Impreviziunea în contracte
| Comentarii |
|
impreviziunea în contracte, contractele cu executare succesivă şi contractele afectate de un termen suspensiv de executare sunt expuse, pe durata fiinţei lor, unor împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică şi, mai ales, în fluctuaţiile monetare. Fluctuaţiile monetare constau, cel mai adesea, în deprecierea puterii de cumpărare a banilor prin inflaţie. Inflaţia este un fenomen economic complex al tuturor economiilor naţionale şi al economiei mondiale şi se reflectă în creşterea generală şi continuă a preţurilor şi tarifelor la toate bunurile şi serviciile, creşterea masei monetare având ca rezultat scăderea puterii de cumpărare, într-un cuvânt, deprecierea banilor. Nu este însă exclus ca în anumite perioade, fluctuaţia monetară să constea într-o deflaţie, adică într-o creştere a puterii de cumpărare a banilor. Deflaţia este o consecinţă a măsurilor antiinflaţioniste luate de către autorităţile competente ale statului. De regulă, asistăm însă la fenomene de inflaţie şi nu de deflaţie. Deprecierea tuturor semnelor monetare este însă un proces continuu, pe termen lung şi ireversibil.
Atunci când se încheie un contract, mai ales în perioadele de stabilitate monetară relativă, părţile contractante se obligă având în vedere circumstanţele sau realităţile economice ale momentului. Dar, în cazul în care, după încheierea contractului, pe durata executării sale, intervin evenimente neprevăzute - război, crize, revoluţie - cu consecinţe cum sunt: penuria de mărfuri, scăderea puterii de cumpărare a banilor, creşterea exagerată a preţurilor, serviciilor şi salariilor, între valoarea prestaţiilor părţilor pot să apară grave dezechilibre, susceptibile a fi cauză de ruină economică pentru o parte şi de îmbogăţire pentru cealaltă.
Cu toate acestea, fluctuaţiile monetare nu sunt nicidecum singurele cauze ale impreviziunii. între altele se pot aminti şi diversele forme de intervenţionism legal care generează o mărire a costurilor executării unei prestaţii - de exemplu, impunerea prin lege a obţinerii anumitor licenţe extrem de costisitoare pentru prestarea serviciului care face obiectul contractului sau impunerea unor taxe vamale excesive pentru produsul care este importat şi livrat cumpărătorului. De asemenea, poate fi vorba de o schimbare radicală a condiţiilor economice de la data încheierii contractului, fără ca aceasta să aibă neapărat semnificaţia unei impreviziuni monetare - de exemplu, criza generată de conflictele din Orientul Mijlociu care generează o imposibilitate de obţinere din sursa promisă a petrolului de către vânzător. Toate aceste situaţii, extrem de complexe, caracterizate prin imposibilitatea relativă a prevederii lor la data încheierii contractului, au semnificaţia unor ipoteze de impreviziune.
Pornind de la cele arătate, în doctrina juridică acest fenomen a fost desemnat prin termenul de impreviziune. Aşadar, impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una dintre părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului3, detenninat de fluctuaţiile monetare sau de alte împrejurări.
Caracterele impreviziunii.
Pentru înţelegerea corectă a noţiunii de impreviziune, sunt de reţinut următoarele precizări: a) impreviziunea se pune numai în sfera obligaţiilor izvorâte din contracte cu titlu oneros; b) impreviziunea este o problemă de ordin economic şi financiar - ea este urmarea fluctuaţiilor monetare şi implicit a preţurilor sau a altor împrejurări care fac excesiv de oneroasă executarea contractului de către una din părţi; c) paguba pe care o suferă sau este pe cale de a o încerca o parte contractantă, rezultată din dezechilibrul prestaţiilor, intervine întotdeauna după momentul încheierii contractului.
Cu alte cuvinte, suntem în prezenţa unei leziuni aposteriori. Totuşi impreviziunea se deosebeşte de leziunea-viciu de consimţământ. Leziunea-viciu de consimţământ constă în paguba suferită de una dintre părţile contractului sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ, datorită dezechilibrului de valoare dintre prestaţiile părţilor, dezechilibru existent în momentul încheierii contractului'. Astfel, de pildă, preţul stabilit în contract este mult inferior sau superior valorii bunului vândut.
