Începutul prescripţiei extinctive, cursul prescripției
| Comentarii |
|
începutul prescripţiei extinctive, cursul prescripției, Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive. Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face. Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor. Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive. Dreptul la acţiune în materia asigurărilor. Dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic. Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente. Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse
A. REGULA GENERALĂ PRIVIND ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
Sedes materiae. Noul cod civil consacră o nouă regulă generală privind începutul prescripţiei extinctive, renunţând la regula tradiţională exprimată în celebrul adagiu: actionae non natae, non praescribitur. într-adevăr, conform art. 2.523 NCC:
„Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”
Or, în sistemul vechiului Cod civil, ca şi în acela al Decretului nr. 167/1958, începutul prescripţiei are, în regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 1886 C. civ. (1864) statuează că „Nicio prescripţie nu poate începe a curge înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere” (s.n.), în timp ce art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 declară, la rândul său, că „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune ..." (s.n.).
Și în vechiul Cod civil, dar şi în Decretul nr. 167/1958 fie se confundă naşterea dreptului la acţiune cu începutul prescripţiei extinctive, fie se pun pe acelaşi plan cele două momente, deşi ele ar trebui să fie clar disociate, cel puţin la nivel teoretic şi de principiu. Intr-adevăr, naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie. Or, despre ce posibilitate materială ori juridică poate fi vorba când titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă efectivă şi nici nu trebuia să cunoască faptul că, potrivit legii ori contractului, are deschisă o acţiune contra altuia!?
De aceea, în Noul Cod civil s-a apreciat că, în realitate, prescripţia extinctivă trebuie să înceapă să curgă nu de la data naşterii dreptului la acţiune, ci de la data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, după circumstanţele speţei, să ia cunoştinţă de existenţa acestui drept. Desigur, în afara acestei reguli generale, există şi ipoteze sau situaţii care impun determinarea, în mod expres, a începutului prescripţiei, fie pentru a particulariza regula generală, fie pentru a deroga de la aceasta, în anumite limite, dacă există motive serioase în acest sens. Este vorba de aşa-numitele reguli speciale privind începutul prescripţiei care nu numai că au fost păstrate şi în noua reglementare, dar chiar au fost multiplicate ori, după caz, modificate, cum vom vedea imediat.
Caracterizare. Aşa după cum rezultă, expres, din textul citat, noua regulă generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii - alternativ - a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume:
- un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului
la acţiune; şi
- un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept.
Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, cum am arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.
în felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui care ar fi ţinut să răspundă, după caz.
Important este de reţinut că, în sistemul Noului Cod civil, momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de organul de juris-dicţie numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.
Tocmai că, în practică, acest probatoriu se poate dovedi foarte anevoios, legiuitorul instituie o serie de reguli speciale privind începutul prescripţiei, care se vor aplica cu prioritate faţă de regula generală prevăzută de art. 2.523, întrucât specialia generalibus derogant.
B. REGULI SPECIALE PRIVIND ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
1) Reglementare şi enumerarea ipotezelor speciale
615. Sedes materiae. Principalele reguli speciale privind începutul prescripţiei sunt cuprinse în art. 2.524-2.531 NCC, care se aplică indiferent de calitatea părţilor.
Există însă, în noul cod, şi alte reguli speciale privind începutul prescripţiei, precum: art. 301 alin. 2-4, art. 316 alin. 2, teza a doua, art. 419 alin. 3, art. 428 alin. 3, art. 432 alin. 2, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza a doua, art. 951 alin. 1, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, art. 1076 alin. 2, art. 1.095 alin. 1 şi 2, art. 1.124, art. 1.223, art. 1.415, art. 1.880, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936, art. 2.071, art. 2.163, art. 2.182, art. 2.190 alin. 1.
în cele ce urmează vom avea în vedere, din considerente de ordin didactic, dar şi tehnic, doar regulile speciale, de „generală” aplicaţiune, reglementate în cap. III din titlul I al Cărţii VI.
