Compensaţia
| Comentarii |
|
compensaţia, Reglementare. Definiţie. Utilitate practică. Creanţele ce pot face obiectul compensaţiei. Cazuri în care compensaţia nu operează. Compensaţia legală. Compensaţia convenţională. Efectele compensaţiei.
Reglementare. Definiţie.
Compensaţia este reglementată de art. 1616-1623 Noul Cod Civil, care compun Capitolul II („Compensaţia”), din Titlul VII („Stingerea obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”).
Compensaţia este definită ca fiind un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al celeilalte'. Aşadar, compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligaţii până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligaţiile sunt de valoare egală, ele se sting în întregime.
Utilitate practică.
Acest mod de stingere a obligaţiilor prezintă o mare utilitate practică pentru ambele părţi ale raporturilor obligaţional. Astfel:
a) compensaţia este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitând efectuarea a două plăţi cu cheltuielile, pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată;
b) compensaţia asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel şi rolul unei garanţii, deoarece creditorul, compensând creanţa sa împotriva debitorului, care este în acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puţin până la concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte. In acest fel, fiecare parte evită riscul insolvabilităţii celeilalte. în lipsa compensaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel ce a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalţi creditori ai lui accipiens, inclusiv riscul insolvabilităţii acestuia. Prin compensarea creanţelor şi datoriilor reciproce, el evită aceste riscuri, plătindu-se singur cu creanţa pe care o are împotriva celuilalt. Astfel, cei doi creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensaţia constituie pentru ei o adevărată cauză de preferinţă. Se evită în acest fel concursul celorlalţi creditori ai fiecăruia în realizarea reciprocă a creanţelor unuia împotriva celuilalt şi invers.
Creanţele ce pot face obiectul compensaţiei.
Prin compensaţie se pot stinge orice fel de obligaţii, indiferent că au izvor contractual sau extracontractual, cu condiţia să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau la alte bunuri fungibile de aceeaşi natură [art. 1617 alin. (1) C. civ.]. Ea prezintă o mare importanţă mai ales în cadrul relaţiilor comerciale. Comerţul trăieşte adesea din credit, ceea ce presupune şi chiar face necesară simplificarea, pe cât posibil, a plăţilor. Toate operaţiile comerciale se desfăşoară prin conturi curente, iar contul curent este reglementat şi funcţionează pe principiul compensaţiei. Uneori însă natura creanţei exclude posibilitatea operării compensaţiei. Alteori, această imposibilitate este generată de situaţia părţilor. în sfârşit, în funcţie de natura creanţelor reciproce, compensaţia poate fi de două feluri: legală şi convenţională. Compensaţia judiciară, reglementată de vechiul cod civil nu a mai fost reţinută de actuala reglementare.
Cazuri în care compensaţia nu operează.
Ipotezele în care, datorită naturii creanţei sau situaţiei în care se află părţile, respectiv atitudinii acestora, compensaţia nu este posibilă sunt expres reglementate expres de art. 1618 C. civ., sau poate rezulta din alte dispoziţii legale. Astfel:
a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi (de exemplu, victimei unui furt nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul acelui furt);
b) când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat (de exemplu, când creanţa constă în dreptul de a cere restituirea unor bunuri date în depozit neregulat, depozitarul nu poate opune deponentului compensaţia obligaţiei de restituire a bunurilor cu obligaţia deponentului de a-i plăti cheltuielile de conservare şi alte cheltuieli ocazionate de depozit);
c) când una din creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de exemplu, nu poate face obiectul compensaţiei creanţa privind pensia de întreţinere cu o altă creanţă a întreţinutului faţă de întreţinător);
d) din prevederile aferente popririi (art. 452-462 C. pr. civ.) se desprinde ideea că debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului popritor compensaţia datoriei sale cu cea a debitorului poprit, întrucât, art. 457 alin. (2) teza a Il-a C. pr. civ., prevede că „Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune (s.n.) care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel”. Credem
că sintagma „altă operaţiune” ar trebui să acopere şi prohibiţia efectuării compensaţiei. O prevedere se aplică şi dacă obiectul popririi îl constituie titluri de valoare sau alte bunuri mobile corporale urmăribile [art. 457 alin. (3) C. pr. civ.]. în sfârşit, ideea este prevăzută expres de art. 1622 alin. (2) noul Cod Civil, care prevede că „debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă”.
