Principiul forţei obligatorii a contractului
| Comentarii |
|
prrincipiul forţei obligatorii a contractului, este consacrat într-o formulare expresivă de art. 1270 alin. (1) noul cod civil care prevede: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. De asemenea, expresia „au putere de lege” îşi are originea într-o formulare energică „tiennent lieu de loi”5, împrumutată din dreptul francez, prin filiera redactorilor Codului civil francez, de la marele jurisconsult Domat, prin care se înţelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligaţia i-ar fi impusă prin lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, fiind ţinute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.
Fundamentul şi consecinţele principiului forţei obligatorii a contractului.
în identificarea originii principiului forţei obligatorii a contractului se vorbeşte de cele mai multe ori de ideologia autonomiei de voinţă care a dominat şi doctrina dreptului în secolul XIX6. Deşi este perfect adevărat că expresia modernă a acestui principiu îşi are originea în teoria autonomiei de voinţă, în realitate, originile principiului sunt datorate dreptului roman şi mai ales preluării sale de şcoala dreptului natural şi de dreptul canonic'. Astfel, sub influenţa dreptului canonic, pacta sunt servanda a devenit un principiu absolut al contractului graţie ideii că orice contractant trebuie să fie obligat să îşi ţină cuvântul dat şi aceleia, că nerespectarea acestui imperativ constituie un păcat şi poate atrage constrângerea contractantului deviant la respectarea normei contractuale.
Pe de altă parte, teoria autonomiei de voinţă are marele merit de a fi explicat filosofic de ce contractul este sursă de normă privată de comportament. Conform acestei teorii, orice limitare sau îngrădire a libertăţii omului este şi poate fi numai opera voinţei sale. De aici rezultă următoarele consecinţe: i. contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante; ii. forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, care au sarcina de a asigura executarea lui şi care nu au dreptul să intervină în sensul modificării contractului, ci sunt chemate să procedeze la interpretarea lui în spiritul voinţei părţilor. în esenţă, în teoria autonomiei de voinţă se considera că omul este sursa şi limita drepturilor subiective: în măsura în care alege să se supună unui set de reguli juridice pe care el însuşi le creează, trebuie să se admită această putere a sa. Autonomia de voinţă îşi găseşte astfel expresia primară în libertatea absolută de a contracta ca şi în libertatea de a stabili conţinutul contractului, care, de exemplu în dreptul german sunt considerate adevăratele coordonate ale principiului forţei obligatorii3.
în teoriile privind contractul dezvoltate ulterior autonomiei de voinţă, această ideologie a fost subiectul unor aprinse critici. Cea mai severă critică a venit din partea susţinătorilor normativismului4 care au negat în totalitate rolul autonomiei de voinţă ca şi sursă autentică a normei private contractuale5, susţinând că adevărata sursă a forţei obligatorii este norma obiectivă derivată din utilitatea socială a stabilităţii angajamentelor contractuale care reclamă sancţionarea abaterilor de la regulile de comportament instituite de contract. Egal normativismului sub mai multe aspecte, utilitarismul juridic a preluat o parte a argumentelor normativismului adăugând ideea că un contract trebuie protejat de lege atunci când el este ,just şi util” din punct de vedere social, astfel încât, indirect, este subliniată tot norma obiectivă şi pozitivă ca sursă a forţei obligatorii a contractului6. De la pozitivismul juridic la doctrina teoriei sociale a contractului nu mai rămăsese decât un pas. Conform acestei recente doctrine, extrem de la modă în spaţiul dreptului francez actual, libertatea contractuală ca şi forţa obligatorie a contractului, consecinţa primei, trebuie să fie limitate de aşa-numitul „solidarism contractual” care ar presupune o limitare a efectelor contractului numai la ceea ce reprezintă expresia echilibrului contractual şi a proporţionalităţii intereselor părţilor, ambele expresia supremă a utilitarismului social al contractului1. Astfel, forţa obligatorie ar trebui să fie cenzurată sau limitată în cazurile în care contractul se găseşte dezechilibrat datorită abuzului celuilalt contractant sau datorită disproporţiei generată obiectiv. O asemenea teorie, generând uneori un adevărat abuz de interpretare a teoriei contractului, merită reţinută pentru valoarea sa explicativă în privinţa obligaţiilor implicite şi pentru identificarea noţiunii de echilibru contractual.
