi, jurişti, matematideni etc.
In anul 1941, deşi România se angajase în noua conflagraţie mondială, s-a întreprins un nou Recensământ General al României. Recensământul din 1941 a reprezentat, totodată, şi primul recensământ agricol cu adevărat sistematic efectuat în România.
După 1945, în condiţiile în care în România se producea o brutală schimbare politică, cu repercusiuni dramatice asupra întregului sistem economico-sodal, au fost efectuate 4 recensăminte generale ale populaţiei:
• Recensământul populaţiei din ianuarie 1948 - primul recensământ efectuat în condiţiile noului sistem politic, care a înregistrat populaţia ţării la structura teritorială după cel de al doilea război mondial. Unitatea de observare a fost gospodăria.
• Recensământul populaţiei din februarie 1956 - a avut ca unitate de observare familia.
• Recensământul populaţiei şi locuinţelor din martie 1966.
• Recensământul populaţiei şi locuinţelor din anul 1977 care a cuprins o gamă mai largă de indicatori decât cele din 1956 şi 1966.
Nu trebuie uitat faptul că, recensământul populaţiei constituie doar o formă de observare în statistica demografică, scopul prindpal al acestuia fiind legat în perioada modernă mai mult de cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei la un
moment dat şi mai puţin de rezolvarea numeroaselor probleme administrative, economice, sociale şi culturale.
Registrele de Stare Civilă
în domeniul mişcării naturale a populaţiei, în anul 1829, se instituţionalizează actele de stare civilă, prin înfiinţarea unor condici speciale pentru înregistrarea tuturor nou-născuţilor şi decedaţilor, activitatea de înregistrare fiind desfăşurată, într-o primă etapă, de funcţionari ai statului din cadrul Departamentului Treburilor Dinlăuntru, cu sprijinul organelor bisericeşti. Apărute în zorii epocii modeme, din necesităţi practice şi politice, registrele de stare civilă au fost, în permanenţă, în atenţia autorităţilor. Astfel, acestea au căutat să perfecţioneze continuu întocmirea lor. Acesta este un motiv pentru care sarcina redactării lor a trecut de la preoţii parohi la notari sau la primarii comunelor.
Instituirea registrelor de stare civilă în spaţiul extracarpatic a fost determinată de noile cerinţe impuse unei societăţi aflate în tranziţie spre epoca modernă. De altfel, chiar Regulamentele Organice le justificau necesitatea prin caracterul lor practic.
In timpul domniei lui Cuza s-au făcut cei mai mulţi paşi în acest sens. Cei mai importanţi sunt adoptarea Legii comunale (31 martie 1864) şi a Codului civil Al. I. Cuza (4 decembrie 1864). Astfel, modificarea radicală a vechilor registre parohiale în registre comunale de stare civilă se manifestă vizibil începând cu 1 ianuarie 1865. Chiar dacă în perioada 1 ianuarie - 30 noiembrie 1865 s-au folosit vechile formulare, acestea erau verificate, certificate şi centralizate de către primarul localităţii. Uneori, şi pentru anul 1864 întâlnim această procedură, însă numărul registrelor este redus. Apoi, există o dificultate tehnică suplimentară, legată de faptul că unele sate care urmau să fie reşedinţe comunale în 1864 au fost înglobate în anul următor în alte localităţi.
Schimbarea tipologiei registrelor de stare civilă a fost încheiată odată cu intrarea în vigoare a noului cod civil (1 decembrie 1865).
Registrele de stare civilă au fost folosite de stat încă din perioada regulamentară în exercitarea atribuţiilor sale de guvernare, pe baza lor întocmindu-se listele de recrutare, se stabileau impozitele anuale pe sate, se efectuau lucrările de statistică şi se coordonau recensămintele populaţiei.
