Excepția strămutării
| Comentarii |
|
excepția strămutării, în activitatea de înfăptuire a justiţiei, strămutarea pricinii mai mult chiar decît incompatibilitatea şi recuzarea, apare ca o situaţie de abatere de la cursul firesc al judecăţii, în sensul că, tocmai pentru a se asigura o judecată cu respectarea tuturor prevederilor legale şi a garanţiilor procesuale, pricina urmează să fie transmisă de la o instanţă competentă să o soluţioneze la o altă instanţă, la care există certitudinea că judecata se va desfăşura în bune condiţii. De aceea, socotim strămutarea o excepţie procesuală care vizează instanţa de judecată, căci ea oferă mijlocul procesual prin care se ajunge ca judecata să nu fie pere-clitată de nepărtinire, lipsă de obiectivitate, influenţe exterioare cu efecte negative; cu alte cuvinte, se asigură respectarea riguroasă a normelor procesuale.
Strămutarea pricinii se poate cere numai în cazurile limitativ determinate prin art. 37 c. pr. civ., şi anume:
a) cînd una din părţi are două rude sau afini pînă la gradul IV inclusiv, printre judecătorii sau asesorii populari ai instanţei;
b) pentru motive de bănuială legitimă, adică dacă se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită calităţii părţilor, împrejurărilor pricinii sau vrăjmăşiilor locale;
c) pentru motiv de siguranţă publică.
Dacă analizăm cele trei motive pentru care legea îngăduie să se ceară strămutarea, observăm că primele două, adică cel bazat pe rudenie sau afinitate şi cel bazat pe bănuială legitimă, vizează numai obiectivitatea, care ar putea, datorită împrejurărilor precizate, să aibă de suferit, pe cînd cel de-al treilea motiv vizează, în primul rînd, anumite tulburări care s-ar putea produce în localitatea unde instanţa sesizată îşi desfăşoară activitatea, determinate de specificul acelei pricini şi care ar putea periclita siguranţa publică. Aceste tulburări pe care procesul le-ar putea cauza pot însă avea, la rîndul lor, efecte negative asupra judecăţii, fapt ce justifică, o dată în plus, necesitatea strămutării procesului.
Primul motiv de recuzare are la bază, aşadar, rudenia sau afinitatea uneia din părţi, pînă la gradul IV inclusiv, cu cel puţin doi dintre judecătorii sau asesorii populari ai instanţei sesizate şi competente să soluţioneze pricina. în cazul cînd a fost sesizată o instanţă necompetentă, dintre cele două excepţii va avea prioritate excepţia de necompetenţă, care are efectul trimiterii cauzei la instanţa competentă, fără să fie, aşadar, necesară strămutarea pricinii.
Al doilea motiv, bazat pe bănuiala legitimă, definit de legiuitor, constă într-o presupunere că judecătorii instanţei sesizate vor fi părtinitori, dar pentru ca bănuiala să fie considerată legitimă trebuie să se dovedească existenţa anumitor împrejurări în măsură să ducă la o astfel de concluzie. Astfel de împrejurări, după cum rezultă din textul art. 37 al. 2 c. pr. civ., pot izvorî din caracteristicile pricinii care ar afecta într-un fel oarecare judecătorii instanţei respective, din calitatea părţilor împricinate ori a vrăjmăşiilor locale.
Al treilea motiv de strămutare, care are la bază siguranţa publică, nu este definit de legiuitor, întrucît, aşa cum s-a subli* niat în literatura juridică, termenul întrebuinţat de legiuitor este în măsură să sugereze că este vorba de acele împrejurări care ar periclita ordinea de drept şi liniştea publică în localitate.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 37 şi 38 c. pr. civ., primul motiv de strămutare, întemeiat pe rudenie şi afinitate, are caracter dispozitiv, pe cîrtd celelalte două sînt de natură imperativă, de unde şi cunoscutele consecinţe cu privire la subiecţii care pot invoca excepţia, termenul în care poate fi invocată şi efectele ei.
Primul motiv de strămutare va putea fi invocat, în consecinţă, numai de partea adversă aceleia care are relaţii de rudenie pînă la gradul IV inclusiv cu cel puţin doi dintre judecătorii sau asesorii populari ai instanţei sesizate. Partea interesată are la îndemînă, aşadar, mai multe posibilităţi: fie să ceară recuzarea judecătorilor care sînt rude cu partea adversă, dacă au intrat în completul de judecată chemat sa soluţioneze pricina, fie să ceară strămutarea pricinii, fie să se abţină de la invocarea vreuneia dintre aceste excepţii, dacă, în pofida relaţiilor de rudenie exis
tente, are încredere în nepărtinirea judecătorilor. Dat fiind caracterul dispozitiv al reglementării în această materie, considerăm că instanţa de judecată nu va putea invoca din oficiu excepţia strămutării, dar judecătorii aflaţi în relaţii de rudenie cu vreuna din părţi au datoria să se abţină în temeiul art. 25 şi 27 pct. 1, c. pr. civ. Procurorul, care participă la dezbateri avînd calitatea de parte în proces, va putea cere strămutarea pricinii, invocînd rudenia sau afinitatea.
Excepţia bazată pe acest motiv poate fi invocată, potrivit art. 38 al. 1 c. pr. civ., numai înainte de începerea oricărei dezbateri; altfel, operează sancţiunea decăderii.
Invocarea excepţiei se face în scris, printr-o cerere adresată instanţei imediat superioare celei competente să soluţioneze pricina (art. 39 c. pr. civ.).
Celelalte două motive, avînd la bază bănuiala legitimă şi siguranţa publică, find mai grave, pot fi invocate în orice stare a pricinii. Excepţia întemeiată pe bănuială legitimă poate fi invocată de către oricare dintre părţile din proces şi de către procuror. Cînd la baza excepţiei stă siguranţa publică, legea prevede că cererea de strămutare poate fi făcută numai de procurorul care funcţionează pe lîngă Tribunalul Suprem. Pentru ambele motive la care am făcut referire, cererea se va adresa Tribunalului Suprem.
Potrivit art. 40 c. pr. civ., instanţa competentă să judece cererea de strămutare o va judeca în camera de chibzuire, cu citarea părţilor, judecata avînd deci un caracter contradictoriu. Cererea de strămutare nu atrage suspendarea judecăţii pricinii, dar preşedintele instanţei competente să soluţioneze cererea poate dispune, fără citarea părţilor, după ce a cerut dosarul cauzei, suspendarea judecăţii, comunicînd de urgenţă această măsură 'instanţei respective.
Instanţa care judecă cererea de strămutare se pronunţă asupra acesteia printr-o hotărîre care se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac.
în cazul admiterii cererii de strămutare, pricina va fi trimisă spre judecare unei alte instanţe, de acelaşi grad cu cca care a fost iniţial sesizată. Pe această cale se produce o prorogare judecătorească de competenţă.
Dacă cererea de strămutare a fost respinsă, judecata va continua în faţa instanţei iniţial sesizate. în acest din urmă caz, considerăm că nu există nici un impediment, dacă la baza cererii de strămutare au stat relaţiile de rudenie sau afinitate — ca partea interesată să recuze judecătorii care se află într-o atare situaţie; aceştia, la rîndul lor, au, cum am arătat, obligaţia să se abţină.
Dispoziţiile legale privitoare la strămutare se aplică numai pricinilor aflate spre judecare în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel că este inadmisibilă o cerere de strămutare într-o cauză ce se află spre cercetare la comisia de verificare a averii, ce funcţionează potrivit Legii nr. 18/1968.
