Încheierea contractului colectiv de muncă între reprezentanții salariaților și angajatori
| Comentarii |
|
încheierea contractului colectiv de muncă între reprezentanții salariaților și angajatori, contractele colective de muncă se încheie între angajatori și salariați reprezentați conform dispozițiilor legale. După cum am arătat, aspectele privind reprezentativitatea părților diferă de la un sistem juridic la altul. Sistemul de tip common law este caracterizat, de regulă, prin faptul că partenerii sociali devin reprezentativi prin recunoaștere reciprocă. O altă modalitate de dobândire a reprezentativității de către un sindicat în vederea încheierii contractului colectiv de muncă este prin votul direct al salariaților unității (în cazul în care sunt mai multe sindicate în unitatea respectivă). În anumite state ale lumii, există obligația angajatorilor de a negocia cu toate sindicatele din unitate. În fine, o altă posibilitate este stabilirea prin lege a criteriilor de reprezen-tativitate a părților, așa cum este, de pildă, în sistemul de drept românesc.
Reprezentativitatea părților în vederea încheierii contractelor colective de muncă este reglementată de către legiuitor pentru sistemul privat și pentru cel public.
1. Reprezentarea angajatorilor și salariaților în sectorul privat
Condițiile de reprezentativitate pentru partenerii sociali din sistemul privat sunt stabilite de legiuitor în art. 134 din Legea nr. 62/2011, după cum urmează:
A. din partea angajatorilor:
a) la nivel de unitate, de către organul de conducere al acesteia, stabilit prin lege, statut ori regulament de funcționare, după caz;
b) la nivel de grup de unități, de către angajatori care au același obiect principal de activitate, conform codului CAEN, consti-tuiți voluntar sau conform legii;
c) la nivel de sector de activitate, de către organizațiile patronale legal constituite și reprezentative potrivit prezentei legi;
B. din partea angajaților:
a) la nivel de unitate, de către sindicatul legal constituit și reprezentativ potrivit prezentei legi sau de către reprezentanții angajaților, după caz;
b) la nivelul grupurilor de unități, de către organizațiile sindicale legal constituite și reprezentative la nivelul unităților membre ale grupului;
c) la nivel de sector de activitate, de către organizațiile sindicale legal constituite și reprezentative potrivit prezentei legi”.
Condițiile de reprezentativitate ale partenerilor sociali ridică probleme în special cu privire la reprezentativitatea sindicatului de la nivelul unității. După cum am arătat, Legea nr. 130/1996 a contractului colectiv de muncă, în prezent abrogată, stabilea un prag de reprezentativitate pentru un sindicat constituit la nivel de unitate la cel puțin 1/3 din numărul salariaților din unitatea respectivă. Legea nr. 62/2011 a operat o modificare fundamentală în ceea ce privește reprezentativitatea sindicatelor de la nivelul unității, stabilind pe lângă condițiile statutului legal de sindicat și independența organizatorică și patrimonială, un procent de jumătate plus unu din numărul total al angajaților din unitate. Este o condiție care a fost primită cu mari rezerve în doctrina juridică, deoarece constituie o piedică în calea reprezentativității unui sindicat, având în vedere și rata scăzută a sindicalizării din România.
Articolul 135 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, reglementează situațiile în care la nivelul unității nu este constituit un sindicat reprezentativ. Într-o primă situație, la art. 135 alin. (1) lit. a), se prevede că „dacă există un sindicat constituit la nivel de unitate, afiliat la o federație sindicală reprezentativă în sectorul de activitate din care face parte unitatea, negocierea se face de către reprezentanții federației sindicale, la solicitarea și în baza mandatului sindicatului, împreună cu reprezentanții aleși ai angajaților". În cea de-a doua situație, prevăzută la art. 135 alin. (1) lit. b), „dacă există un sindicat neafiliat la o federație sindicală reprezentativă în sectorul de activitate din care face parte unitatea sau nu există niciun sindicat, negocierea se face numai de către reprezentanții angajaților”.
