Excepția nulității procesuale
| Comentarii |
|
excepția nulității procesuale, 1. Consideraţii generale. Definirea noţiunii 2. Categorii de nulităţi 3. Sistemul nulităţilor procesuale în Codul nostru de procedură civilă
1. Consideraţii generale. Definirea noţiunii
Actele procesuale nu sînt, desigur, un scop în sine. Drepturile litigioase ale celor care solicită concursul justiţiei nu pot fi însă realizate, în cadrul procesului civil, decît cu respectarea condiţiilor impuse de lege pentru aducerea la îndeplinire a întregii suite de forme procesuale care converg către adoptarea hotărîrii judecătoreşti, ce statuează asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor litigante. Bineînţeles, atunci cînd aceste drepturi şi obligaţii recunoscute prin hotărîre nu sînt executate de către părţi, se poate trece la executarea lor silită.
Fiecare act de procedură are, într-un plan mai apropiat, o finalitate proprie, cum într-un plan mai general toate actele de
procedură, în succesiunea lor rînduită de lege, converg către determinarea cît mai exactă a raporturilor juridice dintre părţile litigante şi obligarea acestora, potrivit legii, la executarea drepturilor şi obligaţiilor lor reciproce.
Nerespectarea condiţiilor impuse de lege pentru fiecare act de procedură duce la imposibilitatea realizării scopului său imediat, precum periclitează şi realizarea scopului întregului proces şi, în ultimă analiză, activitatea de înfăptuire a justiţiei potrivit legii. De aceea, legea prevede — în cazurile de ignorare a formelor şi condiţiilor prevăzute pentru aducerea la îndeplinire a actelor de procedură — sancţiuni, dintre care cea mai importantă este nulitatea.
Sancţiunile instituite de legiuitor sînt menite să asigure realizarea scopului urmărit prin actele de procedură. Nulitatea, ca cea mai severă sancţiune, ea ameninţînd cu însăşi lipsirea actului juridic de eficacitate, contribuie evident la respectarea prescripţiilor legale privind formele procedurale, căci părţile au tot interesul ca actele procesuale sa-şi producă efectele fireşti.
In materia nulităţilor este necesar ca forma să nu aibă prioritate faţă de conţinut, căci un exces formal poate sacrifica adesea conţinutul; nulităţile trebuie rînduite cu măsură, astfel ca aplicarea lor să nu facă loc tendinţelor extremiste, care dăunează şi aici, cum dăunează de altfel întregii activităţi de înfăptuire a justiţiei.
Nulitatea este, aşadar, acea sancţiune procesuală care loveşte orice act juridic efectuat cu încălcarea anumitor dispoziţii prevăzute de lege pentru validitatea sa, lipsindu-1 de eficacitate. Excepţia nulităţii este mijlocul procesual prin care părţile sau instanţa de judecată invocă, în cursul procesului civil, acele încălcări ale legii care atrag nulitatea actului de procedură respectiv.
Din definiţia dată rezultă că nu orice neregularitate duce la nulitatea actului juridic, dar orice act nul este viciat fundamental în alcătuirea sa.
în adevăr, din acest punct de vedere pot apărea trei categorii de acte procesuale;
a) Acte procesuale care conţin anumite neregularităţi, dar care-şi produc în întregime efectele, căci aceste neregularităţi nu influenţează asupra valorii lor. Este cazul acelor neajunsuri pentru care legea nu prevede vreo sancţiune, sau, în orice caz, prevede sancţiuni mai uşoare decît nulitatea. Bunăoară, dovada de
comunicare a sentinţei către una din părţi, atunci cînd aceasta a primit sentinţa, semnînd de primire, nu este sancţionată cu nulitatea, dacă ea nu cuprinde semnătura agentului procedural, în acest caz nefiind vorba de încheierea unui proces-verbal.
b) Acte procesuale minate de un viciu constitutiv, dar care îşi păstrează valabilitatea pînă ce nu sînt declarate nule prin hotărîre judecătorească. Acestea sînt actele procesuale care ne interesează din perspectiva pe care o avem în vedere acum, căci neregularităţile pe care le conţin sînt sancţionate, în adevăr, cu nulitatea, dar aceste neregularităţi trebuie semnalate în cursul procesului pe cale de excepţie, căci numai în acest fel organele de jurisdicţie le vor sfărîma prin hotărîrile lor. Pentru exemplificare ne putem referi la cazurile de nulitate prevăzute de art. 88 al. 2 c. pr. civ., privind citaţia, cele prevăzute de art. 100 al. 3 c. pr. civ., pivind procesul-verfjal ce trebuie încheiat în anumite cazuri de către cel chemat să comunice actele de procedură etc.