In Transilvania, pe de altă parte, în privinţa actelor de stare civilă, există registre sub forma
matricolelor confesionale, întocmite de către parohii, prin preoţii locali, cu scopul de a înregistra evenimentele considerate esenţiale în viaţa credincioşilor (botezul, cununia, moartea) dar şi, probabil, pentru un control administrativ-religios al acestora. Nu se cunoaşte momentul de debut al acestor înregistrări. Unele surse amintesc despre menţiuni în acest sens în cadrul sinodului luteran (1139), însă majoritatea cercetătorilor indică perioada 1545-1563 (conciliului tridentin) ca dată sigură pentru debutul înregistrărilor confesionale sistematice, cel puţin pentru zona controlată de biserica catolică.
Până în secolul al XVIII-lea, doar biserica avea interese în întocmirea acestor documente, ele fiind independente de activitatea autorităţilor laice. De altfel, nici parohiile nu corespundeau întotdeauna cu structurile teritorial-administrative laice. Din acest secol al XVIII-lea însă, statul impune reguli privind registrele parohiale, iar documentele capătă nu doar o importanţă religioasă, d şi din punctul de vedere al dreptului dvil. în acest sens, se cunosc decretele aulice din 2 martie 1790 sau 10 mai 1774, prin care preoţii erau obligaţi să pună la adăpost de foc, furt şi distrugeri aceste matricole, iar la 20 februarie 1784, împăratul Austriei Iosif al 11-lea emite patenta prin care hotărăşte introducerea registrelor de stare civilă tip la românii din Transilvania, arătând amănunţit ce trebuie să cuprindă acele registre....
începând cu 1 octombrie 1895, sunt introduse matricolele (registrele) de stare dvilă, conform articolului de lege XXXIII din 18 decembrie 1894, unde se prevedea că vor servi exclusiv la publicarea şi dovedirea legală a naşterilor, căsătoriilor şi a încetării din viaţă registrele stării civile (matricolele) ţinute de funcţionari publici chemaţi pentru aceasta, în sensul prezentei legi. S-au organizat drcumscripţii de stare dvilă (cercuri), care puteau cuprinde una sau mai multe localităţi. Cercurile de stare dvilă erau coordonate de subprefectul comitatului, care sigila şi certifica fiecare registru de stare dvilă. în 1904, a fost adoptată o modificare a legii, care prevedea că la nivelul comunelor, sediul notarului locului este şi sediul Ofidului cercual de stare civilă, notarii căpătând astfel atribuţiuni pe linia stării dvile.
Aceste reglementări au rămas în vigoare până după Unirea din 1918, când statul român, după o serie de măsuri de uniformizare treptată, a introdus Legea pentru unificarea şi organizarea artelor de stare dvilă, modificată şi completată ulterior.
După instaurarea regimului comunist, regimul actelor de stare dvilă se modifică, fiind reglementat prin Decretul 272/1950. Sfaturile populare aveau
atribuţia de a înregistra şi modifica înregistrările din registrele de stare civilă, sub conducerea, îndrumarea şi controlul Ministerului Afacerilor Interne, prin Direcţiunea generală a Miliţiei (art. 40). Regimul actelor de stare civilă se va păstra şi sub prevederile noului Decret 278/1960.
Registrele confesionale vor deţine un titlu de documente de evidenţă a persoanei, iar articolul 1 din decretul 153/1950 va preciza clar: Persoanele fizice sau juridice care deţin arhive confesionale sunt obligate ca în termen de 10 zile de la publicarea prezentului decret, să predea Oficiilor de Stare Civilă din raza cărora domiciliază sau îşi au sediul, toate registrele, actele, dosarele şi orice alte documente prin care se stabilesc acte şi fapte de stare civilă. Ca urmare a acestei acţiuni, Oficiile de stare civilă au asimilat aceste documente, au operat însemnări de stare civilă pe acestea, ceea ce anulează, din punct de vedere funcţional, rolul lor iniţial şi se transformă în documente operative ale Statului român.
