Excepția perimării
| Comentarii |
|
excepția perimării, 1. Definirea şi justificarea instituţiei 2. Condiţiile de invocare şi soluţionare a excepţiei perimerării 3. Efectele admiterii excepţiei perimării
1. Definirea şi justificarea instituţiei
Instituţia perimării are legătură, pe de o parte, cu principiul disponibilităţii, în virtutea căruia părţile sînt libere să procedeze, cu drepturile lor, în limitele legii, după propria voinţă, iar pe de alta parte, dă expresie necesităţii ca justiţia, odată sesizată cu o cerere de chemare în judecată, să-şi concretizeze intervenţia în raporturile juridice deduse judecăţii, printr-o hotărîre care să fie adoptată cît mai grabnic, căci altfel eficienţa sa în restabilirea drepturilor încălcate riscă să fie păgubite. Deşi legea nu fixează anumite termene în care procesul civil trebuie finalizat, ea pretinde părţilor diligenţa necesară pentru evitarea prelungirii nejustificate a stării de litigiu, care nu numai că este dăunătoare părţilor, dar îngreunează şi desfăşurarea normală a cursului justiţiei.
Lăsarea, din culpa părţii, a procesului în nelucnare un anumit interval de timp, duce la perimarea acestuia. Procesul civil fiind rezultatul activităţii conjugate a instanţei de judecată şi a părţilor, actele de procedură sînt aduse la îndeplinire, parte din ele, din oficiu, iar altă parte la stăruinţa părţii. Perimarea vine, aşadar, să sancţioneze rămînerea în nelucrare a pricinii din vina părţilor, care nu şi-au îndeplinit obligaţiile procesuale într-un anumit interval de timp, după trecerea căruia legea nu mai îngăduie menţinerea acelei cauze pe rolul instanţei.
Perimarea este, aşadar, sancţiunea care constă în stingerea procesului în starea în care se află, ca urmare a lăsării lui în nelucrare din vina părţii, timjp de un an, în materie civilă şi şase luni, în materie comcrcială.
în literatura juridică se subliniază că perimarea are un caracter mixt, fiind în acelaşi timp o sancţiune şi o prezumţie de desistare. Remarcăm în legătură cu aceasta, că în adevăr, uneori, lăsarea pricinii în nelucrare poate să reflecte intenţia părţii de abandonare a cauzei de renunţare la judecată, numai că această intenţie nu este totdeauna prezentă, cauzele lăsării în nelucrare a pricinii putînd fi şi de altă natură. Pe de altă parte, renunţarea la judecată, astfel cum rezultă din prevederile art. 246 c. pr. civ. se poate face numai în anumite condiţii, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, iar dacă s-a întrat în dezbaterea fondului, ea nu se poate face decît cu învoirea celeilalte părţi. Perimarea presupune întotdeauna culpa părţii, pe cînd renunţarea nu. în consecinţă perimarea este o sancţiune, determinată întotdeauna de neglijenţa în îndeplinirea obligaţiilor procesuale, care atunci cînd are la bază intenţia părţii de abandonare a procesului, sancţionează tocmai împrejurarea că aceasta nu a renunţat la judecată în formele şi condiţiile prescrise de lege, lăsînd ca starea de incertitudine să planeze asupra cauzei.
