Executarea silită a obligațiilor

Dicționar juridic (DEX)

executarea silită a obligațiilor, Dreptul la executarea silită în natură. Consideraţii prealabile. Noţiune. Reglementare. Condiţiile executării silite în natură. Executarea silită în natură a obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da. Executarea obligaţiei de a face. „Executarea silită” a obligaţiilor de a nu face. Amenzile cominatorii. Executarea prin echivalent. Opoziţia la plată. Poprirea. Noţiunea de opoziţie la plată. Noţiunea de poprire. Reglementare. Obiectul popririi.

Dreptul la executarea silită în natură

Consideraţii prealabile. Noţiune. Reglementare.

Executarea în natură a obligaţiilor contractuale este o regulă cu valoare de principiu consacrată de art. 1527 şi mai ales de art. 1516 alin. (1) Noul Cod Civil, reprezentând un pandant al principiului forţei obligatorii a contractului (art. 1270 noul Cod Civil) De cele mai multe ori, executarea în natură a prestaţiilor pe care şi le datorează părţile contractante este voluntară, prin plată. Sunt,însă, situaţii când debitorul refuză să execute prestaţia datorată celeilalte părţi. în astfel de cazuri, creditorul, urmărind realizarea dreptului său de creanţă, poate să recurgă la anumite mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanţei sale. Este vorba de remediile neexecutării obligaţiilor, prevăzute de art. 1516-1557 noul Cod Civil, care constituie Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”) din Titlul V („Executarea obligaţiilor”) . Potrivit art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, creditorul, în caz de neexecutare, are un drept de opţiune între mai multe remedii. între remediile de care creditorul poate beneficia într-o atare situaţie, se regăseşte şi executarea silită în natură a obligaţiilor [art. 1516 alin. (2) pct. 1 noul Cod Civil]. Astfel, creditorul are dreptul „să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei”. Executarea silită în natură a obligaţiilor este dezvoltată schematic în secţiunea a 3-a (art. 1527-1529 noul Cod Civil) şi cuprinde mai multe mijloace care duc la executarea silită în natură a obligaţiei. Aceste mijloace juridice sunt: executarea silită în natură a obligaţiilor de a da; executarea silită a obligaţiilor de a face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a obligaţiilor; înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligaţiei de a nu face. Pentru o scurtă prezentare a acestora, este necesară şi o indicare a condiţiilor preliminare ale funcţionării remediului executării silite în natură. în cele ce urmează, nu intenţionăm să reluăm discuţia purtată deja asupra remediului executării în natură, ci vom pune accentul pe caracterul silit al acestei executări, prezentând mijloacele prin care se aduce la îndeplinire în manieră forţată această executare în natură şi lăsând parţial deoparte chestiunile care au fost deja analizate.

Condiţiile executării silite în natură.

Conform art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil, „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă". Imposibilitatea este una dintre piedicile executării în natură. Alături de aceasta regăsim şi alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea, reţinem urătoarele condiţii:

a) din prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, se desprinde cu claritate ideea că. utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu condiţia punerii prealabile în întârziere a debitorului. Exact aceeaşi condiţie trebuie îndeplinită şi în cazul executării silite în natură. Punerea sa în întârziere se poate realiza la cererea creditorului, prin orice act care să asigure comunicarea către debitor a somaţiei la executare a acestuia - act neformal, prin executorul judecătoresc sau chiar prin intermediul cererii de chemare în judecată [art. 1522 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil] şi trebuie să cuprindă şi acordarea unui termen suplimentar de executare [art. 1522 alin. (3) noul Cod Civil]. Punerea în întârziere se poate realiza şi de drept, în ipoteza anumitor obligaţii (art. 1523 noul Cod Civil);

b) executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci când: i. ne aflăm în cazul unei imposibilităţi fortuite de executare, temporară sau definitivă şi care duc la amânarea exigibilităţii obligaţiei sau chiar la stingerea acesteia; ii. atunci când imposibilitatea se datorează culpei debitorului. Dacă, de exemplu, din culpa acestuia bunul care trebuia predat creditorului a pierit. In această ultimă ipoteză, debitorul va fi ţinut la plata de daune-interese (art. 1530 .yi urm. noul Cod Civil); iii. atunci când imposibilitatea de executare in natură se datorează naturii obligaţiei - de exemplu, obligaţiile de a face nu pot fi, în principiu, executate în natură. Acelaşi lucru se poate spune şi de obligaţiile de a nu face, al căror obiect constă într-o abţinere, aşadar nu se pune problema executării în natură a acestora;