întrebarea care se pune este aceea dacă în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestaţiilor la care părţile s-au obligat la încheierea contractului, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situaţie economică şi monetară din societate?
Ipoteza revizuirii convenţionale a contractului.
Clauze privind imprevi-ziunea. Fără îndoială că părţile contractante, prin acordul lor de voinţă, pot să intervină şi să reechilibreze contractul prin încheierea unei convenţii de adaptare a acestuia la noile condiţii4. Şi mai mult, ele pot anticipa impreviziune, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului sau prin convenţii distincte.
Clauzele de indexare sunt valabile deoarece ele constituie o concretizare a principiului libertăţii contractuale, fară a depăşi limitele acestuia. Prin indexare se înţelege corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale. Indicii economici de indexare care se stabilesc în asemenea clauze sunt: cursul la zi a unei monede străine, preţul la zi a unor bunuri sau servicii de primă necesitate (pâine, came, transport pe calea ferată), preţul metalelor preţioase etc. - toate, presupus de părţi mai stabile. In cazul stipulării clauzelor de indexare, acestea operează imediat, restabilindu-se automat echilibrul prestaţiilor pecuniare.
Pe lângă aceste clauze, părţile contractante au la dispoziţie şi un alt mijloc juridic preventiv, pentru a se apăra împotriva consecinţelor impreviziunii. Este vorba de clauzele de revizuire a contractului sau de hardship'. Clauza de revizuire este obligaţia pe care şi-o asumă expres părţile că vor revedea şi reajusta prestaţiile lor, la anumite perioade de timp stabilite, pentru a le reechilibra, ţinând cont de schimbările constatate în circumstanţele economice.
Clauzele de revizuire se deosebesc de clauzele de indexare. Clauzele de indexare operează automat. Dimpotrivă, clauzele de revizuire au ca efect doar obligaţia părţilor de a reexamina contractul, la anumite intervale de timp, şi a proceda, prin acordul lor de voinţă, la readaptarea lui, atunci când este necesar. Toate aceste clauze, mai ales cele de indexare, trebuie să fie în conformitate cu ordinea publică monetară şi economică.
în toate cazurile în care revizuirea prestaţiilor părţilor este rezultatul unei clauze contractuale care prevede atât evenimentul imprevizibil care generează efecte, cât şi maniera în care se va realiza efectiv reechilibrarea contractului, chestiunea impreviziunii este pe deplin soluţionată în virtutea acestei clauze. De aceea, într-o atare ipoteză, nici măcar nu ne găsim într-o ipoteză de impreviziune, din moment ce părţile au prevăzut evenimentul care poate genera dezechilibrul prestaţiilor şi au indicat şi remediile acestuia. în realitate, într-o asemenea situaţie suntem chiar în cazul aplicării directe şi concrete a principiului forţei obligatorii a contractului care se manifestă prin chiar acea clauză.
Problema revizuirii contractului şi reechilibrării prestaţiilor de către judecător. Soluţia la care s-a oprit legiuitorul.
Adevărata problemă la care trebuie să răspundem când vorbim de impreviziune este dată de întrebarea: poate judecătorul, în lipsa unei clauze de impreviziune, în cazuri excepţionale, să intervină în contract în vederea reechilibrării prestaţiilor afectate de cauze imprevizibile survenite ulterior momentului încheierii contractului? Aplicarea strictă a principiului foiţei obligatorii a contractului, ar reclama un răspuns negativ. Tocmai de aceea, dacă, obligaţiile devin doar mai oneroase ca urmare a situaţiei economice posterioare încheierii contractului, nu se pune problema niciunei revizuiri a contractului. De aceea, art. 1271 alin. (1) C. civ. prevede că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”, consacrând astfel nominalismul monetar care nu este altceva decât o expresie a principiului forţei obligatorii a contractului. Totuşi, situaţia se prezintă complet diferit în cazul în care evenimentul care generează dezechilibrul dintre prestaţiile părţilor are anumite caractere, iar dezechilibrul însuşi o anumită întindere. Optând pentru versiunea admiterii impreviziunii, asemeni majorităţii sistemelor modeme de drept, legiuitorul român a reglementat impreviziunea ca pe o cauză de revizuire a prestaţiilor părţilor, în art. 1271 alin. (2) şi (3) C. civ.