într-o altă ordine de idei, observăm că pornindu-se de la prevederile art. 253 c. pr. civ., potrivit cărora „Perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie", în afară deci, de posibilitatea invocării din oficiu sau la cererea părţii, pot rezulta anumite confuzii cu privire la configuraţia juridică a acestei instituţii, în adevăr, din coroborarea textelor art. 252 şi 253 c. pr. civ., se desprinde concluzia că perimarea capătă înfăţişarea unei ex-
cepvii de procedură, numai atunci cînd n-a fost invocată de instanţa de judecată din oficiu nici de partea interesată prin cerere scrisă, ci opusă de parte în timp ce procesul îşi continua cursul, cu toate că termenul de perimare se împlinise. în realitate perimarea este o sancţiune procesuală care funcţionează în toate situaţiile pe cale de excepţie. în adevăr excepţia nu este altceva decît un mijloc prin care se evidenţiază, se pune în valoare, pentru a da curs efectelor prevăzute de lege, o abatere de la regulă, apucarea procesului pe o cale nefirească, neînga-duită de legiuitor. în cazul perimării situaţia anormală, abaterea de la regulile prescrise de lege pentru desfăşurarea procesului, constă tocmai în lăsarea un timp îndelungat în nelucrare a procesului. Această situaţie este sancţionată de legiuitor cu stingerea activităţilor procesuale în starea în care procesul a fost lăsat. Faptul că evidenţierea acestei situaţii, a acestei stări de excepţie, se face de către instanţă din oficiu, de către parte prin cerere scrisă, sau se invocă oral în cursul procesului, nu schimbă cu nimic natura juridică a instituţiei. Conchizînd arătăm că perimarea, aşadar, este o excepţie de procedură care împiedică cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii, atră-gînd şi stingerea activităţii procesuale desfăşurate anterior. Sancţiunea care intervine este rezultatul constatării şi primirii de către instanţa de judecată a acestei excepţii procesuale.
Excepţia perimării deşi poate fi privită ca un impediment în exercitarea acţiunii civile, vizează cursul firesc al procesului, îndeplinirea obligaţiilor procesuale de către părţi într-un ritm care să asigure buna administrare a justiţiei. Ea poate săjpri-mească fie un act de procedură singular, fie întreaga suita de acte procesuale îndeplinite pînă la un moment dat. Este motivul pentru care o tratăm la capitolul excepţiilor privind actele de procedură.
2. Condiţiile de invocare şi soluţionare a excepţiei perimerării
Deşi, astfel cum rezultă din prevederile art. 248 c. pr. civ., perimarea operează de drept, este nevoie totuşi ca ea safie constatată prin hotărîre judecătorească. Instanţa de judecată trebuie să verifice cu acest prilej culpa părţii care a lăsat cauza in nelucrare, inexistenţa cauzelor de suspendare sau de întrerupere a termenului de perimare sau împrejurarea posibilă, ca procesul să nu se fi stins anterior printr-o altă cauză legală specială.
în privinţa părţilor care pot invoca excepţia perimării precizăm că, de regulă, pîrîtul este cel care are interes în acest sens, reclamantul neputînd-o invoca, în primul rînd pentru că nu are interes, iar în al doilea rînd, dacă intenţionează să renunţe la judecată, are calea prevăzută de art. 246 c. pr. civ. Similară este situaţia şi în privinţa cererii de recurs, numai intimatul avînd posibilitatea să invoce excepţia perimării, recurentul ne-avînd interes. Dacă însă pîrîtul a făcut cerere reconvenţională, în care deci reclamantul apare ca pîrît, ambele părţi vor putea invoca excepţia perimării. Dintre terţele persoane participante la proces pot invoca excepţia perimării intervenientul în interes propriu, care are o poziţie independentă în proces, iar în cazul intervenţiei accesorii, numai cel care intervine în intere-
sul pîrîtului. în cazul intervenţiei forţate, cel introdus în cauză, potrivit art. 57—59 c. pr. civ., deşi el însuşi poate pretinde un drept împotriva pîrîtului, socotim că el poate invoca excepţia perimării, fie în momentul introducerii sale în proces, fie mai ţîrziu în cursul judecăţii la instanţa de fond. De asemenea poate invoca excepţia cel chemat în garanţie şi cel introdus în proces pe calea arătării titularului dreptului, reglementată de art. 64—66 c. pr. civ.
Procurorul, dacă participă în procesul civil, va putea invoca de asemenea perimarea procesului, apărînd în acest mod interesul general al înfăptuirii justiţiei în bune condiţiuni.
Perimarea poate fi invocată oricînd în cursul procesului, în faţa instanţei de fond dar, astfel cum prevede expres art. 253 al. 2 c. pr. civ., nu poate fi invocată în faţa instanţei de recurs.
