Reguli de interpretare a contractelor
| Comentarii |
|
reguli de interpretare a contractelor, reguli de interpretare a contractelor, obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul, reguli comune de interpretare a contractului, reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul, problema obligaţiilor implicite.
Obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul.
Dacă debitorul nu execută voluntar obligaţiile, creditorul se va adresa instanţelor de judecată. Judecătorul sau arbitrul competent să soluţioneze cauza va fi chemat să pronunţe o hotărâre care să oblige pe debitor la executare. El nu poate modifica clauzele contractului respectiv, fiind ţinut să-l respecte. Dar toate legislaţiile civile admit că judecătorii pot hotărî suspendarea măsurilor de executare silită a debitorului, în cazul în care acesta este victima unor circumstanţe speciale, prin acordarea unuia sau mai multor termene de graţie. în acest sens, art. 1495 alin. (2) noul cod civil dispune, cu privire la plată, că instanţa „poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune”. De aceea, uneori în doctrină se spune că orice contract valabil încheiat are forţă obligatorie şi în raport cu instanţele de judecată1. Aceasta înseamnă că, în caz de litigiu între părţi, judecătorul nu numai că poate, dar este obligat să dispună executarea lui sau dacă este cazul, aplicarea oricărui alt remediu solicitat de creditor. în acest scop, adeseori va fi necesar să procedeze la stabilirea conţinutului contractului, adică la interpretarea sa. Uneori, intervenţia instanţei de judecată este atât de acută, încât ne-ar putea lăsa impresia că rolul judecătorului poate fi unul „creator” în raporturile dintre părţi. Astfel, de exemplu, în cazul elementelor secundare asupra cărora părţile nu au convenit la încheierea contractului, instanţa poate, conform art. 1182 alin. (3) noul Cod Civil, să dispună „completarea contractului”; în cazul impreviziunii, judecătorul poate dispune „adaptarea contractului”, conform art. 1271 alin. (2) lit. a) noul Cod Civil în sfârşit, în cazul clauzelor considerate abuzive, de exemplu, judecătorul poate să dispună eliminarea acestora din contract, sau poate să anuleze contractul pentru vicii de consimţământ, sau să constate nulitatea contractului pentru alte motive. în realitate, în niciuna dintre aceste situaţii, rolul judecătorului nu este unul creativ. Astfel, în cazurile nulităţilor, aplicării remediilor contractuale, pronunţării unor sancţiuni pentru nerespectarea unor termene, judecătorul nu face altceva decât să pună capăt relaţiei contractuale sau să aplice dispoziţiile legale care prevăd consecinţele neexecutării. în cazul „completării” contractului, judecătorul nu face decât să interpreteze voinţa părţilor, în condiţiile art. 1272 noul Cod Civil, al cărui alin. (1) prevede „Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite de părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui.” în cazul „adaptării” contractului, cu titlu de excepţie de la principiul forţei obligatorii, judecătorul reduce unele prestaţii în vederea realizării echilibrului contractual denaturat de intervenţia unei cauze imprevizibile. Nici în acest caz oficiul judecătorului nu este unul „creator” de contract, pentru că judecătorul nu inventează noi clauze, ci restrânge obiectul vechilor clauze. în concluzie, intervenţia judecătorului în contract nu poate genera o modificare a contractului supus atenţiei sale în sensul creării de noi obligaţii contractuale sau de noi clauze care să modifice regimul juridic aplicabil acestora. O asemenea intervenţie nu este admisibilă într-un stat democratic, fiind o atingere de neconceput care ar putea fi adusă principiului forţei obligatorii a contractului. De aceea, nici „interpretarea” dată de judecător în susţinerea unei pretinse echităţi sau chiar ordinii publice, a unui contract ale cărui clauze sunt clare, nu poate duce la o modificare a conţinutului contractului deoarece interpretatio cessat in claris'. Cu toate acestea, uneori legiuitorul face excepţii exprese de la acest principiu, reglementând, de exemplu, posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract sau, mai nou, reglementarea posibilităţii pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract real, în cazul în care nu a avut loc predarea bunului, dar există un acord de voinţe în acest sens3. E vorba totuşi de excepţii care confirmă regula lipsei oricărui drept al judecătorului de a interveni în contract în sensul modificării arbitrare a relaţiei contractuale4. în general, trebuie înlăturată ideea atotputerniciei judecătorului în verificarea relaţiei contractuale dintre părţi, în dreptul nostru moştenită datorită vechii mentalităţi a judecătorului intervenţionist din perioada comunistă şi al cărui rol era acela de a face un oficiu al statului totalitar care dorea să controleze şi raporturile private dintre părţi pentru realizarea unei ordini sociale conforme cu o ideologie statală unică. Astăzi, trebuie să reţinem, în primul rând, rolul judecătorului de arbitru între părţi şi de inteipret al contractului astfel cum acesta îi este înfăţişat de părţi - adică pe acela al unui judecător subordonat imperium-ului părţilor şi nicidecum în sens invers - acela de imperium al judecătorului asupra contractului1.