Această realitate legislativă a fost precedată de mai multe discuţii în literatura de specialitate1 şi de o jurisprudenţă naţională extrem de contradictorie2. In susţinerea adoptării tezelor impreviziunii, au fost invocate următoarele argumente:
a) argumentul principal ar rezulta din interpretarea voinţei prezumate sau probabile a părţilor contractante. Se presupune că ele s-au obligat sub condiţia subînţeleasă că situaţia economică existentă în momentul încheierii contractului se va menţine aceeaşi pe toată durata executării lui. Aşadar, în contract, trebuie a fi presupusă clauza tacită rebus sic stantibus. Altfel spus, preţurile s-au stabilit în funcţie de situaţia economică existentă. Dacă această situaţie s-a schimbat radical şi, prin urmare, executarea devine prea oneroasă, adică lezionară, pentru una dintre părţile contractante, revizuirea contractului de către instanţa de judecată se impune ratio legis în vederea restabilirii echilibrului prestaţiilor. în concluzie, se poate spune că revizuirea judiciară a contractelor „corespunde voinţei prezumate a părţilor contractante;
b) în vechea reglementare, se prevedea expres (fostul art. 970 din vechiul Cod civil) că toate contractele trebuie executate cu bună-credinţă şi în conformitate cu echitatea. Or, a plăti un preţ cu mult mai mare sau mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestaţiilor este contrar bunei-credinţe şi echităţii;
c) partea contractantă care solicită executarea unei prestaţii care duce la ruina economică a celeilalte părţi ar putea fi considerată că săvârşeşte un abuz de drept;
d) obligarea debitorului la executarea unei prestaţii care a devenit exagerat de oneroasă ar avea ca efect îmbogăţirea fară cauză justă a creditorului; prin urmare, revizuirea contractului, prin reechilibrarea prestaţiilor, se justifică pe principiul îmbogăţirii fară justă cauză;
e) împrejurările care determină dezechilibrul grav dintre prestaţiile părţilor, fiind obiective, imprevizibile şi inevitabile şi avându-şi originea în afara voinţei şi puterii lor, pot fi considerate cazuri de forţă majoră, cu efect liberator pentru debitor. Cauza de forţă majoră poate duce la încetarea contractului, pentru imposibilitate fortuită de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi.
Intr-o altă opinie, inspirată în mod evident din soluţiile dreptului francez în materie1, era respinsă teza revizuirii contractelor de către instanţele de judecată pe teoria impreviziunii. Astfel, argumentele şi temeiurile invocate de susţinătorii teoriei impreviziunii au fost aspru criticate şi chiar respinse, mai cu seamă în spaţiul dreptului francez, de unde au fost preluate şi în dreptul nostru2. în acest sens, s-a arătat:
a) existenţa clauzei subînţeleasă rebus sic stantibus este neconformă cu realitatea. Fluctuaţia preţurilor este un fenomen care ţine de esenţa vieţii economice, încheind contracte cu executare succesivă sau afectate de un termen de executare, în lipsa unor clauze de indexare sau de revizuire, părţile consimt să-şi asume riscurile acestor fluctuaţii. Cel care contractează în vederea obţinerii, într-o anumită perioadă de timp, de bunuri sau servicii, urmăreşte să-şi asigure o situaţie certă şi stabilă; nimic nu poate dovedi că ar fi consimţit chiar tacit, la încheierea contractului, la readaptarea sau revizuirea lui ulterioară. Clauza rebus sic stantibus poate fi prezumată numai în intenţia uneia dintre părţi, a debitorului de produse şi servicii; dimpotrivă, nu se poate susţine că o astfel de clauză s-ar subînţelege în ce priveşte intenţia creditorului. Or, pentru interpretarea unui contract, este insuficient să ne referim numai la intenţia uneia din părţi. Interpretarea contractului se face după voinţa comună a părţilor;
b) buna-credinţă şi echitatea sunt reguli sau principii de interpretare a clauzelor îndoielnice sau de completare a lacunelor contractului; judecătorul nu poate recurge la aceste principii în prezenţa clauzelor exprese, clare şi precise prin care părţile au stabilit prestaţiile la care se obligă şi întinderea lor;
c) cererea creditorului de bunuri şi servicii pentru obligarea debitorului contractual la executarea contractului valabil încheiat, nu este un abuz de drept, deoarece convenţiile au putere de lege între părţi şi trebuie executate aşa cum s-a convenit, potrivit principiului pacta sunt servanda;
d) în sfârşit, avantajele economice pe care le obţine o parte ca urmare a dezechilibrului survenit între prestaţiile sale şi prestaţiile celeilalte părţi nu pot constitui o îmbogăţire fară justă cauză. îmbogăţirea uneia din părţi îşi are cauză justă în contractul respectiv şi în forţa sa obligatorie;
e) teoria impreviziunii nu poate fi justificată nici pe conceptul de forţă majoră; forţa majoră are ca efect o imposibilitate absolută de executare a contractului. O mare sau foarte mare dificultate de executare, nu poate fi asimilată forţei majore.