Există aşadar trei modalităţi de punere în valoare a excepţiei perimării. După îndeplinirea termenului prevăzut de lege preşedintele instanţei dispune din oficiu repunerea cauzei pe rol, cu citarea părţilor, în vederea constatării perimării, instanţa de judecată constatînd că sînt întrunite condiţiile prevăzute de lege în acest sens, urmînd însă să pronunţe o hotărîre care este supusă recursului, dar termenul de recurs curge, în acest caz, de la pronunţare. Cauza va fi repusă în acelaşi mod pe rol, dacă partea interesată a adresat instanţei cerere scrisă în vederea perimării. Dacă nici instanţa din oficiu nu a pus cauza pe rol şi nici părţile interesate nu au cerut în scris constatarea perimării, dar cauza este repusă pe rol în vederea continuării judecăţii, atît instanţa din oficiu, cît şi părţile oral, vor putea invoca excepţia în tot cursul judecăţii, dat fiind caracterul imperativ al prevederilor legale în această materie. în toate cele trei situaţii, dacă instanţa constată că nu sînt întrunite condiţiile cerute de lege pentru perimare, va pronunţa o încheiere interlocutorie, prin care va respinge excepţia perimării şi va fixa termen pentru continuarea judecăţii. împrejurarea că instanţa de fond a admis sau respins neîntemeiat
excepţia perimării, poate forma, evident, obiect de recurs, soluţia instanţei de fond fiind supusă controlului instanţei superioare şi sub acest aspect. Cînd instanţa de fond a respins neîntemeiat excepţia perimării, procedînd la judecarea fondului, instanţa de recurs va casa hotărîrea primei instanţe şi va constata perimarea cererii de chemare în judecată, pronunţînd o hotărîre definitivă. Dacă însă se constată că instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia perimării, instanţa de recurs va casa hotărîrea şi va trimite cauza instanţei de fond pentru continuarea judecăţii, în vederea respectării principiului celor două grade de jurisdicţie.
Compunerea completului de judecată trebuie să fie aceeaşi ca la judecarea cererii a cărei perimare se constată, căci potrivit art. 17 c. pr. civ., judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 248 al. 1 c. pr. civ., nu numai cererea de chemare în judecată este supusă perimării ci şi orice contestaţie, recurs, revizuire etc., în orice domeniu al dreptului civil şi comercial, chiar împotriva incapabililor şi chiar acţiunile imprescriptibile. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale nu este supusă însă perimării, chiar dacă a fost disjunsă de aceasta şi a rămas în nelucrare mai mult de un an, întrucît instanţa penală, în temeiul art. 346—347 c. pr. pen., are obligaţia de a soluţiona şi latura civilă, urmînd să fixeze din oficiu termen în acest sens.
Cauzele de stingere a procesului în baza legii, ca bunăoară împăcarea părţilor la divorţ, primează, căci dispoziţiile legale în această materie au nu numai un caracter imperativ, dar şi special.
Hotărîrile prin care se constată perimarea, rezolvînd un incident în cursul judecăţii, sînt sau nu, supuse căii de atac a recursului, după cum însăşi hotărîrea asupra fondului pricinii este sau nu supusă acestei căi de atac, „neputîndu-se admite să existe împotriva ei o cale de atac pe care legea nu o îngăduie împotriva acestei din urmă hotărîri". în consecinţă, dispoziţiile art. 252 c. pr. civ., potrivit cărora hotărîrea prin care se constată
perimarea este supusă recursului, nu pot fi interpretate în sensul că şi hotărîrea prin care se constată că recursul este perimat, poate fi atacată cu recurs.