Cu toate acestea, rolul aparent pretorian al judecătorului nu poate fi contestat şi el se manifestă prin:
a) exercitarea oficiului de ordine publică, în acest mod, cenzurând prin intermediul unor mecanisme conţinutul contractului. Nu este vorba de niciun rol pretorian dacă avem de-a face cu nulităţile exprese prevăzute aşadar de normele imperative. Acest oficiu se referă la abilitatea judecătorului de a utiliza anumite instrumente de control/cenzură a voinţei părţilor în scopul realizării dezideratelor ordinii publice2. Cel mai des, mai ales în spaţiul dreptului francofon, a fost utilizată noţiunea de cauză a contractului/obligaţiei pentru a cenzura voinţa părţilor. Este în acest sens remarcabilă evoluţia acestui concept pe parcursul secolului XX şi începutul secolului XXI şi versatilitatea sa în raport cu definirea relaţiilor contractuale dintre părţi3;
b) exercitarea oficiului de interpretare. In acest mod, în ultimii ani, pe lângă utilizare regulilor comune de interpretare a contractelor, judecătorul a identificat, ca urmări fireşti ale contractului, într-o manieră aproape pretoriană, o serie de obligaţii implicite, deduse din interpretarea contractului sau din regula subsecventă foiţei obligatorii a contractului, conform căreia, acesta obligă nu numai la ceea ce este expres, ci la toate urmările pe care practicile, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului (în prezent, reglementată de art. 1272 noul Cod Civil). De aceea, s-a apreciat că anumite clauze în contract - implicit generatoare de obligaţii - se „subînţeleg”, aşadar sunt rezultatul voinţei implicite a părţilor la încheierea contractului. în cele din urmă şi această regulă s-a materializat în textul art. 1272 alin. (2) noul Cod Civil4 Această metodă a dat naştere unei serii întregi de obligaţii deduse pe cale de interpretare, deşi nu erau prevăzute expres de contract: obligaţie de bună-credinţă, de loialitate, de cooperare, de motivare, de informare contractuală şi precontractuală, de consiliere, de securitate etc. Multe din aceste obligaţii au ajuns în cele din urmă să fie reglementate de legiuitor şi le regăsim astăzi şi în Codul civil5, altele se consideră în continuare obligaţii implicite şi se deduc din reguli de echitate sau din texte legale care le sugerează fară a le reglementa nominal.
In cele ce urmează, ne interesează doar oficiul interpretativ al judecătorului. De aceea, ţinând seama de observaţiile de mai sus, vom proceda la o trecere în revistă a regulilor comune de interpretare a contractelor, pentru ca apoi să facem câteva scurte precizări legate de deducerea obligaţiilor implicite pe cale de interpretare.
Reguli comune de interpretare a contractului.