Deşi toate teoriile trecute mai sus în revistă au meritul lor de a căuta o sursă a forţei obligatorii, ne este imposibil să nu constatăm că, de fiecare dată când avem de a face cu un contract, elementul de primum movens al creării setului de reguli contractuale îl are voinţa părţilor şi nu vreo normă pozitivă de drept. De aceea, credem că, în continuare, autonomia de voinţă este cea care explică forţa obligatorie a contractului. Cu toate acestea, toate celelalte teorii au funcţia de a explica de ce această forţă obligatorie nu este una absolută" şi de a justifica, în numele unui utilitarism social, o intervenţie tot mai acută a legiuitorului în contracte3.
Credem că, din punct de vedere tehnic, abstracţie făcând de complexele ideologii expuse mai sus, putem să reţinem, după expresia prezentă uneori în doctrină4 că, acordul de voinţă al părţilor în sensul creării unui contract, generează în acelaşi timp un angajament de comportament al părţilor, cât şi obligaţii reciproce ale acestora, de unde şi distincţia dintre forţa obligatorie a contractului şi conţinutul său obligaţional.
Forţa obligatorie a contractului între părţi
În ce constă principiul forţei obligatorii al contractului pentru părţile contractante? Principiul forţei obligatorii a contractului are rolul primar de a explica şi ordona raportul juridic născut între părţi ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terţilor, prin intermediul opozabilităţii efectelor contractului. De aceea, urmând ordinea reglementării în această materie, trebuie să reţinem ca şi consecinţe imediate ale forţei obligatorii între părţi, următoarele consecinţe:
a) părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat (regula conformităţii executării), deoarece „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante” [art. 1270 alin. (1) noul Cod Civil];
b) a doua consecinţă primară a forţei obligatorii este regula conform căreia „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege” [art. 1270 alin. (2) noul Cod Civil], de unde şi aşa-numita regulă a simetriei în contracte1 care implică, între altele, irevocabilitatea unilaterală a contractelor, precum şi revocabilitatea acestora prin consimţământ mutual;
c) în sfârşit, obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credinţă. Deşi noua reglementare a foiţei obligatorii nu mai reţine regula executării cu bună-credinţă [astfel cum o făcea vechiul Cod civil în art. 970 alin. (1)], credem că includerea executării cu bună-credinţă în conţinutul obligaţional al contractului este justificată de existenţa art. 14 noul Cod Civil care instituie exigenţa generală de bună-credinţă şi a art. 15 noul Cod Civil care prohibeşte abuzul de drept. Deşi este vorba de o obligaţie generală, buna-credinţă ca sursă a unei întregi serii de obligaţii contractuale implicite, credem că trebuie reţinută ca şi consecinţă primară a principiului forţei obligatorii a contractului.
Obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul.
Regula conformităţii executării. Principala semnificaţie a principiului forţei obligatorii a contractului este aceea că părţile sunt obligate să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract2. Executarea trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite. Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se datorează de către debitor. Când executarea în natură este nerealizabilă, obligaţia debitorului se transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea lui contractuală.
Executarea întocmai a obligaţiilor contractuale este consacrată indirect sau direct de mai multe texte ale noului Cod civil: dreptul creditorului de a primi obiectul exact al prestaţiei asumate de debitor (art. 1492 noul Cod Civil), dreptul creditorului la „îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei” [art. 1516 alin. (1) noul Cod Civil], dreptul creditorului la executarea în natură a obligaţiilor debitorului [art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil] etc. Această latură a principiului forţei obligatorii, am numit-o cu altă ocazie, regula conformităţii executării contractului3, cu semnificaţia că executarea obligaţiilor generate de contract trebuie să corespundă întocmai cu reperele stabilite contractual de părţi - adică sub aspectul calităţii, cantităţii, identităţii, locului, timpului şi modalităţii de executare a unei prestaţii contractuale. Conformitatea executării este un concept prin intermediul căruia se realizează mecanismul plăţii. Astfel, pentru ca o plată să fie valabilă, este necesar ca obligaţia să fie executată întocmai, adică în conformitate cu contractul şi cu toate normele virtual aplicabile acestei executări. Dacă executarea este conformă, atunci creditorul trebuie să o accepte1. în cazul în care nu o acceptă, debitorul are la dispoziţie procedurile diverse de punere în întârziere a creditorului şi chiar de executare forţată (prin consemnarea bunului la dispoziţia creditorului, oferta de plată validată de instanţă), prevăzute de art. 1510-1515 C. civ.