Verificînd îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru perimare, instanţa de judecată va trebui să stabilească dacă s-a împlinit termenul prevăzut de art. 248 c. pr. civ. şi dacă lăsarea cauzei în nelucrare acest interval de timp, se datoreşte culpei părţilor. Acelaşi text precizează că „partea nu se socoteşte în vină“, dacă actul de procedură trebuia îndeplinit din oficiu; dacă cererea, fără vina părţii, nu a ajuns la instanţa competentă şi dacă cererii nu i se poate fixa termen de judecată, fără ca acest lucru să-i poată fi imputat părţii. Cazurile de suspendare a cursului perimării sînt tot o concretizare a principiului că numai lăsarea din culpă a cauzei în nelucrare, atrage sancţiunea perimării. Potrivit art. 250 c. pr. civ., cursul perimării este suspendat cîtă vreme judecata este suspendată pentru cauzele prevăzute de art. 244 c. pr. civ., care reglementează cazurile de suspendare facultativă a judecăţii. Art. 250 al. 2 c. pr. civ. prevede că în cazurile de suspendare obligatorie a judecăţii, reglementate de art. 243 c. pr. civ., dacă faptele care au determinat suspendarea s-au petrecut în ultimele 6 luni ale termenului de perimare, acesta se suspendă timp de trei luni de la data cînd s-au petrecut acele fapte. Şi, în fine, termenul de perimare mai este suspendat, potrivit art. 250 al. 3 c. pr. civ., atîta timp cît partea este împiedicată de a stărui în judecată datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa.
Legătura instituţiei perimării cu aceea a suspendării judecării a fost reliefată în numeroase împrejurări în practica judecătorească, căci adesea perimarea este invocată după ce judecata a fost suspendată, iar părţile nu au stăruit în continuarea ei, după expirarea termenului de suspendare. S-a subliniat astfel, în diverse nuanţe, că suspendarea judecăţii pricinii, determinată de existenţa altei judecăţi, asupra unui drept de care depinde soluţionarea acelei pricini, atrage şi suspendarea termenului de perimare. Această suspendare se menţine pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii pronunţate în cauza care a motivat suspendarea. Termenul de perimare se suspendă şi atunci cînd jude
cata a fost suspendată pentru cercetări la procuratură şi chiar pînă la soluţionarea plîngerii formulată la organul de procuratură ierarhic superior.
Deşi în principiu, s-a arătat în literatura juridică, termenul d: perimare încep să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză. Cu alte cuvinte, instanţa nu poate constata automat perimarea prin simpla împlinire a termenului prevăzut de lege, fiind datoare să cerceteze dacă există culpa părţii, ori această împrejurare nu poate fi elucidată decît prin stabiliarea faptului dacă nu au operat cauzele de suspendare a judecăţii, de întrerupere a cursului termenului de perimare sau alte împrejurări care exclud vina părţilor.
Actul de procedură care declanşează curgerea termenului de perimare nu trebuie efectuat în contradictoriu cu părţile din proces, el putînd consta şi într-o rezoluţie a preşedintelui instanţei, dacă ea n-a fost urmată, din vina părţii, de actele fireşti ale judecăţii.
Curgerea termenului de perimare s-a pus şi în legătură cu timbrarea, mai ales că nu întotdeauna taxele de timbru sînt depuse anticipat de părţi sau nici nu se pot stabili cu exactitate de la început decît după estimări care se fac în cursul procesului. S-a statuat astfel că dacă plata taxei de timbru s-a efectuat sau partea a fost scutită de plata ei, nefixarea termenului pentru continuarea judecăţii nu este imputabilă părţii. De
asemenea este o culpă a instanţei şi nu a părţii, netrimiterea dosarului în recurs, cu toate că taxa de timbru a fost plătită sau partea a fost scutită de această plată. S-a făcut în acest mod o corectă aplicare a prevederilor art. 248 al. 2 c. pr. civ.
Pentru reluarea judecăţii, oricare din părţi, sau instanţa de judecată din oficiu, poate efectua acte întrerupătoare de perimare, care potrivit art. 249 c. pr. civ., trebuie îndeplinite în vederea continuării judecăţii, fără să fie nevoie ca ele să aibă un caracter contradictoriu. Dacă însă actul întrerupător de perimare nu este urmat de actele fireşti pe care continuarea judecăţii le implică, va începe să curgă un nou termen de perimare. Calcularea termenului ae perimare se face pe zile libere, nein-trînd în calcul nici ziua cînd a început să curgă şi nici aceea în care termenul se împlineşte. Cînd în aceeaşi zi a fost efectuată şi cererea de constatare a perimării şi actul întrerupător de perimare, va avea prioritate cel care a fost înregistrat mai întîi, iar în caz de îndoială, se va da prioritate actului întrerupător de perimare.