c) Acte procesuale care, fiind lipsite de unul sau mai multe elemente esenţiale, nu pot fi luate în considerare ca acte care ar produce vreun efect juridic. Sînt aşa numitele acte inexistente, categorie admisă de literatura juridică mai veche, căci în primul rînd dreptul nu poate avea ca obiect de reglementare neantul, iar în. al doilea rînd, este inutilă existenţa acestei noţiuni, alături de aceea de nulitate, căci efectele atribuite acestei categorii sînt obţinute prin nulitatea absolută. Nu este valabil nici argumentul că pentru declararea inexistenţei unui act n-ar fi nevoie de intervenţia justiţiei, pe cînd în cazul nulităţilor acest lucru ar fi necesar, cel puţin pentru constatarea lor, căci potrivit principiului că
nimeni nu-şi poate face singur dreptate, intervenţia justiţiei este necesară fie şi numai pentru înlăturarea aparenţei pe care actul inexistent o creează. In dreptul nostru, susţin în continuare aceşti autori, nu există deosebiri între inexistenţa şi nulitatea actului nici sub aspectul prescripţiei, pentru că potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută este şi ea imprescriptibilă. Alţi autori mai adaugă la argumentele menite să combată această teorie că, pentru a se jjutea vorbi de un act juridic, acesta trebuie să aibă o minima existenţă susceptibilă de a vătăma un drept, cel puţin prin aparenţa creată. Dacă o atare aparenţă există, atunci nu este vorba de un act inexistent, iar dac:f nu există nici măcar o aparenţă de act, atunci nimeni nu poate fi vătămat, iar dreptul nu se preocupă de astfel de situaţii. Nici materia dreptului familiei nu reclama o astfel de teorie, deşi ea s-a născut în legătură cu actul juridic al căsătoriei, căci în dreptul nostru sînt admise şi nulităţile virtuale, nu numai cele exprese, iar lipsa consimţămîntului, identitatea de sexe şi celebrarea căsătoriei de un funcţionar de stat necompetent atrag nulitatea absolută, care îndeplineşte şi funcţia inexistenţei actului. Inconsistenţa şi inutilitatea acestei teorii, se arată în continuare, se vădeşte nu numai în materie de căsătorii, dar şi în privinţa altor acte juridice. Lipsa unui element esenţial al actului juridic, cum ar fi consimţământul, obiectul, forma, la actele solemne, este sancţionată de regulă cu nulitatea absolută. Legislaţia noastră ignoră şi ea categoric actele juridice inexistente, vorbind doar de acte nule sau anulabile. Dreptul civil român nu împărtăşeşte concepţia potrivit căreia actul juridic este socotit un organism, iar nulitatea un fenomen morbid al acestuia, concepţie care stă la baza teoriei actului juridic inexistent.
Discuţia s-a purtat, cum rezultă din cele de mai sus, pe tă-rîmul dreptului civil material, dar opinia a fost împărtăşită şi de teoreticienii dreptului procesual civil. Deşi, incontestabil, argumentele acestei teorii pot fi avute în vedere şi în ce priveşte actele juridice procesuale, situaţia în dreptul procesual civil ni se pare alta, în sensul că acceptarea categoriei actelor juridice inexistente, deosebit de cele nule sau anulabile, este reclamată atît de raţiuni teoretice cît şi de nevoi practice. D& altfel, în mare parte, nici argumentele aduse şi prezentate de noi mai sus, ,în materia dreptului civil, nu rezistă la o analiză mai amanurt-,ţită.
Astfel, susţinerea că nu poate fi acceptată categoria actelor juridice inexistente întrucît dreptul nu poate avea ca obiect de reglementare neantul, ignoră faptul că dreptul deseori sancţionează anumite omisiuni ca neîndeplinirea unor solemnităţi cerute ad validitatem etc. şi care acreditează în aceeaşi măsură ideea de „neant" la fel ca şi categoria actelor juridice inexistente.
Revenind la actele juridice de drept procesual civil, socotim că anumite categorii de acte trebuie considerate ca inexistente în sensul că, fiind lipsite de orice efect juridic, pot fi înlăturate sau ignorate de oricine, fără să fie jievoie pentru aceasta de intervenţia justiţiei, la fel ca în cazul actelor nule sau anulabile.