Prin interpretarea contractului înţelegem operaţiunea de determinare şi clarificare a conţinutului contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta, privitor la care există un litigiu între părţile contractante. Regulile comune de inteipretare a contractului fac obiectul de reglementare al unei secţiuni a 5-a („Interpretarea contractului”), din Capitolul I („Contractul”), Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”), Cartea a V-a („Despre obligaţii”). Amplasarea secţiunii înaintea celor legate de principiile care guvernează efectele contractului, sugerează caracterul prealabil al utilizării acestor reguli în vederea decelării raporturilor corecte dintre părţi. Cu toate acestea, interpretarea cunoaşte şi două etape nereglementate expres, dar care ţin de raţionalul elementar al oricărei asemenea operaţiuni.
A. Constatarea existenţei contractului. Stabilirea conţinutului contractului este o operaţiune mai mult sau mai puţin complicată, în funcţie de gradul de precizie şi claritate în care părţile şi-au exprimat voinţa. Dacă voinţa părţilor este clar exprimată, problema interpretării nu se pune. Interpretarea este absolut necesară atunci când există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori când contractul este incomplet. In asemenea ipoteze, este necesar ca judecătorul, înainte de a trece la operaţiunea de interpretare, să constate existenţa acelui contract. Dovada existenţei contractului revine părţilor contractante. In lipsa contractului, operaţiunea interpretării este lipsită de obiect. In acest sens, mai ales în ipoteza unui acord progresiv de voinţe, judecătorul este chemat să determine existenţa unui „acord suficient de voinţe” sau a unui acord asupra elementelor „esenţiale” ale contractului [art. 1182 alin. (2) noul Cod Civil]3, pentru ca apoi să procedeze la o stabilire a conţinutului obligaţional primar, determinând în funcţie de schimbul ofertă-acceptare care sunt clauzele cuprinse în contract prin raportare la acest mecanism. Pentru aceasta, trebuie să ţină seama şi de prevederile art. 1201-1203 noul Cod Civil
B. Calificarea contractului. Următoarea chestiune care trebuie rezolvată în procesul inteipretării este calificarea contractului. Aceasta are o deosebită importanţă, deoarece calificarea contractului, încadrarea lui într-o anumită categorie, determină un anumit regim juridic, prin care se deosebeşte de alt contract, din altă categorie. Importanţa acestei calificări este evidenţiată de aplicabilitatea sau nu a regulilor specifice sau a celor generale, în funcţie de diferitele tipuri de contracte. Avem în vedere, cu prioritate, regulile aplicabile stabilirii regimului juridic al contractului, astfel cum acestea sunt desemnate de art. 1167-1168 noul Cod Civil şi de cele deduse din clasificarea contractelor cuprinsă în art. 1171-1177 noul Cod Civil
C. Regulile comune de interpretare. De multe ori calificarea contractului este insuficientă. Neclaritatea, echivocul şi obscuritatea clauzelor sale pot persista. De aceea, interpretarea trebuie să se desfăşoare în continuare. Interpretarea contractelor este reglementată prin câteva reguli sau prevederi cu caracter supletiv sau de recomandare înscrise în art. 1266-1269 noul Cod Civil Aceste reguli se pot grupa în următoarele categorii: reguli pentru stabilirea voinţei reale a părţilor; reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice; reguli subsidiare de interpretare. Să le analizăm:
a) Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante. Principala regulă este cuprinsă în art. 1266 alin. (1) noul Cod Civil şi consacră prioritatea voinţei reale şi concordante a părţilor: „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”. Deci, interpretarea contractului presupune stabilirea voinţei reale a părţilor, chiar dacă cuvintele în care a fost exprimată sunt nepotrivite. Aceasta nu înseamnă că prioritatea voinţei reale înlătură, de plano, valoarea declaraţiei de voinţă. Voinţa reală trebuie dovedită. Este vorba, în acest context, de aşa-numitul consens intern, acord de voinţe intern, pe care l-am distins de aşa-numitul acord extern sau consens extern care este rezultatul întâlnirii a două declaraţii de voinţă care concordă din punct de vedere formal2. Până la proba contrarie, declaraţia de voinţă se presupune că exprimă voinţa reală a părţilor. Sarcina de a dovedi că voinţa reală este alta şi nu corespunde cu voinţa declarată revine pârtii interesate. Art. 1266 alin. (2) noul Cod Civil care furnizează o serie de criterii subsidiare menite să simplifice identificarea voinţei reale a părţilor contractante: scopul contractului, negocierile purtate de părţi, practicile statornicite între acestea, comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului. În plus, acest procedeu trebuie să aibă loc într-o manieră sistematică, motiv pentru care: „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului” (art. 1267 noul Cod Civil). Aşadar, clauzele contractului trebuie interpretate coordonat. Ele alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse din contextul contractului. Numai aşa este posibilă decelarea voinţei reale a părţilor.
b) Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice. Aceste reguli sunt:
i. când o clauză este primitoare de două înţelesuri se va interpreta în sensul care se potriveşte cel mai bine cu natura şi obiectul contractului [art. 1268 alin. (1) noul Cod Civil]. Regula este completată de prevederile paragrafului următor unde sunt indicate criterii complementare de interpretare a clauzelor îndoielnice: natura contractului (prezentă deja), împrejurările în care contractul a fost încheiat3, interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe5 [art. 1268 alin. (2) noul Cod Civil];
ii. o a doua regulă este cea conform căreia „clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul” [art. 1268 alin. (3) noul Cod Civil]. Regula este o consacrare a principiului tradiţional utilizat în materie de validitate a contractului - actus intepretandus est potius ut valeat quam ut pereatb. Prezumţia de la care porneşte această regulă este aceea că, dacă o clauză a fost inserată în contract, este de presupus că părţile au dorit să producă un efect juridic. De aceea, este de preferat interpretarea ei într-un asemenea sens încât să nu ducă la înlăturarea clauzei, ci la valorificarea acesteia;
iii. O altă regulă este aceea că, oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta nu cuprinde totuşi, decât „lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi” [art. 1268 alin. (4) noul Cod Civil];
iv. Reversul regulii anterioare este acela că, dacă părţile au utilizat o clauză contractuală pentru a exemplifica sau pentru a înlătura îndoiala asupra sensului unei clauze, atunci, interpretarea nu trebuie să restrângă aplicarea contractului la aceste clauze [art. 1268 alin. (4) noul Cod Civil];
c) Reguli subsidiare de interpretare. Conform abordării legiuitorului, interpretarea prin utilizarea regulilor subsidiare trebuie să aibă loc numai dacă regulile principale de interpretare a clauzelor confuze (prevăzute de art. 1268 noul Cod Civil), dar şi a interpretării sistematice (art. 1267 noul Cod Civil), precum şi a interpretării conform regulilor consensului intern (art. 1266 noul Cod Civil) nu au dat rezultatul dorit şi clauzele au rămas în continuare neclare. într-o asemenea situaţie, cu titlu secundar1, se aplică regulile prevăzute de art. 1269 noul Cod Civil:
i. contractul neclar în urma utilizării regulilor generale de interpretare (art. 1266-1268 noul Cod Civil), atunci el va trebui interpretat în favoarea celui care se obligă. Regula este tradiţională şi a făcut carieră europeană" - in dubio pro reo. Ea stă de fapt, la baza unui întreg set de reguli de drept care guvernează raporturile dintre profesionişti şi consumatori, dar nu numai;
ii. în sfârşit, a doua regulă subsidiară de interpretare, a cărei tradiţie europeană este inconfundabilă, presupune ca interpretarea stipulaţiilor înscrise în contractele de adeziune să se interpreteze împotriva celui care le-a propus. Este vorba de aşa-numita interpretare contra proferentem, pe care o regăsim ca regulă subsidiară de interpretare în mai toate codificările modeme.
Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul.