Compensaţia legală.
Este acea compensaţie care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească. în acest sens, art. 1617 noul Cod Civil, dispune: „Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.
Din chiar textul legal se desprind condiţiile în care compensaţia poate să opereze:
a) obligaţiile să fie reciproce [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil], adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi de debitor. Astfel, părintele debitor al obligaţiei de întreţinere nu poate opune copilului său compensarea unei creanţe pe care o are împotriva celuilalt părinte, căruia copilul i-a fost încredinţat, căci titularul întreţinerii este copilul. De asemenea, creditorul unui minor aflat sub tutelă, nu poate opune compensaţia tutorelui, deoarece creanţele nu sunt reciproce între aceleaşi persoane;
b) datoriile să fie certe, lichide şi exigibile [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil], adică să întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual (cu excepţia punerii în întârziere prealabile a celeilalte părţi care nu este necesară în cazul compensaţiei, din moment ce aceasta se produce de drept). De aceea, creanţele trebuie să fie neîndoielnice, determinate în întinderea lor şi să poată fi cerută executarea acestora. Acordarea în favoarea uneia dintre părţi a unui termen de graţie de către instanţa de judecată, nu amână exigibilitatea creanţei şi deci nu împiedică opunerea compensaţiei legale (art. 1619 noul Cod Civil); el constituie doar o favoare acordată debitorului care urmează să dobândească mijloace pentru a-şi plăti datoria ori dacă devine creditor al creditorului său, rezultă că are mijloace de plată. Compensaţia constituie, pentru cel în cauză, mijlocul de plată cel mai adecvat. Art. 1617 alin. (2) noul Cod Civil, prevede şi că „o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia.” (în acest fel, creanţa va satisface, de la data obţinerii hotărârii judecătoreşti, condiţia caracterului său lichid);
c) datoriile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile şi de aceeaşi natură [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil]. Compensaţia legală nu este posibilă când obiectul obligaţiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită, cum ar fi grâul şi porumbul. Prin efectul compensaţiei, părţile trebuie puse în aceeaşi situaţie în care s-ar afla dacă prestaţiile reciproce ar fi fost executate efectiv;
d) părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei -conform art. 1617 alin. (3) noul Cod Civil: „Oricare din părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie”. Codul nu stabileşte care sunt limitele (mai ales temporale şi subiective în care poate opera o asemenea renunţare). Astfel, de exemplu, nu este limpede dacă, renunţarea la compensaţie în manieră unilaterală (mai ales dacă este făcută de un debitor în pragul falimentului şi care este conştient de inabilitatea sa de a-şi mai executa propria creanţă), după naşterea creanţei făcută de debitorul acesteia, poate sau nu produce un efect? Ar fi totuşi nerezonabil, să admitem că un asemenea efect s-ar putea produce, întrucât renunţarea trebuie să vină din partea creditorului creanţei în cauză, compensaţia trebuind a fi considerată o modalitate de plată.
Compensaţia convenţională.