In toată România există bogate colecţii de stare civilă, care cuprind registre parohiale (mitrici) şi comunale pentru botezaţi/născuţi, cununaţi/căsătoriţi şi morţi. In funcţie de particularităţile specifice fiecărei provincii istorice, în aceste colecţii se pot regăsi registre complementare actelor de stare civilă comunale (registrele de adopţie sau cele cu acte relative la căsătorie, precum şi registre de divorţ), acte care au stat la baza întocmirii acestui gen de acte (dosare de căsătorie), adrese cu menţiuni ce trebuiau să fie operate în registrele de naştere, căsătorie sau deces şi izolat, certificatele (buletinele) de naştere, căsătorie sau deces neeliberate de către autorităţi.
De remarcat este şi faptul că importanţa practică a acestor registre s-a menţinut şi a sporit odată cu trecerea timpului. Astfel, pe lângă perpetuarea utilizărilor mai sus amintite, actele de stare civilă sunt folosite astăzi pentru alte scopuri decât cele pentru care au fost create - pe baza lor este
(re)acordată cetăţenia română locuitorilor sau urmaşilor acestora din teritoriile ocupate de U.R.S.S. în 1940, se reconstituie drepturile de proprietate sau se întocmesc lucrări de genealogie.
Totodată, încă de la începutul redactării registrelor de stare civilă, extractele eliberate pe baza lor au servit la rezolvarea diferitelor proceduri juridice (stabilirea tutelei, schimbările de nume, legitimitatea căsătoriilor, săvârşirea adopţiilor sau autentificarea daniilor, moştenirilor, înzestrărilor şi testamentelor), dar şi la înscrierile la şcolile nou înfiinţate. Ulterior, aceste extracte au devenit obligatorii la angajare în funcţiile publice.
Neexistând o definiţie în textul legii asupra noţiunii de stare civilă, s-a impus opinia potrivit căreia starea civilă este mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale cărora legea le conferă această semnificaţie. Legea română defineşte actele de stare civilă ca pe înscrisuri autentice care dovedesc naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane care se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Principalele componente ale stării civile sunt: filiaţia şi natura acesteia, rudenia, sexul, vârsta, locul naşterii. Numele, domiciliul şi cetăţenia reprezintă celelalte elemente ce se înregistrează în conţinutul actelor de stare civilă.
Necesitatea întocmirii actelor de stare civilă este rezultatul firesc al nevoii cunoaşterii statutului civil al persoanei şi a modificărilor care pot apărea ca urmare a actelor şi faptelor de stare civilă care necesită a fi înregistrate. Actele de stare civilă sunt actele de naştere, de căsătorie şi de deces care se întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale, completate manual şi păstrate atât la unitatea administrativ-teritorială
locală unde s-a făcut înregistrarea cât şi la cea judeţeană
De la Biletul de drum la Buletinul de identitate
Toate aceste surse informaţionale - acte de stare civilă, recensăminte, conţin limite şi neajunsuri, fiecăruia scăpându-i anumite aspecte în privinţa identificării persoanei. Astfel dacă în cazul registrelor de populaţie sunt situaţii în care realitatea din teren nu este oficial consemnată, în special din cauza populaţiilor marginale care nu-şi oficializează statutul de locuitor, în cazul statisticilor, neînregistrarea tuturor intrărilor sau ieşirilor datorate fie unor erori de sistem, fie prin nedefinirea tuturor aspectelor ce trebuie indicate, în cazul recensământurilor de populaţie, amplitudinea fenomenului versus intervalul scurt de timp în care se produce şi calitatea operatorilor, generează de asemenea erori de înregistrare a datelor supuse colectării. In acest context s-a simţit nevoia ţinerii evidenţei nominale a persoanelor.
Primele măsuri administrative, luate în acest sens, sunt cunoscute din anul 1864 când, la propunerea Ministerului de Interne, Consiliul de Miniştri a aprobat desfiinţarea biletelor de drum pentru cetăţeni (călătorii din interiorul ţării) şi înlocuirea acestora cu bilete de identitate permanente. In baza acestei aprobări, cetăţenilor interesaţi, din oraşe şi sate, le-au fost eliberate astfel de documente pe termen de 1 an, urmând ca la expirare să fie reînnoite.