Nerespectarea obligaţiei de a executa întocmai contractul presupune o neexecutare. Pentru a putea vorbi de o încălcare a principiului forţei obligatorii a contractului este necesar să avem de a face cu o neexecutare ilicită sau, mai precis, în terminologia actuală a codului, fără justificare. Este vorba de toate formele de neexecutare care atrag răspunderea contractuală şi celelalte remedii pentru neexecutare (astfel cum acestea sunt reglementate de art. 1516 şi urm. noul Cod Civil). O asemenea neexecutare trebuie neapărat distinsă de aşa-numita neexecutare licită care nu poate fi considerată încălcarea principiului forţei obligatorii. în esenţă, prin neexecutare licită se consideră că se înţeleg numeroasele situaţii în care debitorul este îndreptăţit să nu îşi execute obligaţiile asumate prin contract, fară ca această neexecutare să atragă aplicarea remediilor contractuale şi mai cu seamă, fară să atragă angajarea răspunderii sale sau doar cu consecinţa suspendării aplicării acestor remedii pentru o anumită durată de timp2. Este vorba, în accepţiunea generală, de ipoteze cum ar fi3: acordarea de către instanţă a unui termen de executare debitorului4, de exercitarea de către debitor a dreptului său de dezicere (de natură contractuală sau legală)5, de imposibilitatea fortuită de executare a contractului6, de invocarea excepţiei de neexecutare a contractului7, de neexecutarea unor contracte în cadrul procedurii insolvenţei8 etc. Conceptul este pe deplin regăsibil şi în actuala reglementare.
De exemplu, dacă avem în vedere, imposibilitatea fortuită de executare, regăsim în Codul civil numeroase texte care protejează debitorul care nu îşi execută obligaţiile contractuale pentru cauze de forţă majoră. Exact aceeaşi observaţie se poate face (astfel cum am indicat în notele aferente), pentru toate ipotezele de neexecutare licită a contractului.
Irevocabilitatea contractului prin voinţa uneia din părţile contractante. Regula simetriei în contracte.
Art. 1270 alin. (2) noul Cod Civil prevede: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Prin acest text legal se consacră regula simetriei în contracte, ceea ce înseamnă că orice contract, fiind rezultatul acordului de voinţe al părţilor, mutuus consensus, el poate fi desfăcut sau revocat, în principiu, numai în acelaşi fel, adică prin mutuus dissensus sau obligatio contrario consensu dissolvitur. înseamnă că revocarea contractului nu este posibilă prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţile contractante, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege. De câte ori este posibilă această revocare, ne găsim în prezenţa unor asimetrii, care sunt tot atâtea excepţii de la regula simetriei1.
Regula simetriei este pe deplin valabilă şi în privinţa modificărilor contractului [astfel cum rezultă limpede din formularea art. 1270 alin. (2) noul Cod Civil] - nicio parte nu poate modifica pe cale unilaterală conţinutul contractului. O asemenea modificare se poate realiza numai în manieră simetrică formării contractului, printr-un acord de voinţă. Posibilitatea conferită uneia din părţi de a efectua o modificare unilaterală a contractului poate însă fi rezultatul forţei obligatorii dacă există o clauză contractuală care îi permite acest lucru.
In plus, simetria se manifestă şi la nivelul formei de exprimare a consimţământului care trebuie să fie, în principiu, identică la revocarea sau modificarea contractului cu cea a formării acordului de voinţe. Regula este absolută dacă avem în vedere forma ad validitatem şi este relativă dacă avem în vedere forma prevăzută de părţi ca şi condiţie de valabilitate.
