Excepția incompatibilității
| Comentarii |
|
excepția incompatibilității, înţelegînd excepţiile de procedură ca mijloace care vin să soluţioneze un incident, o situaţie de abatere de la regulă, considerăm că incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea şi strămutarea pricinii trebuie considerate excepţii privitoare la instanţa de judecată. La baza tuturor acestor instituţii stă grija legiuitorului d a se evita acele situaţii în care, datorită unor împrejurări expres determinate de lege, obiectivitatea şi nepărtinirea judecătorilor şi implicit prestigiul justiţiei ar avea de suferit.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 24 c. pr. civ., incompatibilitatea este acea situaţie în care judecătorul care a pronunţat o hotărîre într-o pricină este împiedicat a lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în recurs şi, în caz de rejudecare, după casare. Nu poate, de asemenea, participa la judecarea unei pricini cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.
Un judecător se poate afla în situaţie de incompatibilitate atunci cînd, jdupă ce a pronunţat o hotărîre în primă instanţă într-o pricină, devenind membru al instanţei superioare, i-ar reveni spre judecare recursul declarat împotriva hotărîrii ce a pronunţat-o în fond. O altă situaţie este aceea cînd hotărîrea pronunţată de instanţa de fond a fost casată cu trimitrere, cînd judecătorul care a pronunţat prima hotărîre devine incompatibil pentru judecarea aceleiaşi cauze. Se presupune, în aceste situaţii, că cel care a pronunţat o hotărîre în fond într-o cauză ar fi tentat, odată ce şi-a format o opinie în legătură cu soluţia ce trebuie adoptată, să-şi menţină părerea, astfel că reverificarea cauzei nu se va face cu obiectivitate. în cazul rejudecării după casare, incompatibilitatea funcţionează numai dacă casarea s-a făcut cu trimitere; astfel, dacă cauza a fost reţinută pentru rejudecare de către instanţa de recurs, judecătorii care au casat sentinţa recurată vor putea participa la completul care rejudecă fondul pricinii. Casarea cu reţinere pentru rejudecare a fost introdusă în cod prin Decretul nr. 471/1957, la data redactării textului art. 24 legiuitorul neputînd deci viza această situaţie.
Textul art. 24 c. gr. civ. urmează să se aplice şi în cazul în care un judecător, după pronunţarea unei hotărîri în fond sau recurs, ar fi în situaţia de a participa la judecarea recursului extraordinar.
Legea nr. 58/1968 pentru organizare judecătorească, prin art. 39 alin. 2, mai reglementează un caz de incompatibilitate, privitor la judecătorii Tribunalului Suprem, care nu pot participa la judecarea recursului extraordinar în completul de 7 judecători, declarat împotriva hotărîrilor pronunţate de ei înşişi în cadrul secţiei civile.
În fine, alin. 2 al art. 24 c. pr. civ. reglementează un alt caz de incompatibilitate: judecătorul care a fost martor, expert sau arbitru neputînd lua parte la judecarea aceleiaşi pricini, presu-punîndu-se şi în acest caz că el are deja o părere formata, care ar putea să-i afecteze spiritul de obiectivitate şi nepărtinire în cauza respectivă.
Desigur, dispoziţiile menţionate mai sus privitoare la incompatibilitate se aplică deopotrivă şi asesorilor populari, care participă la judecată potrivit art. 70 din Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească.
Dispoziţiile legale privitoare la incompatibilitate au un caracter imperativ, prin ele apărîndu-se interesul general al societăţii de a se asigura în toate pricinile o judecată obiectivă. Aşa fiind, incompatibilitatea poate fi invocată pe cale de excepţie de către toate părţile din proces, de către procuror, din oficiu de către instanţă, în orice fază a procesului şi chiar direct în faţa instanţei de recurs. Dacă s-a pronunţat o hotărîre de către judecători incompatibili, se poate cere anularea acesteia pe calea recursului, potrivit art. 304 pct. 1 c. pr. civ., sau pe calea recursului extraordinar. Cazurile de incompatibilitate sînt însă de strictă interpretare şi nu pot fi extinse şi la alte cazuri decît cele limitativ determinate de legiuitor. De asemenea, nu sînt incompatibili să judece recursul declarat într-o pricină judecătorii care s-au pronunţat anterior asupra altui recurs declarat în aceeaşi pricină, în urma căruia prima hotărîre a fost casată cu trimitere pentru rejudecare.
O dată ridicată în faţa instanţei, excepţia incompatibilităţii, dacă exista în adevăr una clin situaţiile prevăzute de lege, instanţa va trebui s-o admită prin încheiere, iar ca urmare judecătorii vizaţi se vor retrage din completul chemat să judece acea pricină. Respingerea excepţiei, dacă se consideră că e neîntemeiată, se va face tot prin încheiere, împotriva căreia nu se poate face recurs decît odată cu fondul. Hotărîrea pronunţată de judecători incompatibili este lovită de nulitate absolută, instanţa de recurs urmînd să o caseze şi să trimită pricina spre rejudecare aceleiaşi instanţe, din completul de judecată, evident, neputînd face parte judecătorii care au pronunţat hotărîrea, fiind incompatibili pentru împrejurări anterioare pronunţării hotărîrii, iar după casare sînt incompatibili pentru rejudecare şi pentru că s-au pronunţat asupra fondului acelei pricini prin hotărîrea casată.