În unele cazuri, părţile stabilesc toate clauzele contractului în mod expres, fără a trece cu vederea niciun aspect, chiar dacă voinţa lor ar putea fi suplinită prin normele supletive ale legii civile. Sunt însă şi situaţii frecvente când părţile stabilesc, prin clauze exprese, numai elementele principale ale contractului. Aşadar, contractul este incomplet. Pentru „completarea” lui, judecătorul este chemat să determine, pe cale de interpretare, voinţa tacită a părţilor. în acest scop, legiuitorul a consacrat două reguli însă nu în partea dedicată interpretării, ci în cea dedicată efectelor contractului, subliniind astfel calitatea de normă privată a voinţei tacite a părţilor:
a) Conform art. 1272 alin. (1) noul Cod Civil: „Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui”. Desigur că, regula citată subliniază că, eventualul contract lacunar, trebuie completat cu potenţialele clauze cu conţinut obligaţional care rezultă din practicile contractuale anterioare ale părţilor, din uzanţe, lege sau echitate. Aşadar este vorba de o regulă care transcende chestiunea interpretării contractului şi ţine mai degrabă de forţa obligatorie a acestuia;
b) A doua regulă este stabilită de art. 1272 alin. (2) noul Cod Civil: „clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres”. Clauzele uzual, nemenţionate în contract trebuie considerate ca făcând parte din voinţa tacită a părţilor.
Problema obligaţiilor implicite.
În vechiul context legislativ, după modelul oferit de doctrina franceză, şi în dreptul nostru s-a preluat într-o anumită măsură ideea existenţei unor obligaţii care deşi nu sunt expres prevăzute în contract, ele trebuie considerate ca existente în virtutea unei prezumate voinţe tacite a părţilor. Acest procedeu a fost calificat drept „forţage du contrat”. El a fost criticat, subliniindu-se că o parte din aşa-numitele obligaţii implicite sugerate de doctrină (mai cu seamă obligaţia de informare contractuală şi obligaţia de securitate) sunt mai degrabă obligaţii legale implicite şi acest caracter rezultă din faptul că, de cele mai multe ori, părţile nu pot înlătura aceste obligaţii prin convenţia lor, de unde rezultă astfel natura de ordine publică a normelor „implicite” care le reglementează5. Mai puţin importantă este chestiunea calificării naturii juridice a acestor obligaţii, cât prezenţa lor incontestabilă în peisajul contractual. Vom da câteva exemple de asemenea obligaţii „implicite”:
a) obligaţia generală de bună-credinţă. Exigenţa generală de bună-credinţă este consacrată expres în materie extracontractuală (art. 1183 noul Cod Civil) şi nu există niciun text care să consacre această obligaţie cu titlu special în materie contractuală1. Cu toate acestea, se poate deduce caracterul general al unei asemenea obligaţii şi aplicabilitatea sa pe deplin şi în materie contractuală din prevederile art. 14 alin. (1) noul Cod Civil care prevede că „Orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.” Pe de altă parte, existenţa unei obligaţii generale de bună-credinţă contractuală a devenit un concept european care este recunoscut într-o formă sau alta de toate sistemele de drept moderne. Deşi definirea sa este aproape imposibilă, datorită portanţei extreme pe care o are noţiunea de bună-credinţă, cel mai adesea ea se manifestă ca o tehnică de control judiciar prin intermediul căreia sunt eliminate manifestările contractuale de rea-credinţă. Astfel, de cele mai multe ori, conceptul este definit prin apelul la reversul său - dacă de exemplu, este o conduită a unui contractant de a lăsa pe cealaltă parte să creadă că acceptă executarea care deviază de la conformitatea contractuală, pentru ca apoi să reclame neconformitatea acesteia, şi aceasta este o manifestare de rea-credinţă, înseamnă că buna-credinţă reprezintă atitudinea părţii de a se comporta de asemenea natură încât să reducă pe cât posibil prejudiciul cauzat de o executare defectuoasă. Pe de altă parte, obligaţia de bună-credinţă funcţionează şi ca un concept generator de obligaţii contractuale subsecvente. Se poate astfel spune că obligaţia de informare contractuală ca şi informaţia de cooperare contractuală sau obligaţia de coerenţă contractuală sunt, toate, formule comportamentale contractuale care reprezintă urmări ale bunei-credinţe. De cele mai multe ori, buna-credinţă contractuală se manifestă prin intermediul acestor obligaţii implicite. în sfârşit, mai trebuie precizat că obligaţia generală de bună-credinţă are o semnificaţie aparte dacă vorbim de raporturile dintre un profesionist într-un anumit sector de activitate şi că are o greutate şi mai mare în raporturile dintre profesionişti1 şi consumatori;