Să analizăm, in continuare, semnificaţiile pe care le are regula simetriei:
A. Revocarea contractului prin consimţământ mutual. Posibilitatea revocării contractului prin voinţa comună a părţilor este o aplicare pură şi simplă a principiului consacrat în art. 1270 alin. (2) noul Cod Civil în realitate, este vorba de un nou contract prin care se desface contractul anterior încheiat între aceleaşi părţi1. în principiu, revocarea contractului produce efecte numai pentru viitor; ea operează ca o reziliere amiabilă. Ea nu afectează efectele contractului care s-au produs până la momentul rezilierii. Neretroactivitatea efectelor rezilierii mutuale este uşor de explicat în cazul contractelor cu executare succesivă. Părţile se înţeleg să devanseze data împlinirii termenului extinctiv, procedând la scurtarea duratei contractului. Aceasta deoarece revocarea cu efecte retroactive nu este posibilă datorită caracterului, uneori, ireversibil al prestaţiilor executate cel puţin de una dintre părţile contractante. Acesta este de pildă, cazul contractului de închiriere şi contractului de comodat1.
în ce priveşte contractele cu executare instantanee, cum este contractul de vânzare, prin revocare mutuală, cu sensul de mutuus dissensus, părţile doresc să restabilească situaţia juridică existentă înainte de încheierea lor. în cazul contractelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra unui bun, revocarea mutuală nu are efect retroactiv. în realitate, este vorba de un nou contract de înstrăinare a bunului în sens contrar, adică de la dobânditor la înstrăinător. De aici decurg următoarele consecinţe: a) toate drepturile consimţite de dobânditorul bunului în intervalul dintre încheierea şi rezilierea mutuală a contractului se menţin; ele nu pot fi desfiinţate, convenţia de revocare având efecte numai pentru viitor; b) părţile sunt obligate să plătească taxele aferente perfectării contractului, în situaţia în care o asemenea obligaţie este prevăzută de legislaţia fiscală4; c) în ipoteza când contractul supus rezilierii are ca obiect înstrăinarea unui bun imobil, convenţia de reziliere va fi urmată de îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară - efectul translativ al contractului se produce numai din momentul înscrierii în cartea funciară.
B. Revocarea unilaterală a contractului - denunţarea unilaterală. Art. 1270 alin. (2) noul Cod Civil, parte finală, prevede că revocarea sau modificarea contractelor pe cale unilaterală, adică prin voinţa uneia dintre părţile contractante, este posibilă „numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Posibilitatea revocării unilaterale a unor contracte trebuie examinată diferit, după cum este vorba de
contracte încheiate pe durată determinată sau de contracte încheiate pe durată nedeterminată. în materie, Codul civil instituie câteva reguli legate de revocarea unilaterală pe care o denumeşte „denunţare unilaterală”, în art. 1276 şi 1277 C. civ.