Recuzarea este mijlocul procesual prin care, în cazurile determinate de lege, unul sau mai mulţi judecători chemaţi să judece o pricină sînt înlăturaţi din completul de judecată pe temeiul unei presupuse lipse de obiectivitate. Fiind o abatere de la regulă, un incident, recuzarea este o excepţie de procedură privind instanţa de judecată sau mai exact alcătuirea completului de judecată. Acelaşi lucru se poate spune şi despre abţinere, căci potrivit art. 25 c. pr. civ., judecătorul care are cunoştinţă că se află într-una din situaţiile determinate de legiuitor ca motive de recuzare, are îndatorirea de a se abţine. Ea este, aşadar, o auto-recuzare.
Cazurile în care un judecător poate fi recuzat şi cele cînd el are îndatorirea de a se abţine sînt determinate de art. 27 c. pr. civ:
— cînd el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, au vreun interes în judecarea pricinii sau cînd este soţ, rudă sau afin, pînă la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
— cînd se află în vreunul din cazurile prevăzute de art. 100 din Legea de organizare judecătorească;
— cînd soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin al uneia din părţi, pînă la al patrulea grad, inclusiv, sau dacă fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;
— dacă el, soţul sau rudele lor, pînă la al patrulea grad inclusiv, au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;
— dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;
— dacă este tutor, curator sau consiliul judiciar al uneia din părţi;
— dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
— dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de
daruri, ori altfel de îndatoriri;
— dacă există vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale pînă la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora, pînă la gradul al treilea inclusiv.
Analizînd cazurile de recuzare prevăzute de art. 27 c. pr. civ., doctrina le-a grupat, după cauza lor determinantă, în patru categorii: a) cele bazate pe legătura de rudenie sau afinitate între judecător şi părţile din proces; b) cele bazate pe interesul personal al judecătorului cu privire la modul în care se va rezolva cauza; c) cele determinate de ură sau vrăjmăşie între judecător sau una din părţi şi d) cele care izvorăsc din ambiţia sau amorul propriu al judecătorului care şi-a exprimat părerea cu privire la soluţionarea acelei cauze înainte de judecata.
Aşadar, în actualul sistem al Codului de procedură civilă, posibilitatea recuzării sau abţinerii există numai în cazurile expres şi limitativ precizate de iegiuitor, deşi o privire realistă asupra acestei probleme ne duce la concluzia că pot exista şi alte împrejurări cînd obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorilor, dar şi prestigiul justiţiei, ar avea de suferit. Este motivul pentru care în literatura juridică s-au exprimat rezerve faţă de acest sistem, facîndu-se propunerea ca instanţa să poată aprecia de la caz la caz, în funcţie de natura împrejurărilor, dacă un judecător urmează să fie îndepărtat din completul de judecată sau nu.
Atunci cînd la baza recuzării stă interesul judecătorului în soluţionarea, într-un fel sau altul, a pricinii, s-a remarcat în literatura juridică, acesta poate să fie material sau moral, personal al judecătorului, dar şi indirect, al rudelor sau afinilor. Ura sau vrăjmăşia vizată de art. 27 pct. 9 c. pr. civ. trebuie să fie dovedită, nefiind suficientă doar afirmaţia părţii, pe cînd în situaţia de la pct. 5 al art. 27 c. pr. civ., ea se prezumă, atîta vreme cît în ultimii 5 ani a existat un proces penal între judecătorul recuzat, rudele sale şi partea din proces care invocă ex-cepţia.
în cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 c. pr. civ., care vizeaza situaţia cînd judecătorul şi-a exprimat părerea cu privire la pricina ce se judecă, nu este suficient ca acesta să fipronunţat înainte o soluţie într-o pricină asemănătoare, sau că şi-a exprimat de principiu părerea în scris sau oral în legătură cu modul în care textele legale aplicabile speţei trebuie interpretate.
Recuzarea, aşa cum rezulta din prevederile art. 36 c. pr. civ., priveşte şi procurorii, consultanţii de la Tribunalul Suprem şi grefierii, cu excepţia cazului referitor la exprimarea părerii anterior judecăţii, întrucît aceste persoane nu iau parte la deliberare şi la adoptarea hotărîrii.
Spre deosebire de normele care reglementează incompatibilitatea, care au un caracter imperativ, normele privitoare la recuzare au caracter dispozitiv, de unde şi unele consecinţe cu privire la subiecţii ce pot invoca excepţia, la termenul în care poate fi invocată, precum şi la efectele ei.