c) în sfârşit, pentru ca remediul executării în natură să poată fi utilizat mai este necesar [acelaşi art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil] şi ca debitorul să nu aibă altă cauză justificată de a refuza executarea propriilor prestaţii. Astfel, de exemplu, acestuia nu i se poate pretinde executarea dacă creditorul însuşi nu şi-a executat propriile obligaţii sau nu a făcut o ofertă conformă de executare - ipoteza excepţiei de neexecutare (art. 1556 noul Cod Civil), sau atunci când ordinea contractuală a executării prestaţiilor impune executarea prealabilă a obligaţiilor creditorului şi acesta nu a efectuat această executare (art. 1555 noul Cod Civil) sau, în cazurile în care creditorul este pus în întârziere şi refuză să preia executarea (art. 1510-1511 noul Cod Civil).

Executarea silită în natură a obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da.

Pentru a analiza acest mijloc juridic este necesar să deosebim după cum obligaţiile au ca obiect prestaţia de a da sume de bani, bunuri individual determinate şi bunuri generice pe care debitorul le are, dar refuză individualizarea şi predarea lor, precum şi situaţia în care bunul sau bunurile predate nu sunt conforme. Astfel:

a) obligaţiile contractuale care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sunt întotdeauna posibil de executat în natură. Astfel, dacă debitorul refuză executarea voluntară, în temeiul dreptului de gaj general, creditorul va putea recurge la poprirea sumelor pe care debitorul este îndreptăţit să le primească de Ia proprii săi debitori, de asemenea, poate cere vânzarea bunurilor debitorului şi realizarea creanţei sale din sumele astfel obţinute în condiţiile Codului de procedură civilă;

b) atunci când obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun individual determinat, debitorul este ţinut, pe de o parte, să transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real şi, pe de altă parte, să predea bunul în materialitatea lui la creditor. Potrivit reglementărilor dreptului civil, transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat are loc în momentul încheierii contractului sau în acela al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Aşadar, această îndatorire a debitorului se execută întotdeauna în natură. De aceea, în principiu, problema neexecutării în natură a obligaţiilor debitorului se pune numai în legătură cu îndatorirea lui de a preda creditorului bunul individual determinat care este obiectul material al obligaţiei. Art. 572-580 C. pr. civ., reglementează executarea silită în natură a obligaţiilor de acest fel sub forma predării silite a bunurilor imobile şi a bunurilor mobile de la debitor la creditor, astfel: i. Predarea silită a bunurilor mobile (art. 575-577 C. pr. civ.) constă într-o procedură care se încheie prin ridicarea bunurilor mobile de la debitor de către executorul judecătoresc şi predarea lor creditorului. Executorul încheie două procese-verbale: unul de ridicare a bunurilor mobile de la debitor şi altul în care consemnează predarea lor creditorului; ii. Predarea silită a imobilelor (art. 578-580 C. pr. civ.). La fel ca predarea silită a mobilelor, se desfăşoară după o anumită procedură, care se încheie cu dresarea unui proces-verbal. Aceste proceduri sunt posibile numai dacă bunul sau bunurile individual determinate sunt deţinute de către debitor. în situaţia în care debitorul a înstrăinat bunul între timp la un terţ şi a predat posesia lui, creditorul are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare împotriva terţului (dacă mai sunt întrunite condiţiile unei asemenea acţiuni). Terţul se poate apăra invocând posesia de bună-credinţă, în cazul bunurilor mobile, sau uzucapiunea, respectiv decăderea sau prescripţia din dreptul de a formula acţiunea în rectificare, în cazul bunurilor imobile. Dacă acţiunea în revendicare este respinsă, creditorul va putea obţine executarea obligaţiilor de la debitor numai prin echivalent bănesc;

c) în sfârşit, în ipoteza în care obligaţia are ca obiect prestaţia de a da bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai în momentul individualizării lor care, de regulă, are loc cu prilejul predării. Dacă debitorul refuză să individualizeze bunurile prin numărare, cântărire sau măsurare, creditorul poate cere executarea silită în natură a obligaţiei, cu ajutorul forţei de constrângere a statului;

d) în ipoteza predării de către debitor a unor bunuri neconforme (care prezintă defecte aparente sau ascunse sesizate în condiţiile prevăzute la reglementarea garanţiei

de vicii ascunse respectiv predării conforme) creditorul, în cadrul aceluiaşi drept la executarea în natură, are dreptul şi la repararea, înlocuirea bunului, precum şi la orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.

Executarea obligaţiei de a face.