Primul act normativ care a reglementat aspecte privind ţinerea evidenţei cetăţenilor români şi eliberarea unor documente de identitate a fost Legea nr. 812 din 19.03.1915 pentru controlul străinilor, controlul unora din stabilimentele publice şi pentru înfiinţarea unui birou al populaţiunii, lege modificată prin Decretul nr. 655 din 01.03.1921.
In principal, pe linie de evidenţa populaţiei, această lege stipula obligaţia ca organele poliţiei să elibereze acte de identitate, iar hotelierii şi hangii să ţină evidenţa călătorilor, sosiţi şi plecaţi, în anumite registre numerotate şi parafate de autoritatea poliţienească, acestea fiind prezentate poliţiei pentru control, ori de câte ori erau solicitate.
Potrivit acestei legi, s-a constituit câte un birou al populaţiunii pe lângă fiecare poliţie de oraş, în comunele urbane (în prezent oraşe şi municipii) şi pe lângă fiecare primărie, în comunele rurale (actualele comune). Aceste birouri aveau următoarele atribuţii: de a înscrie în anume registre, pe toţi românii şi străinii, majori şi minori, care au reşedinţa obişnuită în comună; de a face toate modificările relative la schimbări de domicilii,
naşteri, căsătorii şi morţi, ce i se vor aduce la cunoştinţă de oficiile de stare civilă; de a elibera buletine de înscriere locuitorilor înregistraţi la birou, certificate pentru schimbarea de domiciliu şi reşedinţa de comună; de a da oricui informaţiuni relative la domiciliu.
De asemenea, legea stabilea că buletinele de înscriere se eliberau la cerere, iar cel care îşi stabilea reşedinţa obişnuită într-o localitate avea obligaţia de a se prezenta la biroul populaţiunii în termen de 15 zile de la sosire, pentru a cere înscrierea. Prima înscriere se făcea pe baza actelor de stare civilă, iar în caz de strămutare de reşedinţă, înscrierea se realiza pe baza dovezii de înscriere eliberată de biroul ultimului domiciliu sau ultimei reşedinţe.
Totodată, orice persoană care îşi schimba domiciliul trebuia să declare acest lucru biroului populaţiunii la care era înscris, cu cel puţin 48 ore înainte. Prin această lege s-a reglementat şi faptul că identitatea persoanelor în fata autorităţilor publice va putea fi stabilită şi prin buletinele de înscriere la biroul populaţiunii.
Pentru punerea în aplicare a legii, s-a emis un regulament aprobat prin Decretul nr. 947 din 24.03.1921, care prevedea că erau obligaţi sa facă declaraţii de înscriere la biroul populaţiunii, toţi locuitorii fără deosebire de naţionalitate, care se găsesc cu domiciliul sau reşedinţa în ţara în momentul decretării şi publicării acestui regulament, cei care se stabilesc ulterior şi cei care şi schimba domiciliul sau reşedinţa, fie în aceeaşi comuna, sat, cătun, fie în altă comună, sat, cătun.
Obligaţia de a cere înscrierea revenea capului de familie şi, numai atunci când ceilalţi membri nu locuiau cu acesta, înscrierea se putea cere separat.
Aceasta se făcea pe baza certificatelor de stare civilă, după care, cetăţenilor li se elibera un buletin de înscriere la biroul populaţiei.
In conţinutul acestor acte de identitate se regăseau informaţii referitoare la datele de stare civilă, domiciliul, profesia, porecla şi semnalmentele posesorului (statura, părul, fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, gura, bărbia, faţa, tenul, semnele particulare). Deşi regulamentul a stabilit un model al buletinelor de înscriere la biroul populaţiei, pentru ca au fost confecţionate de fiecare judeţ în parte, acestea erau diferite ca mărime, culoare şi, uneori, chiar şi conţinut.