Doctrina juridică şi practica judiciară din ţara noastră (chiar dacă de multe ori într-o manieră contradictorie, astfel cum am arătat), multă vreme au considerat că instanţele de judecată nu sunt competente să pronunţe revizuirea contractelor pe motiv de impreviziune. Concepţia avea la bază principiuI nominalismului monetar, conform căruia, în obligaţiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la scadenţa datoriei; debitorul este obligat aşadar, să plătească numai suma nominalizată în contract1. Deşi anumiţi autori au susţinut necesitatea aplicării impreviziunii la anumite situaţii (în primul rând, contractele cu executare succesivă, cum sunt: contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, contractul de închiriere încheiat pe o durată mai îndelungată şi contractul de rentă viageră, datoriilor de valoare), cu anumite excepţii, opinia majoritară era în sensul inaplicabilităţii posibilităţii de revizuire judiciară a contractului pentru impreviziune.
Analiza dreptului comparat atesta situaţia izolată a dreptului privat român care urma exemplul, la fel de izolat, al dreptului francez. La data adoptării noului Cod civil, majoritatea sistemelor modeme de drept admiteau revizuirea judiciară a contractelor pentru impreviziune. Mai cu seamă ne reţine atenţia, tradiţia extrem de bogată a dreptului german în această privinţă, unde teza impreviziunii a fost admisă încă din perioada interbelică7 şi astăzi reglementarea uniformă a impreviziunii ca şi cauză de revizuire judiciară în Principiile UNIDROIT, în Principiile dreptului european al contractelor, în Cadrul Comun de Referinţă pentru dreptul european al contractelor. Urmând tendinţa majoritară şi preluând parţial reglementările existente în proiectele uniforme de codificare (mai cu seamă Principiile dreptului european al contractelor şi Principiile UNIDROIT), legiuitorul român, renunţând la tradiţia juridică francofonă, a reglementat expres impreviziunea ca şi excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului în art. 1271 alin. (2) Noul Cod Civil, conform căruia: „Cu toate acestea (adică, în pofida nominalismului monetar reglementat de paragraful precedent al aceluiaşi articol - n.n.), dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitoailui la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: (...)” adaptarea contractului sau încetarea acestuia.
Condiţiile impreviziunii.