în principiu, executarea silită a obligaţiei de a face nu se poate realiza în natură. Este o regulă universal acceptată în dreptul modem şi o regăsim în mai toate codurile europene. Explicaţia este simplă: o eventuală constrângere a debitorului la efectuarea unei anumite prestaţii, poate să reprezinte o constrângere fizică a sa în executarea prestaţiei, ceea ce este de neconceput. în mod tradiţional, sub influenţa dreptului canonic, situaţia este desemnată de dictonul nemo potest cogit ad faduni . Cu atât mai mult, executarea silită în natură nu este posibilă cu privire la o obligaţie de a face intuitu personae (de exemplu, nu poate fi executată silit obligaţia unui pictor de a picta un tablou). Cu toate acestea, anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului să îşi execute propriile prestaţii sunt cunoscute şi reglementate. Constrângerea se poate realiza numai pe căi indirecte. Un asemenea exemplu este dat de posibilitatea de acordare a amenzilor cominatorii în condiţiile reglementate de art. 580 C. pr. civ., prin intermediul cărora debitorul este constrâns la executare prin utilizarea presiunii băneşti şi obligarea acestuia la plata unor sume de bani până la executarea în natură a obligaţiei sale de a face. Amenzile cominatorii reprezintă sume de bani pe care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească statului pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul.

O altă cale de realizare a executării obligaţiei de a face, tradiţional reglementată cu ocazia executării sale silite, deşi reprezintă, în realitate, o executare prin echivalent, o constituie autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a unor obligaţii pe cheltuiala debitorului. Conform art. 1528 alin. (1) noul Cod Civil, în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi, ori să facă să fie executată obligaţia. Din analiza

textului se deduce că remediul funcţionează astfel: a) în cazul în care debitorul obligaţiei de a face nu îşi execută obligaţia şi este de drept în întârziere sau este pus în întârziere de către creditor şi cu această ocazie sau ulterior, creditorul îl înştiinţează pe debitor că intenţionează să utilizeze acest remediu [art. 1528 alin. (2) C. civ.], creditorul poate să execute el însuşi prestaţia de a face, solicitând apoi daune-interese (adică executarea prin echivalent) de la debitor; b) în exact aceleaşi condiţii legate de punerea în întârziere, creditorul are dreptul „să facă să fie executată obligaţia”, adică să apeleze Ia un terţ pentru a obţine de la acesta executarea silită în natură şi apoi să se îndrepte împotriva debitorului cu solicitarea de executare prin echivalent, cerându-i contravaloarea executării efectuate de către terţ, daune-interese pentru întârziere, cheltuielile generate de executarea în această manieră etc. O astfel de procedură este aplicabilă şi în cazul obligaţiei debitorului de a da bunuri de gen [dar nu prin utilizarea art. 1528 C. civ., ca temei, ci prin acela al art. 1527 alin. (2) C. civ., care include şi „orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”]. Astfel, de exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da bunuri de gen pe care debitorul nu le are şi refuză să le procure, creditorul are dreptul să le achiziţioneze de la altă persoană, pe cheltuiala debitorului, urmând a pretinde repararea prejudiciului suferit, cu titlu de despăgubiri. Cu alte cuvinte, se va angaja răspunderea contractuală a debitorului. Oricât de absurdă s-a dovedit la nivel european soluţia posibilităţii executării în natură a prestaţiei de a încheia contractul, inerţia jurisprudenţei şi doctrinei în această privinţă şi-au făcut loc şi în noul cod.

Literatura de specialitate şi practica judiciară românească, sub imperiul vechiului Cod civil, au fost de acord, interpretând prevederile art. 1075 şi art. 1077 din vechiul Cod civil, că obligaţia de a face care nu implică un fapt personal al debitorului trebuia executată în natură. în situaţia când debitorul refuza executarea voluntară în natură, creditorul avea posibilitatea să ia măsurile necesare pentru a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei, printr-o operaţie materială sau o operaţie juridică. Mai mult, s-a susţinut că lipsa acordului debitorului la faptul personal care l-ar constitui prestaţia de a face, se poate suplini prin intermediul unui act jurisdicţional. O discuţie amplă s-a purtat, în acest sens, pe marginea promisiunii de vânzare şi posibilităţii pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract. Mai mult, Codul civil a înţeles să meargă şi mai departe în utilizarea acestei idei, permiţând chiar pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract real'.

„Executarea silită” a obligaţiilor de a nu face.