S-ar putea formula o obiecţie la cele susţinute de noi mai sus, în sensul că actele emanate de la persoane sau organe care nu au nici un fel de competenţă jurisdicţională, cum în speţa discutată era cazul comitetului sindicatului, nu sînt acte de procedură, şi deci a discuta despre ele înseamnă a depăşi limitele obiectului dreptului procesual civil.
Obiecţia, socotim noi, este numai în aparenţă întemeiată. în primul rînd pentru că astfel de acte sînt implicate întotdeauna, aşa cum rezultă şi din speţă, în activitatea de realizare a justiţiei, răsfrîngîndu-se uneori negativ asupra acesteia. în al doilea rînd, ele capătă, cum am mai spus, o aparenţă materială specifică actelor procesuale, însă datorită viciului lor esenţial, în cazul nostru necompetenţă totală de a desfăşura vreo activitate jurisdicţională, li se conferă atributul de acte inexistente.
Mai adăugăm la acestea un argument folosit în literatura juridică, în legătură cu actele de drept administrativ, dar care este valabil şi pentru cele de drept procesual civil, şi anume: actele care sînt emise de organele cu activitate jurisdicţională, chiar nule fiind, bucurîndu-se de o prezumţie de legalitate, sînt obligatorii pînă ce nu sînt anulate de instanţa judecătorească, pe cînd cele inexistente, tocmai datorită viciului lor esenţial, nu se bucură de o astfel de prezumţie, şi nimeni nu le poate atribui vreun caracter obligatoriu, putînd fi ignorate fără vreo intervenţie de altă natură. Dacă, deci, pentru înlăturarea actului procesual inexistent nu este nevoie de o procedură judiciară, atunci cînd el este invocat într-un proces, inexistenţa, ca
sancţiune, va putea fi semnalată pe cale de excepţie, actul urmînd să fie înlăturat, nemaifiind nececar să se dovedească, ca în cazul nulităţii, existenţa unei vătămări.
2. Categorii de nulităţi
Aşa cum am mai arătat, nulitatea, ca sancţiune procesuală, se referă la acele acte juridice care sînt încheiate cu nerespec-tarea dispoziţiilor legale ce le reglementează, prezentînd un viciu care nu le face proprii scopului lor, şi în măsura în care ele sînt scoase din vigoare de către justiţie, nu mai produc nici un efect juridic. Tocmai semnalarea viciilor acestor categorii de acte constituie obiectul excepţiei nulităţii procesuale.
Din această perspectivă se cuvine să prezentăm măcar principalele clasificări ale nulităţilor procesuale, căci modul de funcţionare a excepţiei nulităţii este diferit după cum ele fac parte dintr-o categorie sau alta.
S-au făcut numeroase clasificări ale nulităţilor procesuale, mai ales în literatura juridică mai veche, din care amintim cîteva, pentru a ne opri apoi asupra celei mai importante, şi anume cea făcută din punctul de vedere al naturii normelor încălcate, care le împarte în nulităţi absolute şi nulităţi relative.
După izvorul din care provin, s-a făcut distincţie între nulităţile exprese, care rezultă dintr-un text de lege în mod explicit, şi nulităţile virtuale, ce rezultă numai implicit din prevederea legală, din spiritul ei. Această împărţire a fost făcută de doctrina şi practica judecătorească burgheză, susţinîn-du-se că anumite acte juridice, cum ar fi acela al căsătoriei, nu pot fi sancţionate cu nulitatea decît dacă aceasta este expres prevăzută de lege. în dreptul nostru, atît în ramura dreptului civil material, cît şi a celui procesual, se admite, de către doctrină şi de către practica judecătorească, existenţa, pe lîngă nulităţile exprese, şi a celor virtuale; ba mai mult, în urma
modificării şi republicării Codului de procedură civilă în 1948, nulităţile exprese au fost restrînse în mare măsură, întrucît în cazul lor judecătorul este obligat să pronunţe anularea actului independent de existenţa vreunui prejudiciu.
în funcţie de valoarea şi importanţa condiţiilor cerute de lege, dar nerespectate la întocmirea actului procesual, s-a vorbit de nulităţi substanţiale sau esenţiale şi nulităţi accesorii sau secundare. în primul caz erau încălcate condiţii indispensabile, caracteristice pentru acel act, iar în cel de-al doilea, numai condiţii secundare, întîmplătoare.