Textele legale stabilesc o sumă de reguli care trebuie completate cu texte speciale în materie:
a) înainte de toate trebuie să reţinem că posibilitatea denunţării contractului îşi găseşte sursa, sau temeiul juridic, în chiar forţa obligatorie a contractului (ipoteza în care părţile au inserat o stipulaţie contractuală care prevede posibilitatea revocării unilaterale a contractului1), sau într-o normă legală care permite această revocare (ipoteza menţiunii legale exprese în sensul posibilităţii denunţării unilaterale);
b) în ce priveşte contractele cu executare dintr-o dată, „dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea nu a început” [art. 1276 alin. (1) noul Cod Civil]. De îndată ce executarea a început, denunţarea unilaterală chiar prevăzută contractual nu mai poate fi exercitată;
c) In contractele cu executare succesivă sau continuă dreptul de denunţare unilaterală dacă este prevăzut de contract sau admis de lege, „poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare” [art. 1276 alin. (2) noul Cod Civil];
d) în unele contracte este posibilă stipularea unei contraprestaţii în schimbul exercitării dreptului de denunţare unilaterală. Într-o atare situaţie, efectul exercitării dreptului de denunţare unilaterală se produce numai de la data executării acestei contraprestaţii [art. 1276 alin. (3) noul Cod Civil];
e) Toate prevederile legate de maniera de exercitare a denunţării unilaterale sunt supletive [art. 1276 alin. (4) noul Cod Civil] - de unde rezultă că părţile pot modifica în totalitate regimul lor juridic, stabilind, de exemplu, posibilitatea de denunţare a contractului cu executare dintr-o dată după momentul executării sau a lipsei termenului rezonabil de preaviz în cazul denunţării contractelor cu executare succesivă;
f) Prohibiţia angajamentelor contractuale perpetue. Conform art. 1277 noul Cod Civil, orice contract încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare din părţi cu condiţia respectării unui termen rezonabil de preaviz. De această dată, regula instituită de legiuitor este imperativă şi de aceea „orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă” (teza a Il-a);
g) Din regulile de mai sus, se deduce că, în lipsa unei stipulaţii exprese, contractele încheiate pe durată determinată, nu pot fi denunţate unilateral până la expirarea acestei durate de timp. Forţa lor obligatorie se menţine pe durata întregului interval de timp convenit prin acordul de voinţă al părţilor. Cu toate acestea, în cazuri de excepţie, expres prevăzute de lege, legătura contractuală poate înceta prin voinţa uneia din părţi. Câteva exemple de asemenea cazuri sunt: contractul de închiriere cu tennen a locuinţelor poate fi denunţat unilateral de locatar (art. 1825 noul Cod Civil); contractul de mandat (art. 2031 noul Cod Civil) etc.;
h) Uneori, dreptul de denunţare unilaterală a contractului, indiferent de izvorul său (legea sau o clauză contractuală), nu poate fi exercitat discreţionar. Exercitarea lui trebuie să aibă loc numai în limitele prevăzute de lege, cu bună-credinţă şi să fie întemeiată pe motive justificate. In caz contrar, se săvârşeşte un abuz de drept, care poate duce la angajarea răspunderii civile;
i) Uneori, facultatea de denunţare unilaterală este recunoscută în condiţii speciale unei părţi din contract chiar de către legiuitor, în scopul protejării sale. Este exemplul dreptului de denunţare prezent în dreptul protecţiei consumatorului. Este vorba de un drept de revocare unilaterală menit să protejeze consimţământul consumatorului1 împotriva abuzurilor profesioniştilor. Conturul acestui drept este subordonat unor alte reguli decât cele pe care le-am prezentat mai sus2.
Toate aceste cazuri de reziliere unilaterală a contractelor alcătuiesc categoria aşa-ziselor asimetrii în contracte, fiind tot atâtea excepţii de la regula simetriei.
C. Rezilierea forţată a contractelor. încetarea contractelor pentru viitor poate avea loc şi forţat, adică împotriva voinţei părţilor contractante. Este cazul contractelor intuitu personae, care se încheie având ca motiv determinant identitatea sau calităţile speciale ale celeilalte părţi. Dacă partea respectivă decedează sau devine incapabilă, contractul în cauză încetează forţat, neputând fi continuat cu moştenitorii sau, după caz, cu reprezentanţii săi legali. în acest caz, este în realitate vorba de o imposibilitate fortuită de executare (unul din cazurile de caducitate a contractului).
Executarea cu bună-credinţă a contractului.
Obligaţia de bună-credinţă în executarea contractului nu mai este prevăzută în actuala reglementare. Totuşi, astfel cum am arătat cu ocazia explicării regulilor de interpretare a contractului, buna-credinţă este cea mai importantă obligaţie implicită. Ea se regăseşte în orice contract şi reprezintă obligaţia-sursă a unor alte obligaţii contractuale, de genul: obligaţia de loialitate, obligaţia de cooperare, obligaţia de coerenţă contractuală, obligaţia de informare, consiliere, atenţionare etc.