Prin compensaţia convenţională înţelegem acea compensaţie care operează prin acordul de voinţă al părţilor. Se recurge la această compensaţie atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale şi părţile au interes, totuşi, să stingă anumite obligaţii reciproce pe această cale. De cele mai multe ori, ea se confundă cu o dare în plată reciprocă. Deşi nu este expres reglementată în capitolul dedicat compensaţiei, putem deduce că operaţiunea se poate realiza şi pe cale convenţională din regulile aferente imputaţiei convenţionale a plăţii [art. 1506 alin. (1) noul Cod Civil]. Din moment ce imputaţia plăţii se poate face, în principiu, fără limite, înseamnă că părţile pot să convină asupra compensaţiei şi în ipotezele în care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1618 alin. (1) noul Cod Civil De exemplu, deşi creanţele reciproce nu sunt încă exigibile, părţile convin la compensarea lor. Sau convin la lichidizarea unei obligaţii de a da bunuri generice şi la compensarea acesteia cu obligaţia de a plăti o sumă de bani. în anumite situaţii însă, compensaţia convenţională se confundă cu o dare în plată sau, mai precis, cu o sumă de dări în plată, atunci când datoriile se sting prin compensarea cu datorii purtând asupra unor prestaţii de altă natură. în cazul în care compensaţia convenţională operează (în limitele în care operează şi imputaţia convenţională a plăţii), efectele ei sunt similare celei legale, doar că ea nu operează de drept, ci în temeiul şi de la momentul acordului părţilor.
Efectele compensaţiei.
Potrivit art. 1616-1617 noul Cod Civil, compensaţia legală operează de plin drept, în puterea legii. Prin urmare, operează automat. Totuşi, ea nu
poate opera împotriva voinţei părţilor. Această constatare rezultă, printre altele, din prevederea art. 1582 alin. (3) noul Cod Civil, care dispune că atunci când s-a făcut o cesiune de creanţă şi aceasta a fost acceptată de către debitorul cedat, acesta „nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul”. Prin acceptarea cesiunii, se prezumă că a renunţat la compensaţie [prevederea este reluată şi de art. 1623 alin. (1) noul Cod Civil]. Pe de altă parte, astfel cum am anticipat, părţile pot renunţa la compensaţie. Renunţarea poate avea loc expres sau tacit confonn art. 1618 alin. (3) noul Cod Civil, astfel, de exemplu, un debitor care plăteşte datoria fară a opune compensaţia se consideră că a renunţat la aceasta.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, compensaţia produce următoarele efecte:
a) stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa obligaţiei care are valoarea cea mai mică (art. 1616 noul Cod Civil);
b) compensaţia operează ca o plată dublă. Consecinţele sunt următoarele: i. compensaţia stinge implicit şi garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale; ii. în plus, debitorul care „putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale” [art. 1622 alin. (3) noul Cod Civil]; iii. cu toate acestea, compensaţia nu poate opera sau nu poate face obiectul renunţării în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ [art. 1622 alin. (1) noul Cod Civil]. Astfel, de exemplu, nu poate opera compensaţia între cedent şi debitor cedat după momentul efectuării cesiunii de creanţă;
c) când între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi compensabile, se aplică regulile de la imputaţia plăţii (art. 1620 noul Cod Civil);
d) fideiusorul poate opune creditorului compensaţia creanţei pe care debitorul principal, a cărui datorie o garantează, o dobândeşte faţă de creditorul obligaţiei garantate [art. 1621 alin. (1) noul Cod Civil]. în schimb, debitorul nu poate opune compensaţia creanţei fidejusorului împotriva creditorului său [art. 1621 alin. (2) noul Cod Civil];
e) în cazul solidarităţii pasive, compensaţia care se produce între creditor şi un codebitor solidar produce efectul extinctiv de obligaţie numai în limita părţii de datorie a codebitorului solidar cu care se realizează compensaţia, iar ceilalţi codebitori solidari rămân obligaţi pentru partea de datorie rămasă după ce a operat compensaţia (art. 1450 noul Cod Civil);
f) în cazul indivizibilităţii, compensaţia intervenită între unul dintre debitorii obligaţi indivizibil şi creditor „stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor.” [art. 1432 alin. (1) noul Cod Civil];
g) în cazul compensaţiei convenţionale şi a celei judiciare, aceste efecte se produc de la data când s-a încheiat convenţia privitoare la compensaţie.