S-a mai făcut distincţia între nulităţi intrinseci, privitoare la elementele proprii, lăuntrice ale actului de procedura, şi nulităţi extrinseci, privitoare la elemente externe actului de procedură. De asemenea, s-a mai vorbit de nulităţi continue, care se puteau propune în tot timpul procesului, cum este cazul nulităţilor absolute, şi nulităţi vremelnice, opozabile numai în faza de început a procesului, cum sînt nulităţile relative.
O împărţire care necesită, socotim noi, anumite precizări este aceea în nulităţi de drept şi nulităţi judiciare. Această clasificare lasă să se înţeleagă că nulităţile de drept ar opera fără intervenţia justiţiei, pe cînd cele judiciare, pentru a-şi produce efectele, este necesar să fie pronunţate printr-o hotărîre judecătorească. Izvorul acestei împărţiri se găseşte în dreptul roman, cînd toate nulităţile trebuiau pronunţate de magistrat. Pentru unele trebuia obţinută de la magistrat o formulă specială (ex-cepţio), pe cînd pentru altele acest lucru nu era necesar. Despre acestea din urmă s-a spus că operează ipso inre, iar mai tîrziu, în dreptul francez şi cel român, de plin drept. S-a ajuns astfel la a se susţine că nulităţile de drept operează în virtutea legii, pe cînd cele judiciare numai ca urmare a pronunţării unei hotărîri judecătoreşti. Acest lucru s-a susţinut şi în dreptul sovietic, arătîndu-se că în cazul actelor juridice nule de drept, părţile pot să nu le execute, considerîndu-le inexistente, pe cînd în cazul celorlalte, care sînt numai anulabile, este nevoie de intervenţia justiţiei.
Chiar în dreptul civil burghez se recunoaşte că, întrucît nimeni nu-şi poate face singur dreptate, nu există nulitate fără hotărîre judecătorească, astfel că în realitate toate nulităţile sînt
judiciare. Cu atît mai mult, aşa cum s-a arătat în literatura noastră juridică, acest lucru este valabil în dreptul civil socialist, unde principiul legalităţii şi al respectării ordinii de drept socialiste au o semnificaţie deosebită.
împărţirea nulităţilor în nulităţi de drept şi nulităţi judiciare _ nu are deci o bază reală. Nu se poate susţine nici faptul că, din punctul de vedere al rolului instanţelor judecătoreşti sau al organului arbitrai, nulităţile absolute se constată prin hotărîre judecătorească, pe cînd cele relative se pronunţă. în realitate jnsă, toate nulităţile se pronunţă prin hotărîre judecătorească.
Aşa cum am mai arătat, nu este nevoie, în concepţia noastră, de intervenţia organelor de justiţie în cazul actelor inexistente, viciile lor fiind atît de vădite încît oricine, putîndu-le sesiza, are dreptul să le ignore.
O altă distincţie, care de astă-dată are şi o importanţă practică, este aceea care se face între nulităţile proprii şi nulităţile derivate. Sînt lovite de nulitate proprie acele acte care au fost întocmite cu nerespectarea propriilor condiţii prevăzute de lege pentru validitatea lor. Atunci însă cînd nulitatea unui act este consecinţa dependenţei sale — în continuitatea şi succesiunea firească a actelor procesuale — de un alt act, care este nul, am avea de-a face cu o nulitate derivată. Această împărţire, credem noi, se suprapune celei făcute în literatura juridică mai veche, în nulităţi intrinseci şi nulităţi extrinseci actului. De fapt, in cazul nulităţii derivate actul nu este viciat în sinea lui, căci în ce-1 priveşte s-au respectat condiţiile cerute de lege, dar el este lipsit de eficacitate, pentru că în eşafodajul actelor procesuale el se află deasupra unui act şubred, care nu-i poate servi de temelie.
în fine, cea mai importantă clasificare a nulităţilor este, aşa cum am precizat, atît sub aspect teoretic cît şi practic, aceea în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Criteriul care stă la baza acestei clasificări rezidă în caracterul normelor încălcate eu ocazia întocmirii actelor de procedură. încălcarea unor norme de natură imperativă atrage după sine nulitatea absolută, iar încălcarea celor de natură dispozitivă, nulitatea relativă. Persoanele care pot invoca această excepţie, termenul pînă la
care se poate invoca, precum şi efectele lui sînt deosebite după cum avem de-a face cu o nulitate absolută sau cu una relativă. Regimul juridic diferit al celor două categorii de nulităţi va rezulta mai pregnant din cele ce urmează.