După anul 1921, domeniul de activitate al evidenţei populaţiei a fost îmbunătăţit printr-o serie de acte normative ca: Legea nr. 153 din 01.02.1939 referitoare la îndatoririle chiriaşilor şi subchiriaşilor, prin care s-a înfiinţat cartea de imobil, Decretul nr. 799 din 14.02.1939 care a aprobat Regulamentul nr. 15 din 1939 pentru introducerea cărţilor de imobil, Legea nr. 670 din 10.08.1946 referitoare la stabilirea persoanelor în centrele aglomerate.
Un fapt relevant pentru îmbunătăţirea organizării evidenţei populaţiei, aproape total ignorat astăzi, l-a reprezentat înfiinţarea, după recensământul populaţiei din 1941, a unui Birou al populaţiei la Alba Iulia, care avea ca scop principal experimentarea unui registru al populaţiei, înţeles ca o îmbinare a recensământului cu înregistrarea mişcării naturale şi a mişcării migratorii a populaţiei. Unele obiecţii, printre care şi aceea că un asemenea sistem ar putea nemulţumi populaţia (argument contrazis de experienţa altor ţări în acest domeniu), au dus, însă, la abandonarea acestei iniţiative.
Probabil nici un alt regim nu a fost mai interesat de perfecţionarea sistemului de evidenţă a populaţiei decât cel comunist. Buletinul era un instrument strâns legat de industrializare şi colectivizare, dar care putea oferii cele mai importante date despre purtător în cazul unei inspecţii.
Astfel, un pas înainte în constituirea pe baze mai modeme a ţinerii evidenţei locuitorilor ţării a fost făcut prin elaborarea Decretului nr. 245 din 15.07.1949 privind înscrierea în evidenţa populaţiei, care prevedea la art. 1: locuitorii de pe teritoriul Republicii Populare Române se înscriu şi se ţin în evidenţă de Direcţiunea Generală a Miliţiei, în conformitate cu normele ce se vor stabili prin deciziuni date de Ministerul Afacerilor Interne.
în baza acestui decret, Ministerul de Interne a emis ordonanţe care au reglementat constituirea
evidenţei locale şi centrale a populaţiei pe bază de fişe personale şi eliberarea actelor de identitate, începând cu 20.08.1949 tuturor cetăţenilor ţării care au împlinit vârsta de 15 ani. Se poate afirma că anul 1949 a marcat momentul constituirii evidenţei populaţiei la nivel local şi central, prin luarea în evidenţă a tuturor locuitorilor ţării.
Practic, înscrierea în evidenţa persoanelor s-a realizat prin întocmirea unor fişe personale care au constituit evidenţa locală şi centrală. Astfel, pentru fiecare cetăţean român au fost întocmite două fişe, una pentru evidenţa locală şi alta pentru cea centrală, aceste fişe fiind actualizate, în sistem manual, ca urmare a modificărilor intervenite privind datele de stare civilă, atunci când cetăţeanul îşi schimba domiciliul, la eliberarea unui act de identitate ori ca urmare a decesului.
Aceasta a fost o acţiune de mare amploare, cadre ale fostei miliţii deplasându-se la domiciliile cetăţenilor din oraşe, comune şi sate pentru întocmirea fişelor de evidenţă şi eliberare a buletinelor de identitate.
Din anul 1949, când s-a constituit evidenţa persoanelor, actul de identitate care s-a eliberat cetăţeanului român a fost tipărit în format unic pentru toată ţara şi s-a numit buletin de identitate. Acesta cuprindea mai puţine date despre titular decât cele anterioare, în el se aplica fotografia titularului şi se elibera cu termen de valabilitate de 10 ani.
Caut în arborele meu genealogic membri ai familiei Burger care s-au mutat din Slovacia în orașul Tomești, o fabrică de sticlă din România. Aveți registre sau recensăminte digitalizate? Mulțumesc.
Citește mai mult
celor care au lucrat in aceste Sfaturi Populare si nu au mentionat pe marginea actelor de la nastere in registre. Multumesc.Mama mea mama născută în Constanța Karisazici Village.years 1915. Numele actual este Pisarovo.Dobric în Bulgaria.
Cum pot găsi certificatul de naștere al bunicei mele?
Mulțumesc foarte mult.