Referitor la obligaţiile care au ca obiect prestaţia de a nu face, urmând modelul anterior existent în vechiul Cod civil, art. 1529 noul Cod Civil, prevede că „în cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.” în concluzie, spre deosebire de autorizarea creditorului să execute el însuşi obligaţia de a face sau să facă să fie executată această obligaţie de către un terţ (art. 1528 noul Cod Civil), în situaţia obligaţiilor de a nu face, înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligaţii nu se poate face decât cu autorizarea instanţei de judecată şi numai în măsura în care această hotărâre indică desfiinţarea (de exemplu, desfiinţarea unei construcţii edificată cu încălcarea obligaţiei de a nu construi la o distanţă mai mică de X m asumată faţă de vecin sau rezultată din reglementările urbanistice, nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată).

Amenzile cominatorii.

Succesoarele vechilor daune cominatorii, creaţie a vechii doctrine şi jurisprudenţe ca măsură specială de constrângere indirectă a debitorului la executarea obligaţiei de a face, amenzile cominatorii sunt reglementate de codul de procedură civilă (art. 580-3 C. pr. civ.) şi constau în amenzi de natură civilă menite să îl constrângă pe debitor în manieră indirectă să treacă la executare.

Amenzile cominatorii reprezintă sume de bani pe care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească (încheiere) să le plătească creditorului la anumite intervale de timp, de regulă, pentru fiecare zi de întârziere (textul legal se rezumă la această raportare temporală), până la executarea în natură a obligaţiei.

Nu poate fi vorba de obligarea debitorului la plata de daune cominatorii în următoarele situaţii: a) când debitorul a fost obligat anticipat prin hotărâre judecătorească să repare prejudiciul pe care l-a suferit creditorul prin executarea cu întârziere a prestaţiei; în această situaţie suntem în prezenţa daunelor-interese moratorii. Aceasta şi în cazul în care daunele-interese moratorii nu au fost prestabilite prin clauză penală. în ambele situaţii lipseşte caracterul provizoriu şi pur cominatoriu al obligaţiei debitorului; b) când executarea silită în natură a obligaţiei nu mai este

posibilă. într-o astfel de ipoteză, debitorul va putea fi obligat numai la plata de daune-interese compensatorii; c) când refuzul debitorului de a executa obligaţia este clar şi definitiv exprimat, astfel că se va angaja răspunderea sa civilă pentru neexecutare, putând fi obligat să plătească daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului (în această ultimă situaţie, bineînţeles că se va putea apela la instituţia amenzii cominatorii numai că rolul ei va fi acela de a-1 determina pe debitor să se răzgândească, astfel încât s-ar putea să fie preferabilă solicitarea directă de daune-interese).

Deşi amenzile cominatorii nu au caracter reparator pentru că nu sunt destinate reparării prejudiciului cauzat prin neexecutare, ci au caracter de amenzi intrând în patrimoniul statului, sistemul este deosebit de eficace, deoarece, patrimoniul debitorului fiind limitat, nu va putea rezista timp îndelungat la plata unor sume de bani care cresc zilnic sau la alte intervale de timp. în consecinţă, după un anumit interval de timp, rezistenţa sa va fi înfrântă şi se va hotărî să săvârşească faptul personal de care depinde realizarea dreptului creditorului.

Executarea prin echivalent

Executarea silită prin echivalent este aplicabilă oricărei prestaţii pentru care nu se pot aplica regulile executării silite în natură sau cu privire la care creditorul a optat pentru executarea prin echivalent, în condiţiile art. 1516 noul Cod Civil, privind dreptul său de opţiune între remedii. Executarea prin echivalent sau daunele-interese este reglementată de art. 1530-1548 noul Cod Civil, şi a fost analizată cu ocazia prezentării răspunderii contractuale. Singura diferenţă de aspect este dată de faptul că executarea prin echivalent este pe deplin aplicabilă oricărei obligaţii, de natură contractuală sau extracontractuală. Restul observaţiilor făcute cu ocazia analizei răspunderii contractuale pentru daunele-interese sunt mutatis mutandis aplicabile şi în sfera modalităţilor de stingere a obligaţiilor.

Opoziţia la plată. Poprirea

Noţiunea de opoziţie la plată.