3. Sistemul nulităţilor procesuale în Codul nostru de procedură civilă
Odată cu modificările aduse Codului de procedură civilă la 12 februarie 1948, legiuitorul a fost preocupat de simplificarea regimului nulităţilor şi mai ales de înlăturarea consecinţelor negative ale vechii reglementări prin art. 735 c. pr. civ., care impunea judecătorilor să pronunţe nulitatea actului procedural chiar dacă nu s-a produs nici o vătămare, dar nulitatea era formal pronunţată de lege (art. 735, pct. 3).
S-au menţinut, potrivit art. 105 c. pr. civ., două cazuri de nulitate cu privire la actele de procedură: cele îndeplinite de un judecător necompetent şi cele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau săvîrşite de un funcţionar necompetent.
Aşa cum s-a observat în literatura juridică, actele îndeplinite de un judecător necompetent sînt considerate nule de legiuitor, fără ca de astă dată legea să prevadă expres necesitatea existenţei unei vătămări pentru vreuna din părţile din proces, aşa cum specifică al. 2 al art. 105 c. pr. civ., privitor la actele îndeplinite de un funcţionar necompetent sau cu neobservarea formelor legale. Aceasta nu înseamnă însă, — credem noi — că legiuitorul a consacrat o nulitate fără ca în realitate actele procedurale vizate să nu cauzeze o vătămare, un neajuns, sau o anume consecinţă negativă. în adevăr, încălcarea normelor privind competenţa instanţelor judecătoreşti aduce prejudicii desfăşurării normale a activităţii organelor de justiţie, precum prejudiciază şi interesele părţilor litigante, care sînt puse în situaţia de a nu fi judecate de judecătorii lor fireşti. în cazul vizat de art. 105 al. 1 c. pr. civ., nu numai că nu este vorba de o nulitate fără vătămare, ci, dimpotrivă, vătămarea este atît de evidentă, încît înlăturarea ei prin anularea actelor săvîrşite de judecători necompetenţi se impune poruncitor, legiuitorul socotind că în acest caz nu mai trebuie să lase loc la discuţii sau interpretări. Desigur, regimul juridic al nulităţii va fi deosebit
după cum este vorba de necompetenţă absolută sau de necom-petenţa relativă.
Alineatul 1 al art. 105 c. pr. civ. se referă, în prezent, numai la actele săvîrşite de un judecător necompetent, nu şi la cele îndeplinite de un funcţionar necompetent, aşa cum prevedea vechiul Cod de procedură civilă în art. 735 pct. 1. Actele săvîrşite de un funcţionar necompetent, precum şi cele aduse la îndeplinire cu încălcarea formelor legale, vor fi declarate nule numai dacă partea care invocă nulitatea va putea dovedi că ea însăşi a suferit o vătămare în drepturile sale prin acel act, vătămare care nu poate fi înlăturată decît prin anularea actului. Această prevedere din al. 2 al art. 105, c. pr. civ., din care se desprinde ideea caracterului subsidiar al anulării actului faţă de posibilitatea înlăturării consecinţelor sale negative, se coroborează perfect cu prevederea din art. 106 al. 2 c. pr. civ., în conformitate cu care judecătorul este în drept să dispună îndreptarea neregularităţilor săvîrşite cu privire la actele de procedură, pentru a se evita anularea actului, fapt pentru care ar fi fost logic ca această prevedere să fie aşezată în cuprinsul art. 105 c. pr. civ..
Vedem deci că nu poate exista nulitate fără vătămare, numai că în cazul alin. 1 al art. 105 legiuitorul o prezumă în mod absolut, iar în celelalte cazuri, partea trebuie să o dovedească, cu excepţia situaţiei în care nulitatea este prevăzută expres, cînd vătămarea este iarăşi prezumată, aşa cum rezultă din prevederea art. 105 al. 2 c. pr. civ.; însă prezumţia, de astă dată, are un caracter relativ, putînd fi răsturnată prin dovada contrară.
într-adevăr, nulităţile exprese nu au dispărut cu totul nici din actualul Cod de procedură civilă (art. 89, 133, 258, 302), însă efectul lor nu este acelaşi ca înainte de modificarea codului, cînd, aşa cum am arătat mai sus, datorită prevederilor art. 735 pct. 3, judecătorul era obligat să pronunţe nulitatea, indiferent de existenţa vreunei vătămări, dacă textul o prevedea expres. Această prevedere reflacta concepţia formalistă a legiuitorului burghez, căci în realitate nu toate cazurile de nerespec-tare a unei norme procesuale privind efectuarea unui act de procedură generau şi o vătămare, chiar dacă textul prevedea expres nulitatea, anulîndu-se astfel acte care-şi realizau pe deplin finalitatea fără a prejudicia pe cineva.