Același articol 135, la alin. (2), reglementează situațiile în care nu este constituit un sindicat reprezentativ la nivel de grupuri de unități, oferind soluții pentru reprezentarea angajaților, care vor fi reprezentări după cum urmează: ,,a) de către reprezentanții mandatați de organizațiile sindicale reprezentative din cadrul fiecărei unități care au decis constituirea grupului; b) pentru unitățile membre ale grupului în care nu există sindicate reprezentative, dar există sindicate afiliate la federații sindicale reprezentative în sectorul de activitate în care s-a constituit grupul, angajații sunt reprezentați de către federațiile sindicale respective, în baza solicitării și mandatului sindicatelor, și de reprezentanții angajaților din respectivele unități”.
Federațiile sindicale reprezentative la nivelul sectorului de activitate care au în compunere sindicate afiliate la grupurile de unități care doresc să încheie contracte colective de muncă o vor putea face în baza unui mandat încredințat de sindicatele respective. Același regim juridic este aplicabil și în cazul confederațiilor sindicale reprezentative la nivel național care au federații membre în sectoarele de activitate unde se dorește negocierea contractului colectiv de muncă, acestea putând să participe la negocierea contractelor colective de muncă la solicitarea și în baza mandatului primit de federațiile sindicale respective.
Articolul 136 din Legea nr. 62/2011 stabilește faptul că nu pot semna contractele colective de muncă decât reprezentanții mandatați de părțile negociatoare în acest sens. Acest fapt constituie stabilirea unei condiții suplimentare în afara reprezentativității partenerilor sociali. Așadar, pentru încheierea contractului colectiv de muncă se cere a fi îndeplinită și condiția mandatării reprezentanților care au participat la negociere și în scopul semnării contractului colectiv de muncă.
în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivel de sector de activitate, organizațiile patronale și confederațiile sindicale își împuternicesc reprezentanții să negocieze prin mandat special. Conform art. 31 din Legea nr. 62/2011, la cererea organizațiilor sindicale afiliate, federațiile și confederațiile sindicale reprezentative, după caz, pot delega reprezentanți care să asiste sau să reprezinte sindicatele respective în relațiile cu angajatorii. Acest text de lege este aplicabil și negocierii colective, neexistând interdicția ca sindicatele să ceară sprijinul federațiilor sau confederațiilor sindicale pentru a fi asistate la negocierea colectivă. Cu toate acestea, suntem de părere că nu se pot delega reprezentanți persoane fizice sau juridice în baza unui contract civil de mandat, care să negocieze și să încheie contractul colectiv de muncă, deoarece s-ar înfrânge normele de drept al muncii, care stabilesc reguli clare în materie"1.
Asistarea din partea federațiilor sau a confederațiilor exclude însă și negocierea în numele sindicatelor membre, acest fapt putând fi posibil doar în baza mandatului dat în condițiile prevăzute de lege. Pentru o negociere colectivă eficientă, legiuitorul ar trebui să permită participarea la negocieri colective și a sindicatelor legal constituite, dar nereprezentative, în cazul în care la nivelul unității sau al grupurilor de unități nu este constituit un sindicat reprezentativ, chiar dacă acele sindicate ar urma să negocieze numai în numele angajaților care le compun și nu pentru toți angajații din unitate.
Legiuitorul a stabilit că, în cazul în care nu sunt constituite sindicate reprezentative la nivel de unitate sau de grup de unități, iar cele nereprezentative nu sunt afiliate la federații sindicale, rolul principal în negocierea colectivă îl au reprezentanții salari-aților.