b) obligaţia de cooperare contractuală. Adesea, din obligaţia generală de bună-credinţă şi alteori şi prin aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului (mai ales în versiunea oferită astăzi de art. 1272 noul Cod Civil), este dedusă şi existenţa unei obligaţii de cooperare. Aceasta, pe temeiuri obiective este serios favorizată şi valorificată de teoria solidarismului contractual2, dar, independent de această fundamentare se regăseşte şi în alte sisteme de drept. în conţinutul său, se poate spune că intră îndatoririle părţilor de a colabora pentru ca executarea contractului să aibă loc în condiţii optime pentru realizarea interesului contractual. în acest sens, sunt numeroasele reglementări legate de comunicările dintre părţi în faza contractuală, menite să asigure o bună desfăşurare a acestor raporturi juridice. Conturul unei asemenea obligaţii nu este unul ferm, ca mai toate obligaţiile deduse din exigenţa generală de bună-credinţă. Cooperarea contractuală poate de exemplu, să includă obligaţia de informare contractuală menită să asigure executarea contractului. De asemenea, astfel cum vom observa, coerenţa contractuală poate fi şi ea lesne inclusă în obligaţia părţilor de cooperare contractuală ca şi obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat de neexecutare;
c) obligaţia de coerenţă contractuală. Din exigenţa de bună-credinţă şi din cooperarea contractuală, urmare şi ea a forţei obligatorii a contractului, se vorbeşte de deducerea coerenţei contractuale. Ea ar presupune, în accepţiunea comună, obligaţia părţii contractante de a avea o conduită unitară, în conformitate cu aşteptările rezonabile ale celeilalte părţi. Astfel, de exemplu, o parte care lasă pe cealaltă parte să execute contractul într-o manieră care se depărtează într-o anumită măsură de la prevederile exprese ale acestuia, generând astfel concluzia rezonabilă a celeilalte părţi că creditorul a acceptat această modificare a contractului, pentru ca apoi să reclame neconformitatea acestei executări, în anumite circumstanţe, poate constitui o atitudine de incoerenţă contractuală, totodată o probă de rea-credinţă pentru creditor şi o încălcare a obligaţiei sale de cooperare (care presupunea, de exemplu, să îl notifice pe debitor cu ocazia constatării devierii şi nu să îl lase să persiste în executarea diferită dc contract agravând astfel prejudiciul);
d) obligaţia de informate contractuală. Una din cele mai frecvent citate obligaţii implicite este obligaţia de informare contractuală. Ea trebuie distinsă de obligaţia de informare precontractuală dedusă astăzi din prevederile art. 1214 noul Cod Civil referitoare la doi, prin faptul că se referă la informarea din faza contractuală şi atrage un alt tip de sancţiuni în cazul nerespectării sale1. Natura obligaţiei de informare contractuală este legată de regulă de urmările pe care legea le atribuie unui contract, astfel încât, se poate spune că ea este mai degrabă urmarea forţei obligatorii decât a unei voinţe prezumate a părţilor2. în conţinutul obligaţiei de informare se regăseşte îndatorirea părţilor de a comunica una celeilalte toate informaţiile pertinente şi utile legate de executarea contractului3. Poate fi astfel vorba de: informarea cumpărătorului asupra caracterului periculos al bunului achiziţionat (caz în care ea se transformă într-o obligaţie de atenţionare), de sfătuirea cumpărătorului cu privire la utilizarea unui produs complex sau de sfatuirea clientului de către un avocat cu privire la atitudine pe care să o adopte într-o anumită situaţie juridică (caz în care devine obligaţie de consiliere contractuală), informarea pacientului cu privire la consecinţele actului medical (tot o formă a obligaţiei de atenţionare) etc. Portanţa practică a acestei obligaţii de infonnare este relevantă şi masivă, în dreptul francez ca şi în dreptul german, regăsindu-se o consistentă jurisprudenţă pe această temă şi are o întindere mai restrânsă în cazul sistemelor de common law ataşate într-o mare măsură conceptelor de caveat emptor şi emptor debet esse curiosus4 Pe de altă parte, obligaţia de informare, întocmai ca şi cea de bună-credinţă, are o semnificaţie extinsă dacă vorbim de raporturile profesionist-consumator, unde lipsa informării contractuale este sancţionată legal cu mijloace civile şi administrative (desigur că, de această dată, nu mai avem de a face cu obligaţii implicite, ci legale explicite!)