în prezent, prevederea din al. 2 al art. 105c. pr. civ., privitoare la nulităţile exprese, face numai să răstoarne sarcina
probei în ce priveşte existenţa vătămării, căci în cazul nulităţilor exprese, partea interesată va fi suficient să invoce nulitatea, presupunîndu-se vătămarea, partea adversă putînd şi avînd sarcina să dovedească, eventual, inexistenţa acesteia, pe cînd în cazul nulităţilor neprevăzute de vreun text, obligaţia să dovedească că i s-a produs un prejudiciu revine celui care invocă nulitatea.
în ce priveşte dovada existenţei vătămării, ea nu trebuie înţeleasă în sensul că partea va trebui să dovedească această împrejurare la fel ca un element de fapt în cursul procesului, căci vătămarea vizează cel mai adesea drepturile părţilor nesusceptibile încă de materializare, partea fiind pusă, datorită actului necorespunzător întocmit, într-o stare de a nu-şi putea exercita drepturile sale procesuale, stare pe care judecătorii vor trebui s-o determine din întregul complex al actelor procesuale, din natura normelor procesuale încălcate, sau chiar din situaţia concretă a părţii care invocă nulitatea. în acelaşi timp însă, judecătorii, pentru a evita tergiversarea procesului vor trebui să vegheze ca părţile să nu abuzeze invocînd neajunsuri neesenţiale ale actelor de procedură şi care nu creează nici o vătămare.
Aşa cum am arătat mai sus, condiţiile de invocare şi soluţionare a excepţiei nulităţii sînt diferite după cum este vorba de nulitatea absolută sau de cea relativă. Art. 108 c. pr. civ. prevede că nulităţile de ordine publică pot fi ridicate da parte sau de Judecător, în orice stare a pricinii, iar celelalte, adică nulităţile relative, se declară numai după cererea părţii care are interes să le invoce.
Nulităţile absolute, prin care se sancţionează încălcarea normelor procesuale cu caracter imperativ, pot deci să fie ridicate atît de_ părţile din proces, de procuror, dacă participă la procesul civil, cît şi de instanţa de judecată din oficiu.
Desigur, în ordinea firească a desfăşurării procesului, cel care va invoca mai întîi excepţia nulităţii va fi pîrîtul, în încercarea sa de a-şi face nu numai o apărare cu privire la fondul drepjului, dar şi o apărare procedurală. Astfel, el va invoca, de pildă excepţia nulităţii cu privire la cererea de chemare în judecată care nu cuprinde elementele cerute de art. 133 c. pr. civ., ca numele reclamantului sau al pîrîtului, obiectul şi semnătura, a căror lipsă este sancţionată cu nulitatea. Potrivit prevederilor alin. 2 al art. 133 c. pr. civ., lipsa semnăturii celui care a făcut cererea _ de chemare în judecata, deşi sancţionată cu nulitatea, poa-te fi acoperită în tot cursul judecăţii. Dacă reclamantul este prezent în instanţă, el va trebui să semneze cererea în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea; în caz contrar, instanţa va amîna dezbaterea, invitîndu-1 pe reclamant să semneze cererea cel mai tîrziu în ziua următoare de înfăţişare. Tratamentul juridic deosebit în privinţa semnăturii, faţă de celelalte elemente esenţiale ale cererii, este explicabil, căci dacă lipsa numelui celui care introduce cererea sau a celui împotriva căruia se introduce, precum şi a obiectului ei, pune instanţa în imposibilitate practică de a acţiona, semnătura poate fi suplinită în condiţiile arătate, lipsa ei fiind o scăpare ce ar fi exagerat să fie sancţionată cu nulitatea. Instanţa va anula cererea numai dacă reclamantul nu o semnează nici în condiţiile arătate mai sus. Aceste prevederi legale privitoare la cererea de chemare în judecată îşi au aplicabilitate şi cu privire la alte cereri adresate instanţelor judecătoreşti, ca întîmpinarea, cererea recon-venţională, cererea de recurs etc.
