Executare silită fără notificare
| Comentarii |
|
executare silită fără notificare, potrivit alin. (3) al art. 2449 noul C. civ., nerespectarea formalităţilor privind notificarea vânzării atrage nulitatea acesteia.
Faţă de formularea expresă a textului de lege, considerăm că această sancţiune nu se întinde şi asupra procedurii prealabile (dar facultativă ) de luare în posesie a bunului ipotecat. în schimb, este vizat orice act de executare care are drept finalitate transferul proprietăţii asupra bunului afectat garanţiei, inclusiv în cazul în care vânzarea se face fără luarea în posesie. Nulitatea poate fi invocată numai înainte ca transferul proprietăţii bunului afectat garanţiei către un terţ de bună-credinţă să fi operat.
Potrivit dispoziţiilor Titlului VI al Legii nr. 99/1999, această interpretare a fost bazată pe coroborarea art. 71 alin. (1) cu prevederile art. 88 alin. (2) din această lege , susţinându-se faptul că vânzarea nu va putea fi anulată din moment ce legea menţionează expres dreptul creditorului de a „reţine sumele obţinute ca urmare a unei astfel de vânzări", ceea ce înseamnă că vânzarea nu se desfiinţează, căci atunci ar fi trebuit ca sumele să fi fost restituite cumpărătorului.
Această soluţie se impune şi în lumina noului Cod civil, întrucât, în primul rând, art. 2475 prevede în alin. (1) răspunderea creditorului care încalcă regulile privind valorificarea bunului ipotecat pentru prejudiciile cauzate. în al doilea rând, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede (prin formularea „de asemenea") obligaţia creditorului vinovat ca, pe lângă obligaţie de a răspunde pentru prejudiciile cauzate potrivit alin. (1), să plătească persoanei împotriva căreia a pornit urmărirea o treime din valoarea creanţei ipotecare la momentul vânzării, iar alin. (3) prevede dreptul creditorului care a plătit toate aceste sume de a reţine preţul vânzării, urmând însă a pierde partea din creanţa ipotecară care a rămas neacoperită după urmărirea bunului.
Anularea vânzării ar fi avut drept efect imediat aplicarea principiului de drept restitutio in integrum, concretizat prin întoarcerea bunului în posesia creditorului sau a debitorului (în funcţie de caz) şi restituirea preţului vânzării cumpărătorului.
Intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a reglementa o excepţie de la principiul restitutio in integrum, imposibil de altfel de conceput, în condiţiile în care creditorul urmăritor are dreptul expres de a reţine preţul vânzării, ci de a menţine expres valabilitatea vânzării.
în concluzie, nulitatea vizează numai actele de executare efectuate după luarea bunului în posesie şi până la vânzarea (valorificarea) acestuia. Numai în acest interval de timp acţiunea debitorului (sau a terţului interesat) poate conduce la nulitatea procedurii de vânzare. Mai mult, această acţiune trebuie exercitată în condiţiile art. 2452 noul C. civ. doar pe calea unei opoziţii la executare.
Trebuie să observăm faptul că legea nu distinge după cum terţul achizitor al bunului este de bună sau de rea-credinţă, aceeaşi soluţie impunându-se în ambele situaţii. Scopul legii îl constituie acoperirea cu celeritate a prejudiciilor suferite prin nerespectarea regulilor privind valorificare bunului ipotecat, buna sau reaua-credinţă a cumpărătorului nefiind relevantă nici cu privire la întinderea prejudiciului şi nici cu privire la celeritatea cu care poate fi acoperit. Trebuie să observăm că obligaţia garantată produce dobânzi şi penalităţi până la data vânzării (în cazul în care a fost acoperită integral), potrivit interpretării pe care o dăm art. 2455 alin. (1) lit. b) noul C. civ., conform căruia „vânzarea stinge ipoteca în virtutea căreia vânzarea a avut loc". Astfel, dacă admitem o altă soluţie în cazul coparticipării la fraudă a cumpărătorului, ar trebui să admitem crearea unei situaţii mai grele în acest caz pentru debitor, care ar trebui să plătească în plus dobânzi şi penalităţi până la data următoarei vânzări.