Opoziţia la plată este intervenţia pe care o face o persoană îndreptăţită de lege la un anumit debitor, punându-i în vedere să nu efectueze plata, fară prezenţa sa, ori fară consimţământul său. Efectul constă în aceea că debitorul respectiv este obligat să se abţină de a face plata; în caz contrar, el poate fi obligat să facă din nou plata. Pot face opoziţii la plată, de exemplu: un alt creditor al aceluiaşi debitor; creditorul care a pierdut înscrisul constatator al creanţei sale şi află

că debitorul este gata să facă plata celui care prezintă titlul; creditorul creditorului prin poprire. Opoziţiile la plată se realizează pe căi diferite şi sunt reglementate, în principiu, de Codul de procedură civilă. Regăsim între acestea opoziţia la urmărirea nemişcătoarelor (reglementată de art. 522-525 C. pr. civ.), de către terţii care au un interes în conservarea dreptului lor de proprietate sau a unui alt drept care ar putea fi vătămat pe calea executării silite. Rolul acestei opoziţii este acela de a împiedica desfăşurarea licitaţiei şi, implicit, pe acela de a împiedica distribuirea sumei obţinută din vânzare, aşadar, pe acela de a împiedica plata silită a obligaţiilor. Tot forme de opoziţie constituie toate modalităţile de contestaţie la executare, dacă acestea sunt formulate de terţi, rolul lor fiind acelaşi - de a împiedica executarea silită. Pe de altă parte, se consideră că şi instituţia popririi reprezintă o opoziţie la plată menită să împiedice, prin indisponibilizarea bunului/bunurilor în mâinile unui debitor al creditorului, executarea silită. Alături de caracterul de opoziţie, astfel cum vom observa, poprirea întruneşte şi condiţiile unei plăţi indirecte silite. Instituţia, prezintă importante valenţe substanţiale şi de aceea, am optat pentru o prezentare sumară a sa şi în cadrul executării silite a obligaţiilor.

Noţiunea de poprire. Reglementare.

Poprirea este o opoziţie la plată care reprezintă, în acelaşi timp, şi un mijloc de executare silită indirectă. Astfel, atunci când debitorul este, la rândul lui, creditorul unui terţ, creditorul debitorului poate cere instanţei de judecată ca plata pe care terţul trebuie s-o facă creditorului său să fie poprită, urmând a fi făcută direct creditorului popritor. Deci, în cadrul popririi suntem în prezenţa a trei persoane: creditorul popritor, adică persoana care face cererea de poprire; debitorul său, numit debitor poprit-, debitorul debitorului poprit, care se numeşte terţ poprit. Poprirea este reglementată în art. 452-562 C. pr. civ. Procedura este extrem de detaliată şi face obiectul studiului la materia procedurii civile. In cele ce urmează, vom prezenta doar structura mecanismului popririi, fără a intra în detalii legate de formele procedurale prin care această instituţie se realizează.

Obiectul popririi.

Poprirea poate purta, conform art. 452 alin. (1) C. pr. civ., asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale urmăribile pe care un terţ le datorează debitorului sau pe care i le va datora în viitor.

532. Procedura popririi. Efectele popririi. Procedura popririi este declanşată de cererea creditorului sau din oficiu, fiind de competenţa executorului judecătoresc sau de competenţa instanţei de judecată, în funcţie de natura creanţei urmărite silit (art. 453 C. pr. civ.). Astfel, în general (deci pentru toate categoriile de bunuri cu privire la care se aplică poprirea), competenţa aparţine executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit [art. 453 alin. (1) C. pr. civ.], în timp ce, pentru creanţele speciale (de întreţinere, alocaţiile pentru copii, despăgubirile pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, cu condiţia ca executarea să se facă asupra salariului sau a altor venituri periodice cunoscute ale debitorului), competenţa de instituire a popririi aparţine instanţei de judecată (chiar instanţei de fond) şi trebuie efectuată din oficiu de îndată ce hotărârea este executorie [art. 453 alin. (2) C. pr. civ.].

Instituirea popririi va avea ca prim efect indisponibilizarea sumelor de bani sau a altor bunuri mobile incorporale datorate debitorului, în măsura necesară pentru realizarea creanţei executate silit [art. 454 alin. (2) C. pr. civ.]. Din momentul în care a primit notificarea de poprire, terţul poprit este obligat să nu facă plata creditorului său, care este debitor poprit. Plata este lovită de indisponibilitate.

In faza următoare, în funcţie de natura creanţei [după distincţia făcută de art. 453 alin. (1) şi (2) C. pr. civ.], executorul judecătoresc procedează la eliberarea sumei poprite către creditor [art. 458 alin. (1) C. pr. civ.] sau procedează la valorificarea bunurilor mobile incorporale sau a titlurilor de valoare şi distribuie creditorului popritor sumele încasate (art. 461 C. pr. civ.), iar în cazul celei instituite de instanţa de judecată din oficiu conform art. 453 alin. (2) C. pr. civ., terţul poprit este obligat să facă plata direct creditorului popritor în termen de 15 zile de la comunicarea popririi de către instanţă. Prin această plată se sting concomitent două obligaţii: obligaţia terţului poprit faţă de debitorul poprit şi obligaţia debitorului poprit faţă de creditorul popritor.