Aceleaşi obiecţii le va putea ridica, pe calea excepţiei nulităţii, şi reclamantul cu privire la întîmpinarea depusa de pîrît sau cu privire la cererea reconvenţională. Atît reclamantul cît
şi pîrîtul vor putea invoca, pe calea excepţiei nulităţii, lipsa elementelor esenţiale ale cererii de intervenţie, ale cererii de chemare în judecată a altor persoane, ale cererii de chemare în garanţie sau ale celei de aratare a titularului dreptului, după cum şi terţele persoane participante la proces vor putea invoca această excepţie, din momentul în care devin părţi, cu privire la cererile care li se opun.
Procurorul, la rînaul său, în cazul în care participă la proces, are îndrituirea şi obligaţia de a semnala eventualele motive care ar impune anularea cererilor adresate instanţei.
Aceiaşi subiecţi au căderea să invoce excepţia nulităţii cu privire la îndeplinirea procedurii de citare, cu alte cuvinte a respectării dispoziţiilor art. 85 şi urm. c. pr. civ., întrucît art. 107 c. pr. civ. prevede obligaţia instanţei, sub sancţiunea nulităţii, de a amîna judecata pricinii ori de cîte ori părţile nu au fost citate cu respectarea cerinţelor legale şi din acest motiv lipsesc de la judecată.
în ordinea firească a desfăşurării procesului, excepţia nulităţii va putea fi invocată după regulile cunoscute, ce deosebesc nulitatea relativă de cea absolută, cu privire la respectarea normelor privind competenţa, a modului de compunere a instanţei, cu privire la administrarea probelor etc.
Fiind deci vorba de nulităţi absolute, ele vor putea fi invocate nu numai de subiecţii arătaţi mai sus, dar şi de către instanţa de judecată din oficiu. Nulităţile relative, sancţionînd doar nerespectarea unor norme cu caracter dispozitiv, instituite în favoarea părţilor din proces, vor putea fi invocate numai de către partea care are interes în sancţionarea în acest mod a unui act de procedură. Astfel, nulitatea care derivă din neîn-mînarea citaţiei cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată, avînd un caracter relativ, nu poate fi invocată în recurs decît de partea faţă de care s-a săvîrşit această neregu-laritate şi dacă aceasta a invocat-o în cursul primei instanţe, dar ea a fost respinsă.
Art. 108 alin. ultim c. pr. civ. aduce o importantă limitare în ce priveşte subiecţii excepţiei nulităţii, prevazînd că: „nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul ei fapt"; această limitare exprimă obligaţia părţilor de a folosi cu bună-credinţă drepturile lor procesuale. Aşa cum s-a remarcat în literatura juridică, această regulă nu poate avea valabilitate decît
cu privire la nulităţile relative, căci cele absolute, dat fiind interesul general pe care normele încălcate îl apără, vor putea fi invocate de oricine, deci şi de către partea care a săvîrşit neregularitatea.
în ce priveşte termenul pînă la care excepţia nulităţii poate fi invocată, tot din prevederile art. 108 c. pr. civ., rezultă că nulităţile absolute pot fi ridicate în orice stare a pricinii, deci şi pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, pe cînd cele relative numai la prima zi de înfăţişare ce a urmat după producerea neregularităţii sancţionate cu nulitatea şi înainte de a se pune concluziile în fond. Neinvocarea nulităţii în acest termen face ca neregularitatea să se acopere, actul procedural vizat fiind considerat ca valabil, iar partea decăzută din dreptul de a mai invoca excepţia.
Nulitatea poate fi invocată fie în faţa instanţei de fond, fie prin intermediul căilor legale de atac.
La prima instanţă, pîrîtul o va putea invoca, în ce priveşte actele procesuale îndeplinite pînă în acel moment, prin întîm-
Î)inare, iar apoi, la fel ca celelalte părţi, oral în faţa instanţei, a prima zi de înfăţişare sau la termenul imediat următor aceluia în care s-a produs neregularitatea.
