Imputaţia plăţii
| Comentarii |
|
imputaţia plăţii, Definiție. Imputaţia convenţională şi imputaţia unilaterală. Imputaţia legală.
Definiție
Există situaţii când un debitor are mai multe datorii, având ca obiect prestaţii de aceeaşi natură, faţă de unul şi acelaşi debitor, şi face o plată care este insuficientă pentru a le stinge pe toate prin executare voluntară. într-o astfel de ipoteză, se pune problema de a şti care dintre aceste datorii se consideră plătite. Cu alte cuvinte, asupra căror datorii se impută plata. Este problema desemnată, de legiuitor şi doctrină, ca imputaţia plăţii'. Soluţionarea ei prezintă un mare interes practic, mai ales în ce priveşte cheltuielile (obţinerii titlului, executării începute împotriva debitorului, plăţii etc.), precum şi în ce priveşte dobânzile şi garanţiile care însoţesc creanţele care fac obiectul imputaţiei. Debitorul are interes să stingă datoriile care produc dobândă şi, uneori, pe acelea care sunt însoţite de garanţii reale constituite asupra bunurilor sale sau ale terţilor. Dimpotrivă, creditorul are interesul opus de a considera stinse, prin plata făcută, pe acele creanţe care încă nu produc dobânzi, precum şi creanţele neînsoţite de garanţii. Dat fiind antagonismul poziţiilor părţilor într-o atare situaţie, legiuitorul a prevăzut o serie de reguli graduale de realizare a imputaţiei plăţii (art. 1506-1509 Noul Cod Civil). Din textele legale se deduce, în primul rând, că imputaţia plăţii este de două feluri: convenţională, unilaterală (efectuată prin acordul părţilor, făcută de debitor sau făcută de creditor) şi legală (în lipsa imputaţiei convenţionale).
Imputaţia convenţională şi imputaţia unilaterală.
Imputaţia plăţii poate fi făcută prin acordul părţilor sau prin voinţa uneia din ele. De regulă, ea se face prin acordul părţilor. In acest caz, imputaţia nu cunoaşte limite (părţile pot conveni imputarea plăţii direct asupra capitalului, înainte de dobânzi şi cheltuieli sau doar asupra cheltuielilor şi capitalului, să stabilească plăţi parţiale ale unor creanţe diferite, ajunse sau neajunse la scadenţă etc.), doar că, fiind vorba de un acord patrimonial, în ipoteza în care este încheiat în frauda anumitor creditori, el poate fi atacat printr-o eventuală acţiune pauliană (art. 1562-1565 noul Cod Civil). în lipsa acordului de voinţă, imputaţia poate fi făcută de debitor sau de creditor prin voinţă unilaterală.
Atunci când imputaţia plăţii se face de debitor, el va arăta care datorii înţelege să fie plătite. Debitorul poate face imputaţia plăţii în următoarele limite, stabilite de art. 1507 noul Cod Civil:
a) când creanţa este producătoare de dobânzi şi/sau a presupus cheltuieli, nu poate impune creditorului plata capitalului înaintea plăţii dobânzilor şi nici pe acestea înaintea plăţii cheltuielilor [art. 1507 alin. (1) noul Cod Civil];
b) dacă unele datorii sunt scadente, iar altele n-au ajuns la scadenţă, iar termenul a fost stipulat în beneficiul creditorului, debitorul poate face imputaţia numai asupra datoriilor scadente [art. 1507 alin. (2) noul cod civil - textul este necesar să fie completat cu cel al art. 1496 noul Cod Civil, referitor la plata anticipată];
c) în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, imputaţia trebuie făcută de către debitor prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el însuşi pe ordinul de plată [art. 1507 alin. (3) noul Cod Civil];
d) în sfârşit, ca regulă de principiu, dedusă din principiul indivizibilităţii plăţii consacrat de art. 1490 noul Cod Civil, debitorul nu are dreptul să impună creditorului o plată fracţionată.
în cazul în care plata nu a fost imputată convenţional, dacă nici debitorul nu a făcut imputaţia plăţii, atunci creditorul poate face imputaţia plăţii. în acest sens, „creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa.” [art. 1508 alin. (1) teza I noul Cod Civil]. In principiu, creditorul are dreptul de a face imputaţia plăţii în mod nelimitat. Totuşi, el nu va putea imputa plata asupra unei datorii neexigibile sau litigioase, conform art. 1509 alin. (1) teza a Il-a noul Cod Civil (decât, bineînţeles cu acordul debitorului, caz în care imputaţia redevine convenţională). în sfârşit, dacă creditorul remite o chitanţă liberatorie, el este dator să indice în cuprinsul acesteia asupra cărei datorii înţelege să facă imputaţia [art. 1509 alin. (2) noul Cod Civil].
Imputaţia legală.
Atunci când imputaţia plăţii nu s-a făcut de părţile raporturilor obligaţionale, ea se va face de drept, în puterea legii. Astfel, art. 1509 noul Cod Civil prevede regulile după care se face imputaţia legală a plăţii, şi anume:
a) în primul rând, se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;
b) se sting prioritar datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are mai puţine garanţii faţă de cele garantate sau faţă de cele cu garanţii suficiente;
c) dacă toate datoriile sunt scadente, sub rezerva regulii de la lit. b), imputaţia se face asupra celei mai oneroase dintre datorii;
d) dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, dar şi garantate în egală măsură, se va considera plătită datoria cea mai veche;
e) dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se impută proporţional asupra fiecăreia, înfrângându-se principiul indivizibilităţii plăţii. Aşadar, creditorul va primi o plată parţială pentru fiecare din creanţele sale.
f) în toate cazurile însă, „plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.” [art. 1509 alin. (2) noul Cod Civil].
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Imputaţia plăţii