Redactarea art. 2475 alin. (4) noul C. civ. poate genera şi o altă interpretare. Textul de lege prevede posibilitatea creditorului („creditorul poate"), care plăteşte sumele prevăzute în alin. (2) şi (3) al aceluiaşi articol, de a reţine preţul vânzării, urmând ca, în teza finală a alin. (4), legea să precizeze: „el pierde însă partea din creanţa ipotecară care a rămas neacoperită după urmărirea bunului".
La o primă citire, s-ar putea afirma faptul că legea a pus la îndemâna creditorului un drept de opţiune între a reţine preţul vânzării, plătind sumele datorate potrivit alin. (2) şi (3) ale art. 2475 noul C. civ., şi a pierde partea din creanţa ipotecară care a rămas neacoperită şi între a nu reţine preţul vânzării, caz în care va trebui să admitem soluţia desfiinţării vânzării.
Cu toate acestea, considerăm că textul de lege trebuie interpretat prin analogie cu art. 88 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, care prevede că dreptul creditorului de a reţine sumele se naşte numai „după plata sumelor", iar creditorul, chiar dacă plăteşte sumele şi reţine preţul, pierde dreptul de a pretinde restul de plată în ceea ce priveşte creanţa garantată.
O astfel de soluţie se impune şi în privinţa interpretării textului din Noul Cod Civil, întrucât intenţia legiuitorului în sensul argumentat este, în opinia noastră, cât se poate de clară, chiar dacă a preluat în mod defectuos un text de lege.
Nulitatea instituită de art. 2449 alin. (3) noul C. civ. este o nulitate relativă, având în vedere că se protejează un interes privat, şi anume interesul destinatarilor notificării şi al celorlalte persoane interesate de a fi încunoştinţaţi despre vânzare.
Din caracterul relativ al nulităţii şi potrivit interpretării textelor de lege referitoare la sancţiunile nerespectării dispoziţiilor legale cu privire la executarea silită rezultă că nici măcar o executare întemeiată pe o falsă creanţă nu mai poate fi desfiinţată, nu numai cea făcută, spre exemplu, în lipsa notificării.
Soluţia legii nu este nouă şi se datorează raţiunii menţinerii actelor efectuate în procedura de executare silită în scopul protejării terţilor adjudecatari.
Legea lărgeşte sfera persoanelor cărora le acordă dreptul de a formula opoziţie la executare, nulitatea putând fi invocată de toate persoanele cărora legea le recunoaşte calitate procesuală activă în formularea opoziţiei la executare, adică destinatarilor notificării potrivit art. 2450 noul C. civ., precum şi oricăror alte persoane interesate sau vătămate prin executare. întrucât creditorul garantat care a pornit executarea este cel care şi-a încălcat obligaţia de notificare, acesta nu va avea dreptul să se prevaleze de invocarea nulităţii procedurii - nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Potrivit reglementării noului Cod civil, creditorul garantat are dreptul să opteze între vânzarea bunului ipotecat, preluarea acestuia pentru stingerea creanţei sau preluarea bunului în vederea administrării.
Obligaţia de a notifica metoda de executare revine creditorului atât în cazul în care acesta doreşte preluarea bunului ipotecat pentru stingerea creanţei, ipoteză în care este obligat, în conformitate cu art. 2461 noul C. civ., să înscrie în arhivă un aviz de preluare, cât şi în cazul în care doreşte să preia bunul în vederea administrării, când este obligat, în conformitate cu art. 2468 noul C. civ., să înscrie în arhivă un aviz de executare.
Legea instituie în cazul ambelor forme de executare obligaţia creditorului de comunicare a unei notificări şi de înscriere a unui aviz în arhivă, în schimb, nu sancţionează expres cu nulitatea nerespectarea acestor formalităţi, potrivit art. 2468 noul C. civ., ce face trimitere la art. 2449, decât în cazul în care creditorul optează pentru preluarea bunului în vederea administrării.
Tot în acest caz, al preluări bunului în vederea administrării, nulitatea nu poate fi invocată pe calea unei opoziţii, întrucât legea instituie calea de atac specială a opoziţiei doar în cazul vânzării şi al preluării bunului în vederea stingerii creanţei.