în principiu, oricare din părţile din proces, precum şi procurorul, dacă participă la dezbateri, pot invoca excepţia recuzării, cu precizarea care s-a făcut în literatură că în cazul în care este vorba de motivul de recuzare bazat pe exprimarea părerii de către judecător, dacă acesta şi-a exprimat o părere favorabilă uneia din părţi, acea parte nu va putea invoca excepţia, căci nu are interes. Judecătorul care are cunoştinţă că există un motiv de recuzare are datoria, aşa cum am văzut, să se abţină; însă dacă nu a făcut-o pînă în momentul invocării excepţiei de către parte, potrivit art. 29 alin. 3, poate declara că se abţine. Propunerea recuzării poate fi făcută verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte, dar înainte de începerea oricărei dezbateri (art. 29 al. 1 c. pr. civ.), căci orice act îndeplinit de un judecător aflat într-una din situaţiile prevăzute de art. 27 c. pr. civ. se presupune că e afectat de lipsa de obiectivitate a judecătorului, ceea ce legiuitorul doreşte să evite. Dacă însă motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea imediat ce acestea îi sînt cunoscute (art. 29 al. 2 c. pr. civ.).
Neinvocarea recuzării în aceste termene atrage sancţiunea decăderii, prezumîndu-se că dacă partea nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege, ea a renunţat tacit la dreptul său. în ceea ce priveşte abţinerea, normele au pentru judecători un caracter imperativ, însă dacă judecătorul nu s-a abţinut, deşi se afla într-una din situaţiile reglementate de art. 27 c. pr. civ., hotărîrea pronunţată va fi valabilă, putîndu-se lua faţă de el doar măsuri de ordin disciplinar.
Soluţionarea cererii de recuzare sau de abţinere este de competenţa instanţei sesizate cu judecarea pricinii, însă în completul de judecată nu poate intra judecătorul recuzat sau cel care declară că se abţine. Dacă recuzarea îi priveşte pe toţi judecătorii acelei instanţe, cererea se va judeca de instanţa imediat superioară în grad, iar recuzarea tuturor judecătorilor secţiei civile a Tribunalului Suprem se va judeca de secţia penală.
Judecarea cererii de recuzare sau de abţinere se face în camera de consiliu, fără dezbateri contradictorii întrucît părţile nu se citează, judecătorul recuzat putînd fi ascultat numai dacă instanţa socoteşte necesar. în dovedirea motivelor de recuzare legea interzice expres folosirea interogatoriului, ceea ce înseamnă că celelalte mijloace de probă sînt admisibile. Instanţa de judecată se pronunţă asupra recuzării sau abţinerii printr-o încheiere, care se citeşte în şedinţă publică. Dacă cererea de recuzare este admisă, ea nu este susceptibilă de nici o cale de atac, iar dacă este respinsă, încheierea poate fi atacată cu recurs, dar numai odată cu fondul. în cazul abţinerii, încheierea pronunţată nu poate fi atacată, indiferent de faptul dacă abţinerea a fost admisă sau respinsă. Odată invocată excepţia recuzării, ea are drept efect blocarea continuării judecăţii asupra acelei pricini, iar dacă recuzarea sau abţinerea este admisă, judecătorul vizat va fi înlăturat din completul de judecată. Dacă a fost recuzată întreaga instanţă, iar cererea e admisă, instanţa superioară, prin încheierea care o pronunţă, dispune trimiterea pricinii altei instanţe de acelaşi grad, ceea ce are drept efect o prorogare judiciară de competenţă.
Admiterea excepţiei recuzării are efecte, potrivit art. 32 c. pr. civ., nu numai în ce priveşte retragerea judecătorului recuzat din completul care judecă pricina, ci şi cu privire la actele îndeplinite de acesta anterior. Legea lasă la latitudinea instanţei care se pronunţă asupra recuzării menţinerea sau refacerea acestor acte, urmînd să aprecieze dacă ele au fost afectate de poziţia judecătorului recuzat sau nu. în cazul în care se constată că excepţia recuzării a fost greşit respinsă, instanţa care judecă recursul va dispune, odată cu casarea hotărîrii pronunţate de completul de judecată din care a făcut parte şi judecătorul recuzat, refacerea tuturor actelor şi dovezilor administrate (art. 34 al. 3 c. pr. civ.).
Exercitarea cu rea-credinţă a dreptului părţilor de a cere recuzarea poate fi sancţionată cu amenda judiciară, potrivit art. 35 c. pr. civ., de la 250 la 1.000 lei, cel care a efectuat o cerere de recuzare în acest mod urmînd să fie obligat şi la despăgu
birea părţii vătămate prin întîrzierea nejustificată a soluţionării pricinii. Pe lîngă aceasta, desigur, dacă afirmaţiile făcute de parte la adresa unui judecător întrunesc elementele unei infracţiuni, ea va putea fi trasă la răspundere pe cale penală.