Tot legiuitorul, urmând acelaşi model de drept comparat, reglementează relativ detaliat care sunt condiţiile în care poate opera revizuirea judiciară pentru impreviziune1, în art. 1271 alin. (3) noul Cod Civil:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului. Aşadar, este necesar ca evenimentul care generează dezechilibrul prestaţiilor să fi intervenit după încheierea contractului. Dacă el se produsese deja la data încheierii contractului, nu mai avem de a face cu impreviziunea, ci cu imposibilitatea iniţială de executare care face astăzi obiectul unei reglementări diferite;
b) „schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului”. Este esenţial de precizat că imprevizibilitatea la care se referă acest text legal este una „rezonabilă”, adică, într-o anumită măsură relativă şi nu una absolută. De aceea, existenţa acestei cerinţe face ca impreviziunea să se deosebească de forţa majoră în cazul căreia imprevizibilitatea este una absolută şi insurmontabilă’. Pe de altă parte, dacă părţile au prevăzut posibilitatea survenirii riscului de impreviziune, înseamnă că, ori şi-au asumat această consecinţă a contractului, ori au prevăzut o clauză de hardship care să rezolve chestiunea dezechilibrului subsecvent al prestaţiilor dintre părţi;
c) subsecventă şi complementară condiţiei anterioare este cerinţa prevăzută de legiuitor ca debitonil să nu-şi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu se poată considera în mod rezonabil că şi-a asumat un asemenea risc. In realitate, legiuitorul acoperă două ipoteze în care impreviziunea nu funcţionează: i. într-una din acestea, debitorul şi-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil (de exemplu, s-a prevăzut în contract că intervenţia unui anumit eveniment nu va produce niciun efect asupra contractului sau au fost nominalizate cauzele care nu generează modificarea contractului, între care se regăseşte şi ipoteza hardship-ului sau, mai mult, debitorul şi-a asumat şi răspunderea pentru forţă majoră); ii. în a doua ipoteză, asumarea riscului evenimentului imprevizibil este dedusă pe cale de interpretare a contractului (în cazul în care judecătorul poate deduce în manieră rezonabilă din termenii contractului că debitorul a înţeles să îşi asume consecinţele unui eveniment imprevizibil şi să execute contractul şi în acele condiţii);
d) în sfârşit, pentru ca impreviziunea să opereze, este necesar ca debitorul să fi încercat „într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.” Este vorba de o consecinţă a obligaţiilor de loialitate şi cooperare contractuală deduse din chiar principiul forţei obligatorii.
Debitorul se poate considera astfel că are îndatorirea rezonabilă de a-1 notifica pe creditor de survenirea evenimentului imprevizibil1 şi pe aceea de a încerca o soluţionare amiabilă, pe calea negocierii, a reechilibrării contractului afectat de cauza de impreviziune. Este vorba de o obligaţie de negociere care trebuie calificată ca o obligaţie de mijloace - debitorul trebuie să depună toate diligenţele pentru a ajunge la un rezultat. în lipsa atingerii acestui rezultat se pot produce efectele judiciare ale impreviziunii.
Efectele impreviziunii.
Efectele impreviziunii sunt, de asemenea, reglementate expres în cadrul definiţiei dată de legiuitor impreviziunii, în art. 1271 alin. (2), lit. a) şi b) noul cod civil Cu condiţia respectării cerinţelor prevăzute de art. 1271 alin. (3) noul Cod Civil, dacă părţile nu au ajuns la o soluţie în urma negocierilor subsecvente survenirii evenimentului imprevizibil, judecătorul poate, la sesizarea oricărei părţi (este de presupus însă că cererea va aparţine debitorului):
a) să dispună „adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”. Această adaptare a contractului se poate materializa în ajustarea unor prestaţii contractuale sau modalităţi de executare, astfel încât să se restabilească o proporţie rezonabilă între drepturile şi obligaţiile părţilor. Este vorba de lipsirea eventuală de efecte a unor clauze contractuale, în vederea restabilirii echilibrului contractual;
b) judecătorul poate, de asemenea, dispune „încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte”. în esenţă, dacă dezideratul salvgardării contractului nu se poate realiza pe calea adaptării sale deoarece ar genera o situaţie injustă pentru cel puţin una dintre părţi, atunci judecătorul poate decide încetarea contractului în condiţiile stabilite de el, astfel încât să genereze un prejudiciu cât mai mic pentru părţi. Este vorba de o încetare cu efecte pentru viitor. în această privinţă, intervenţionismul judecătorului aseamănă şi deosebeşte în acelaşi timp impreviziunea de imposibilitatea fortuită de executare. Aceasta din urmă operează în principiu automat, dar dacă este relativă sau temporară poate face obiectul constatării judiciare în vederea aplicării unui remediu pentru neexecutare.