2.1 În Noul Cod de Procedură Civilă
Deşi această instituţie este reglementată prin norme de ordine publică, potrivit art. 420 alin. (3) NCPC, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima dată în apel; în aceste condiţii, cu atât mai mult, perimarea nu ar putea fi invocată pentru prima oară în recurs.
În toate situaţiile, orice excepţie procesuală invocată din oficiu de către instanţă trebuie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în prealabil soluţionării sale.
3. Efectele admiterii excepţiei perimării
Odată admisă, excepţia perimării împiedică instanţa de judecată să continue judecata în acea pricină, iar potrivit art. 254 al. 1 c. pr. civ., toate actele de procedură afectuate pînă atunci nu mai produc nici un efect. Excepţia perimării deşi nu este o excepţie de fond, căci ea nu stinge dreptul 1a acţiune, se aseamănă totuşi cu excepţiile de fond, întrucît împiedică instanţa să statueze asupra fondului dreptului dedus judecăţii, dar numai cu prilejul acelei sesizări a instanţei. Ulterior reclamantul poate exercita din nou dreptul la acţiune, pretinzînd acelaşi drept, cu condiţia ca dreptul la acţiune să nu se fi prescris. Potrivit art. 254 al. 2 c. pr. civ., în cazul unei noi cereri de chemare în judecată, instanţa sesizată poate folosi, la cererea părţilor, dovezile administrate în cursul judecăţii perimate, afară de cazul cînd nu socoteşte necesară refacerea lor. Ca urmare a admiterii acestei excepţii, procesul perimat se consideră că nu a existat, părţile fiind puse în situaţia anterioară, căci deşi reclamantul s-a adresat justiţiei, prescripţia nu se socoteşte a fi
fost întreruptă, iar cererea de chemare în judecată nu reprezintă o punere în întârziere, pîrîtul nefiind deci, socotit de rea credinţă.
Dacă s-a constatat a fi perimată cererea de recurs, aceasta are drept efect nu numai stingerea judecăţii în faţa instanţei de recurs, dar împiedică exercitarea din nou a acestei căi de atac, hotărîrea pronunţată de instanţa de fond, capătînd astfel putere de lucru judecat.
Art. 251 c. pr. civ. instituie regula indivizibilităţii perimării, izvorîtă din caracterul unitar al procesului, care nu se poate perima numai în parte. în caz de coparticipare procesuală, cererea de perimare efectuată de unul dintre pîrîţi, foloseşte şi celorlalţi, iar un act întrerupător de perimare efectuat de unul dintre reclamanţi, va folosi tuturor reclamanţilor.
în cazul conexării a două cereri de chemare în judecată, acestea, prin unirea lor, conferă un caracter de unicitate întregii proceduri din dosar, astfel că nu s-ar putea, cîtă vreme conexarea durează, perima numai una din cereri, iar judecarea celeilalte să continue. Considerăm însă că instanţa ar putea, în situaţia în care numai faţă de una dintre cereri este împlinit termenul de perimare, să procedeze la disjungere şi să constate perimarea faţă de una din ele, iar judecata celeilalte să continue.
în materie de executare silită, unde termenul de perimare este de şase luni (art. 389 al. 1 496 c. pr. civ.) perimarea are drept efect desfiinţarea actelor de executare îndeplinite anterior, creditorul putînd ulterior relua procedura de urmărire.
Cheltuielile de judecată ocazionate de procesul a cărui perimare s-a constatat, vor fi suportate de partea dovedită în culpă de lăsarea cauzei în nelucrare.
Tatal meu a cerut repunerea pe rol a unui dosar la TRIBUNALUL Bacau, in urma caruia a fost admisa exceptia perimarii invocata din oficiu.a fost constatata perimata judecarea cererii de chemare in judecata cu parata Agentia Municipala pt Ocuparea Fortei de Munca Bucuresti. termenul de 5 zile de la pronuntare pt recurs este astazi. va rog dc puteti sa ma ajutati cu motivele recursului.
Sunteti de mare ajutor, chiar daca avem studii juridice , daca nu folosim fecvent anumite art. din c.pr.civ. dvs. prin ceea ce faceti ne sunteti de mare ajutor prin tot ce ne explicati! Excelent ajutor!