Obligaţia de loialitate constă, în principal, în îndatorirea părţilor de a se informa reciproc, pe toată durata executării contractului. Astfel, obligaţia de infonnare accesorie celei de cooperare, există, cu titlu de exemple, în următoarele cazuri: locatarul este obligat să-l informeze pe locator despre degradările şi defecţiunile lucrului închiriat; fabricantul, pe cumpărător despre modul de funcţionare şi pericolele ce pot rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul, pe pacient despre riscurile ce pot interveni după tratament sau intervenţia chirurgicală etc. De asemenea, obligaţia de loialitate impune a fortiori, ca o regulă generală, abţinerea părţilor contractante de la orice comportament dolosiv ori culpabil, în executarea prestaţiilor; debitorul nu trebuie să facă nimic de natură a-1 pune pe creditor în situaţia de a nu putea obţine toate avantajele ce decurg din contract; la rândul său, creditorul nu trebuie să facă nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor, în executarea contractului, într-o situaţie mai grea, decât cea normală.
Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor. Fiecare parte are îndatorirea de a se comporta în aşa fel încât să nu impună celeilalte părţi efectuarea unor cheltuieli inutile. Astfel, transportatorul trebuie să aleagă itinerarul cel mai puţin oneros pentru clientul său; instalatorul de electricitate, să facă branşamentul cel mai scurt; avocatul şi clientul său, să aprecieze împreună oportunitatea de a introduce recurs. Exemplele pot continua şi în privinţa celorlalte obligaţii contractuale deduse din exigenţa generală de bună-credinţă (astăzi prevăzută la art. 14 noul Cod Civil). în realitate, apelul la aceste obligaţii se face în jurisprudenţă, atunci când este necesară identificarea unui temei pentru condamnarea unei manifestări contractuale de rea-credinţă. De aceea, de multe ori, ar fi chiar preferabilă utilizarea teoriei abuzului de drept, a cărui definiţie, legată şi subsecventă celei de bună-credinţă poate fi mai specific utilizată în contracte. Astfel, de exemplu, în jurisprudenţă se vorbeşte adesea de exercitarea abuzivă a unor drepturi contractuale (adică într-o manieră contrară bunei-credinţe) în cazul dreptului de a invoca rezoluţiunea în temeiul unui pact comisoriu', de utilizarea abuzivă a dreptului la executarea exactă a contractului.
Sancţionarea nerespectării bunei-credinţe contractuale se realizează în maniere din cele mai diverse. Poate fi astfel vorba de: lipsirea de efecte comportamentului contractual de rea-credinţă (de exemplu, instanţa nu va ţine seama de invocarea cu rea-credinţă a pactului comisoriu - contractul va rămâne în fiinţă), angajarea răspunderii contractantului de rea-credinţă (de exemplu. în cazul în care, datorită lipsei de cooperare contractuală, cealaltă parte face nişte cheltuieli disproporţionate în vederea executării obligaţiilor sale), de paralizarea unui remediu contractual (de exemplu în care creditorul unei obligaţii este cel căruia i se datorează neexecu-tarea, el însuşi nu va putea invoca remediile excepţiei de neexecutare sau rezoluţiunii), de considerarea clauzei ca nescrisă (dacă o clauză este calificată ca abuzivă, de exemplu, adesea legiuitorul prevede sancţiunea considerării acesteia ca nescrisă) etc.
Limitarea forţei obligatorii a contractului: intervenţia legiuitorului în contracte
104. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii. Aşa cum
am văzut, art. 1270 alin. (1) noul Cod Civil prevede: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Aşadar, contractul este legea părţilor. Dar o astfel de putere o au numai contractele valabil încheiate. Cu alte cuvinte, la încheierea contractului, părţile sunt obligate să respecte dispoziţiile imperative ale legii. în caz contrar, contractul este nul, fiind lipsit de efecte şi, implicit, de forţă obligatorie. Aşadar, deşi forţa contractului este comparată cu legea, el nu poate deroga de la legea imperativă1. Sub acest aspect, concurenţa dintre norma privată generată de contract şi norma pozitivă este una dublă: a) în primul rând, contractul trebuie să respecte normele imperative deduse din ordinea publică şi bunele moravuri şi numai în aceste condiţii i se conferă valoare concurenţială normativă; b) în al doilea rând, utilitarismul social al zilelor noastre este martorul şi totodată motorul unei intervenţii tot mai accentuate a legiuitorului în contracte - aceasta înseamnă că legiuitorul poate interveni în contracte şi prin norme imperative le poate modifica sau le poate lipsi de eficacitate, deşi ele au fost valabil încheiate.