Dacă prima instanţă a pronunţat o hotărîre, nulităţile vor putea fi invocate pe calea recursului. Şi în această privinţă trebuie să distingem nulităţile absolute de cele relative, căci cele absolute vor putea fi invocate direct pe calea recursului, pe cînd cele relative, numai dacă au fost invocate în termen, în faţa primei instanţe, care a respins însă acest incident. Dealtfel, ambele cazuri de nulitate reglementate de art. 105 c. pr. civ. sînt prevăzute ca motive distincte de recurs în art. 304 c. pr. civ., care prevede că se poate cere casarea unei hotărîri „ .. . cînd instanţa a depăşit competenţa sa (pct. 2)“ şi „cînd prin hotărîrea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art. 105 al. 2 c. pr. civ.“ (pcţ. 3). Cu atît mai mult vor trebui ridicate pe calea recursului motivele de nulitate care privesc însăşi hotărîrea judecătorească, căci acestea, evident, nu au putut fi invocate mai înainte. Tot astfel, nulităţile vor putea fi invocate pe calea contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 317—318 c. pr. civ., şi a recursului extraordinar, în condiţiile art. 329 c. pr. civ.
Instanţa de judecată se va pronunţa asupra excepţiei nulităţii fie prin încheiere, fie prin hotărîre, în funcţie de momentul invocării nulităţii şi de natura actului a cărui anulare se cere.
Aşa cum am mai arătat, în sistemul dreptului nostru procesual, anularea actelor procesuale nefiind un scop în sine, instanţa judecătorească va proceda la anularea unui act de procedură numai atunci cînd nu există posibilitatea refacerii lui în condiţiile legii astfel ca vătămarea produsă să fie înlăturată. Putem spune deci că nulitatea actului este sancţiunea extremă, dacă ţinem seama că întotdeauna partea va invoca, pe cale de excepţie, mai întîi, neregularitatea însăşi a actului procesual, şi abia în măsura în care această neregularitate nu este îndreptată sau nu se poate remedia, se va proceda la anularea actului. Bunăoară, în cazul efectuării actelor de procedură cu încălcarea normelor privind competenţa se va ridica mai înainte excepţia necompetenţei, şi numai în măsura în care instanţa nu a ţinut seama de acest incident se va invoca nulitatea actului procedural astfel viciat, sau chiar a hotărîrii judecătoreşti. Tot astfel, dacă anterior s-a dat o hotărîre asupra aceluiaşi litigiu, se va invoca mai întîi, pe cale de excepţie, autoritatea lucrului judecat, şi numai ulterior, dacă această excepţie nu este admisă, se va invoca nulitatea celei de-a doua hotărîri. în măsura în care instanţa nu poate reface actul în condiţiile legii, şi acesta este efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale care atrag nulitatea, el va fi anulat, fiind lipsit astfel de eficacitatea sa procesuală, nemaiputînd îndeplini scopurile pentru care a fost conceput de legiuitor. Aceasta nu înseamnă că actul în cauză nu produce nici un fel de efecte, căci dacă el cuprinde bunăoară manifestări de voinţă, constatări de fapt, care pot subzista independent de forma în care au fost cuprinse, ele îşi vor produce efectele. O acţiune anulată va putea fi folosită ca o mărturisire e tra-iudiciară sau ca început de dovadă scrisă; un act autentic anulat pentru lipsa condiţiilor de formă cerute de lege ad validitate’m va putea fi folosit ca un înscris sub semnătura privată etc.
Anularea unuia din actele de procedură poate să aibe efecte diferite în ce priveşte celelalte acte, în funcţie de raportul de interdependenţă în care se află cu acestea. Potrivit art, 106 c. pr. civ., anularea unui act de procedură atrage şi anularea actelor următoare, dacă acestea nu au o existenţă de sine stătătoare, ceea ce se poate întîmpla adesea, ţinînd seama de specificul activităţii procesuale, care constă dintr-o suită de acte ce se bazează unele pe altele. Dacă, de pildă, procedura de citare este anulată, aceasta va atrage şi nulitatea actelor de procedură următoare, inclusiv a hotărîrii judecătoreşti pronun-
ţaţe în acel proces. Aceste din urmă acte sînt lovite, în acest caz, nu de o nulitate proprie, ci de una derivată de la actul precedent. Alteori anularea unui act procesual lasă neatinse celelalte acte procesuale; de exemplu, anularea unei depoziţii de martor nu influenţează celelalte depoziţii sau probe existente la dosar, ca expertizele, constatările la faţa locului etc. O expertiză nulă poate însă atrage şi nulitatea hotărîrii, dacă aceasta se spirjină pe constatările şi concluziile ei.
Lipsirea actului procesual viciat de efectele sale nu intervine însă de la sine, ci numai dacă nulitatea s-a pronunţat de către instanţă, căci în caz contrar, chiar actele lovite de nulitate absolută rămîn valabile, producîndu-şi toate efectele, la fel ca actele valide.