616. Enumerare. în cap. III al titlului I privitor la regimul general al prescripţiei extinctive, din Cartea VI, Noul Cod civil instituie, fie în aplicarea (concretizarea) regulii generale, fie prin derogare de la aceasta, reguli speciale privitoare la începutul prescripţiei extinctive pentru următoarele situaţii sau ipoteze:
i) ipoteza obligaţiilor contractuale de a da sau de a face ceva;
ii) ipoteza acţiunii în restituirea prestaţiilor;
iii) ipoteza obligaţiilor cu executare succesivă;
iv) ipoteza asigurărilor contractuale;
v) ipoteza răspunderii pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate;
vi) ipoteza acţiunii în anularea actului juridic civil;
vii) ipoteza răspunderii pentru viciile aparente ale bunului, lucrării sau construcţiei şi cazuri asimilate;
viii) ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei şi cazuri asimilate.
2) Conţinutul regulilor speciale privind începutul prescripţiei extinctive
Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face.
a) Reglementare. Potrivit art. 2.524 NCC:
„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.
(2) în cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.
(2) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.”
b) Caracterizare. Textul citat cuprinzând o regulă parţial nouă se aplică obligaţiilor contractuale de a da (de a strămuta proprietatea ori de a constitui un alt drept real) sau a face (a preda un lucru, a executa o lucrare sau presta un alt serviciu).
In aceste cazuri, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă, adică de la data când debitorul trebuie s-o execute. Este vorba, în principiu, de obligaţiile pure şi simple, de cele afectate de un termen extinctiv, ori cele afectate de o condiţie rezolutorie, ştiut fiind că pura est sub condicione resolvitur.
Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului sau de la data când s-a îndeplinit condiţia.
Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor
a) Reglementare. Potrivit art. 2.525 NCC:
„Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a dispus desfiinţarea actului.”
b) Caracterizare. Regula cuprinsă în art. 2.525 este o regulă specială nouă şi este aplicabilă în toate cazurile în care un act juridic valabil este ulterior anulat, rezolvit ori desfiinţat pentru alte cauze de ineficacitate - contemporane ori subsecvente încheierii actului - , de regulă, cu efect retroactiv, astfel încât prestaţiile executate în temeiul acestuia devin lipsite de cauză, fiind supuse restituirii, în natură sau prin echivalent.
In aceste cazuri, legea prevede că, deşi dreptul la restituirea prestaţiilor subzistă de la data efectuării prestaţiilor, prescripţia nu începe să curgă de la aceeaşi dată, deoarece dreptul respectiv este un drept condiţional (sau eventual), ci numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a declarat ori constatat ineficacitatea actului, când dreptul la restituire devine cert.
Atragem atenţia că prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor nu trebuie confundată cu prescripţia dreptului la acţiunea în desfiinţarea (ori încetarea) actului, pe temeiul nulităţii relative, rezoluţiunii, rezilierii etc., mai ales atunci când pentru aceasta din urmă există reguli diferite privind începerea prescripţiei (cf. art. 2.529 în privinţa dreptului la acţiunea în anularea actului juridic).
Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive
a) Reglementare. Consacrată, implicit, de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în executarea prestaţiilor succesive datorate în temeiul unor obligaţii cu executare succesivă este, în mod expres, reglementată la art. 2.526 NCC, astfel:
„Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate (recte, ce trebuie executate - n.n.).”
b) Caracterizare. Legea distinge între prestaţiile succesive individuale şi cele care alcătuiesc un tot unitar:
- dacă prestaţiile succesive au caracter individual (ex. dobânzi, penalităţi de întârziere), prescripţia începe să curgă separat, de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă;
- dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei, un tot unitar (ex., plata eşalonată a unei datorii sau a ratelor de preţ), prescripţia curge pentru întreaga creanţă de la data scadenţei ultimei prestaţii neexecutate (i.e. datorate), iar nu de la data fiecărei prestaţii neexecutate.
Dreptul la acţiune în materia asigurărilor
a) Reglementare. Conform art. 2.527 NCC, în materie de asigurare contractuală - contra daunelor ori de persoane prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.
b) Caracterizare. Această regulă nu este prevăzută de Decretul nr. 167/1958, fiind menită să simplifice regimul acţiunilor derivate din raporturile dintre asigurători şi asiguraţi. Astfel, indiferent de data naşterii drepturilor la plata primei de asigurare ori la plata indemnizaţiei sau despăgubirii şi, a fortiori, indiferent de data producerii cazului asigurat, prescripţia începe să curgă:
- de la data scadenţei primei (sau ratelor) de asigurare datorate de debitorul acesteia (asigurat, contractant etc.);
- de la data expirării termenelor de plată a indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirii datorate de asigurător.