105. Intervenţia legiuitorului în contracte. De regulă, legiuitorul nu intervine pentru a modifica contractele. Se ştie că legea nouă nu se aplică, în principiu, efectelor în curs ale contractului şi nici retroactiv contractelor deja executate2. Regula este prevăzută de art. 6 alin. (1) noul Cod Civil: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. Principiul neretroactivităţii legii civile noi se aplică tuturor contractelor încheiate sub imperiul legii vechi. Acestea rămân guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor. Consecinţa neretroactivităţii este aceea că legea de la data încheierii contractului se va aplica şi în privinţa cauzelor de nulitate sau ineficacitate ale acestuia [art. 6 alin. (3) noul Cod Civil], respectiv prescripţiilor, decăderilor prevăzute de legea în vigoare la data încheierii contractului [art. 6 alin. (4)
C. civ.]. Pe de altă parte, legea nouă nu se aplică nici efectelor în curs de derulare ale unui contract încheiat sub legea veche [art. 6 alin. (5) noul Cod Civil], dar ea se aplică „efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii subzistă după intrarea în vigoare a legii noi” [art. 6 alin. (6) C. civ ] - aşadar, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că legea nouă ar avea vocaţia de a se aplica efectelor viitoare ale contractelor, efecte care nu au nicio legătură cu domeniile enunţate de legiuitor în textul legat citat, în cele mai frecvente cazuri legea nouă cuprinde norme dispozitive, care nu modifică efectele contractelor în curs. Legiuitorul manifestă astfel respect faţă de contractul încheiat între părţi, ceea ce este de natură a duce la întărirea încrederii oamenilor în lege şi la certitudinea drepturilor şi obligaţiilor, condiţie absolut necesară pentru stabilitatea şi securitatea circuitului civil.
Neintervenţia legiuitorului în contracte nu este însă o regulă absolută. El poate, pentru considerente de interes public, să modifice contractele în curs prin norme imperative cuprinse într-o lege nouă. O asemenea intervenţie trebuie să aibă un caracter excepţional şi ar trebui să se uzeze extrem de rar de o asemenea prerogativă intervenţionistă3. Formele principale de intervenţie a legiuitorului în contracte cu intenţia de a le modifica sunt de două feluri: unele care se referă la durata contractului şi altele la executarea prestaţiilor.
Intervenţia legiuitorului român pentru modificarea duratei contractului s-a concretizat, până în prezent, în procedeul prorogării legale. Prorogarea legală a contractului constă în prelungirea forţată a existenţei sale după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părţi. Acest procedeu a fost folosit şi va fi folosit în continuare pentru prorogarea, din cinci în cinci ani sau la alte intervale de timp, a unor contracte de închiriere.
Procedeul de modificare de către legiuitor a modalităţii de executare a contractului îl reprezintă moratoriul legal. Moratoriul este un tennen acordat de legiuitor tuturor debitorilor sau unei categorii de debitori, având ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale. Această măsură are întotdeauna caracter temporar, fiind motivată de anumite împrejurări obiective: război, inundaţii, crize economice. Astfel, prin Legea conversiunii datoriilor agricole şi urbane din anul 1933, legiuitorul român a prevăzut un moratoriu legal de 15 ani pentru debitorii care, ameninţaţi fiind cu ruina din cauza crizei economice din anii 1929-1933, nu şi-au putut plăti datoriile. A fost vorba în special de rambursarea creditelor contractate de la diferite unităţi bancare.
In practica legislativă pot fi întâlnite şi alte intervenţii ale legiuitorului, constând în modificarea contractului, cum sunt: stabilirea prin nonne imperative a duratei contractului, inferioară celei stipulată de părţi; încetarea contractelor; revizuirea întinderii prestaţiilor (chiria) etc.