e) obligaţia de securitate. La origine, existenţa acestei obligaţii a fost dedusă pe cale de interpretare ca obligaţie implicită în contractele de transport1. în conţinutul său ar intra îndatorirea transportatorului de a transporta în condiţii de securitate pasagerii şi doar aceea de a-i transporta până la destinaţie indiferent de condiţii. Această obligaţie, care astăzi este de notorietate că nu mai poate fi fundamentată pe ideea unei clauze tacite2, ci pe temeiul urmărilor pe care legea le atribuie unui contract, a cunoscut o extensie uimitoare şi stă la baza a ceea ce astăzi numim răspunderea pentru produse defectuoase.
Asemenea obligaţii implicite reprezintă, în pofida unei fundamentări atât de diverse (dar după părerea noastră nesemnificative sub raportul efectelor pe care le produc) o caracteristică a dreptului modem privat4. în cele de mai sus, nu am epuizat suma de obligaţii care sunt adesea reţinute în doctrină şi considerate deduse din urmările pe care legea le atribuie contractului. Se vorbeşte de numeroase alte obligaţii, cum ar fi: obligaţia de motivare contractuală, de minimizare a prejudiciului, de loialitate contractuală (adesea identificată obligaţiei de bună-credinţă) sau chiar de justă-măsură sau proporţionalitate etc. Fundamentul acestor obligaţii trebuie să admitem că poate fi considerat în egală măsură ca fiind o prezumată voinţă tacită a părţilor, soluţie care nu are de ce să contrarieze', după cum poate fi vorba de urmările legale care sunt atribuite în mod natural contractului, prin intermediul vehiculului foliei obligatorii a acestuia6. Esenţială este însă urmarea încălcării acestor obligaţii.
Care este „sancţiunea” neexecutării obligaţiilor implicite? Varietatea obliga-ţională este atât de mare încât acoperă toată gama de sancţiuni cunoscute în dreptul civil. în principiu însă, trebuie să reţinem că, fiind vorba de îndatoriri incluse în conţinutul obligaţional al contractului, urmarea neexecutării acestora este identică urmării nerespectării principiului forţei obligatorii a contractului. Astfel, pentru încălcarea obligaţiei de bună-credinţă contractuală se poate ajunge până la remediul contractual cel mai radical - rezoluţiunea contractului1, după cum, poate fi vorba doar de reducerea despăgubirilor acordate creditorului. Pentru încălcarea obligaţiei de infonnare contractuală se pot acorda orice remedii ale neexecutării - cel mai frecvent fiind totuşi acela al daunelor-interese, după cum se poate ajunge chiar la rezoluţiunea contractului. în sfârşit, trebuie să reţinem că adesea, sub presiunea doctrinei şi a exigenţelor de fapt, multe din obligaţiile cândva implicite au devenit astăzi legale şi explicite. în aceste cazuri, de regulă, legiuitorul a instituit un regim expres aparte al remediilor aplicabile pentru neexecutarea lor.