De reţinut că această regulă se aplică în materia raporturilor de asigurare contractuală (iar nu prin efectul legii) şi priveşte exclusiv raporturile dintre asigurător şi asigurat (contractant), iar nicidecum raporturile dintre asigurat şi terţi ori dintre asigurător, subrogat în drepturile asiguratului, şi terţii răspunzători de prejudiciul asigurat.
Dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.
a) Reglementare. Potrivit art. 2.528 NCC:
„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul, acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fară justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.”
b) Caracterizare. Această regulă este identică cu cea prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167-1958 (supra, nr. 195), caracterizându-se prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia:
- un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (deci nu doar pe cel care a cauzat-o);
- un moment obiectiv, constând în data - judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
De reţinut că această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită contractuală sau extracontractuală, deoarece legea nu distinge între felurile răspunderii civile, şi numai în măsura în care pentru astfel de prejudiciu nu există vreo altă regulă anume prevăzută de lege (cf. art. 12 din L. nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale; art. 19 din L. nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).
In plus, conform alin. 2 al art. 2.528, regula se aplică, prin asemănare, şi în următoarele cazuri asimilate:
i) îmbogăţirea fară justă cauză (art. 1.345-1.348);
ii) plata nedatorată (art. 1.341-1.344);
iii) gestiunea de afaceri (art. 1.330-1.340).
Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic
a) Reglementare. Similar (nu identic) cu regula prevăzută de art. 9 din Decretul nr. 167/1958 (supra, nr. 197), art. 2.529 NCC prevede că:
„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
(2) în cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate”.
b) Caracterizare. Din textul citat, rezultă că începutul prescripţiei acţiunii în anulabilitatea unui act juridic depinde nu numai de cauza de anulabilitate, ci şi după cum este vorba de raporturile dintre părţi ori dintre acestea şi terţi. Astfel:
- în raporturile dintre părţi (şi succesorii lor universali sau cu titlu universal), momentul de la care începe să curgă prescripţia este diferit în funcţie de cauza de anulabilitate (ca şi în sistemul art. 9 din D. nr. 167/1958):
i) pentru violenţă, există un singur moment, obiectiv, de la care prescripţia începe să curgă: din ziua în care violenţa a încetat (indiferent de caracterul instantaneu ori continuu al temerii insuflate victimei actelor de violenţă fizică sau morală);
ii) pentru doi, care este un fapt ilicit grav astfel încât autorul său nu trebuie să fie exonerat de răspundere cât timp manoperele dolosive n-au fost descoperite de către victima lor, există un unic moment subiectiv, concret, iar nu obiectiv, abstract, de la care prescripţia începe să curgă, şi anume: din ziua când dolul a fost descoperit;
iii) pentru celelalte cauze de anulare (eroare, lipsa discernământului, lipsa cauzei ori cauza falsă, incapacitate etc.) sunt fixate şi aici - alternativ - tot două momente, şi anume:
- fie momentul subiectiv (principal) al cunoaşterii cauzei de anulare;
- fie momentul obiectiv (subsidiar) al expirării celor 18 luni de la încheierea contractului (cu menţiunea că termenul de 18 luni nu este un termen de prescripţie, ci un termen legal care are funcţia de a marca momentul obiectiv de la care începe să curgă totuşi prescripţia în situaţia în care cauza de anulabilitate n-a fost cunoscută în acest interval de timp, făcând aplicaţia primei reguli de determinare a începutului prescripţiei).
- în raporturile dintre părţi şi terţi, adică în situaţia în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană (de ex., titularul dreptului de preempţiune), prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate.
De reţinut că această regulă nu se aplică în situaţiile în care prin lege se prevede un alt moment de la care prescripţia începe să curgă (cf. art. 301 pentru termenul de 6 luni de anulare a căsătoriei).
Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente
a) Reglementare. Conform art. 2.530 NCC:
„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.”
b) Caracterizare. Regula mai sus citată vizează prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile aparente ale lucrului transmis ori lucrării executate, inclusiv pentru lipsa calităţilor sau cantităţilor convenite, dacă prin lege sau potrivit contractului debitorul este ţinut să răspundă.
Pe fond, această regulă prezintă caracteristica stabilirii - alternative - a două momente, ambele obiective, de la care începe să curgă prescripţia:
- un moment obiectiv principal, constând în data predării sau recepţiei finale (iar nu preliminare sau „provizorii”) a bunului ori a lucrării; şi
- un alt moment obiectiv, dar subsidiar, constând în data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate, în situaţia în care cu ocazia predării ori
recepţiei finale se constată existenţa acestor vicii (sau lipsa calităţilor ori cantităţilor convenite), iar legea ori procesul-verbal constatator, întocmit în condiţiile legii ori în cele convenite de părţi, fixează un termen pentru remedierea lor de către debitor.
Important este de reţinut că, dacă prin lege sau contract, viciile aparente trebuie denunţate într-un anumit termen, sub sancţiunea decăderii (cf. art. 2.545), neobservarea acestui termen atrage pierderea dreptului de garanţie, astfel încât prescripţia devine lipsită de obiect.
Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse
a) Reglementare. Potrivit art. 2.531 NCC:
„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.
(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. 1 sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de trei luni, în cazul prevăzut la lit. b).
(3) Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite, fară cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.
(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
(5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce, însă, nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.
(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare”.
b) Caracterizare. Această regulă este similară celei prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât consideraţiile acolo făcute (supra, nr. 199-202) rămân, în principiu, valabile şi în cazul aplicării dispoziţiilor art. 2.531 NCC. Totuşi, pentru mai buna înţelegere a acestei reguli unele precizări sunt necesare.
Mai întâi, după cum se observă, regula se aplică în cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei, adică acele lipsuri sau defecte de calitate de natură să afecteze întrebuinţarea lor conform destinaţiei acestora şi care nu puteau fi descoperite la predare ori la recepţia finală a lucrării, cu mijloace obişnuite, respectiv printr-o verificare normală.
Apoi, este de reţinut că art. 2.531 distinge între prescripţia pentru viciile ascunse ale unui bun transmis ori ale unei lucrări executate şi prescripţia pentru viciile ascunse ale construcţiei predate ori recepţionate, pe de o parte, şi între lucrările noi sau cele curente, de întreţinere, pe de altă parte. în consecinţă, ţinând cont de această dublă distincţie, regula privind începutul prescripţiei pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei prezintă caracteristica stabilirii - alternative - a două momente de la care începe să curgă prescripţia:
- un moment subiectiv, principal, constând în data descoperirii viciilor, şi
- un moment obiectiv, subsidiar, constând în data expirării termenului de garanţie:
i) de un an, pentru lucru sau lucrare, şi de 3 ani, pentru construcţie; sau
ii) de o lună, pentru lucrări curente la bunuri mobile, şi de 3 luni, pentru lucrări curente la o construcţie.
în al treilea rând, regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile ascunse se aplică, mutatis mutandis, şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, ascunse cu viclenie, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fară cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.
în sfârşit, aceste reguli se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate (ex. produsele alimentare), ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.
Important este de reţinut că termenele prevăzute în art. 2.531 nu sunt termene de prescripţie, ci termene de garanţie legale, cu caracter general şi subsidiar, în înţelesul că expirarea lor marchează momentul obiectiv al începutului prescripţiei numai atunci când, în speţă, nu-şi găseşte aplicarea un alt termen de garanţie, special, fie el legal, fie convenţional, soluţie care se desprinde, neîndoielnic, din prevederile alin. 5 ale art. 2.531 mai sus citate.
Totodată, termenele de garanţie prevăzute de art. 2.531, ca orice termene de garanţie, sunt termene legale extinctive, în înţelesul că expirarea lor marchează stingerea obligaţiei de garanţie pentru vicii în cazul în care acestea nu se ivesc, adică nu se manifestă, înăuntrul acestor termene, caz în care problema începutului prescripţiei dreptului la acţiune nu se mai pune, fiind lipsită de obiect. Această soluţie se desprinde, neîndoielnic, din prevederea cuprinsă în alin. 4 al art. 2.531: „Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească". (s.n.).
în final, mai trebuie făcută o precizare în legătură cu domeniul de aplicaţie generală a regulilor instituite în art. 2.531, în sensul că acestea sunt aplicabile numai „dacă prin lege nu se prevede altfel" (art. 2.531), respectiv ori de câte prin lege specială nu se prevede altfel (cf. art. 11 din L. nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, aplicabilă în dreptul consumului).
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Începutul prescripţiei extinctive, cursul prescripției