În doctrină, s-a afirmat cu privire la criteriile de reprezentativitate statuate de Legea nr. 62/2011 că acestea „se cer a fi întrunite nu numai pentru negocierea și încheierea contractelor colective, ci și în alte situații în care normele de drept - anterioare sau ulterioare acestei legi - cer în mod expres să existe reprezentativitate legală". Opinăm că această susținere este justă, deoarece negocierea colectivă și încheierea contractelor colective de muncă sunt doar o componentă - este adevărat, esențială - a dialogului social, care are un caracter mult mai complex. Se poate afirma că relația dintre dialogul social și negocierea colectivă este ca de la întreg la parte, astfel încât reprezentativitatea partenerilor sociali este justificată și în alte situații, cu atât mai mult cu cât legea solicită în mod expres aceasta.
2. Reprezentarea părților în sectorul bugetar
Legea nr. 62/2011 stabilește reguli și în materia reprezentati-vității părților pentru negocierea colectivă în sectorul bugetar. Dispozițiile în această materie nu sunt fundamental diferite față de cele din sectorul privat. În acest sens, art. 137 din Legea nr. 62/2011 dispune următoarele: „în sectorul bugetar, părțile contractului colectiv de muncă sunt angajatorii și angajații, reprezentați după cum urmează:
A. din partea angajatorilor:
a) la nivel de unitate, de către conducătorul instituției bugetare sau de către persoana mandatată în acest scop;
b) la nivel de grup de unități, de către reprezentantul legal al ordonatorilor principali de credite;
c) la nivel de sector de activitate, de către reprezentantul legal al autorității publice centrale competente;
B. din partea angajaților, la nivel de unitate, grup de unități sau sector de activitate, de organizațiile sindicale legal constituite și reprezentative conform prevederilor prezentei legi, în caz contrar aplicându-se prevederile art. 135”.
Din analiza articolului mai sus citat se observă că, în ceea ce privește angajații din sectorul bugetar, art. 135 din Legea nr. 62/2011 cu privire la reprezentativitatea angajaților rămâne valabil, modificările sunt doar în ceea ce privește angajatorul, care apare într-o formă de organizare juridică specifică sectorului public, având ca reprezentant conducătorul instituției bugetare sau persoana desemnată de ordonatorul principal de credite ori de autoritatea publică centrală competentă.
Instanțele judecătorești au fost confruntate cu problema dacă acordurile sau contractele colective încheiate la nivelul autorităților sau al instituțiilor publice trebuie să fie aprobate și de către acestea. Curtea de Apel Pitești a statuat în cuprinsul deciziei nr. 561/2008 următoarele: „reținând că prin hotărârea de consiliu local contestată s-a aprobat acordul/contractul colectiv de muncă, urmează a se observa în ce măsură o astfel de aprobare intră în competența autorității deliberative. Convenția în discuție a privit două categorii de personal, respectiv atât personal contractual, cât și funcționari publici aflați în aparatul de specialitate al primarului și în serviciile publice înființate în subordinea consiliului local. Articolul 36 din Legea nr. 215/2001 enumeră atribuțiile consiliului local, iar printre acestea nu se regăsesc atribuții care să justifice aprobarea unui acord/contract colectiv de muncă prin care s-au negociat drepturile funcționarilor publici și personalului contractual. Nu poate fi încadrată la această categorie atribuția din alin. 2 lit. a) sau din alin. 3 lit. b), întrucât acestea privesc alte aspecte care țin de organizare, stat de funcții, înființarea și desființarea unor compartimente din aparatul de specialitate”.
Fiind o convenție încheiată prin acordul comun al părților semnatare, contractul colectiv sau acordul colectiv de muncă nu trebuie să fie aprobate de conducerea instituției publice (cum ar fi, de exemplu, eventuala obligație de aprobare din partea consiliului local). Acordul părților semnatare consemnat conform dispozițiilor legale este suficient pentru valabilitatea contractelor colective sau a acordurilor colective încheiate.
3. Nivelurile la care se încheie contractele colective de muncă
Articolul 128 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 stabilește că se pot încheia contracte colective de muncă la nivel de unitate, grupuri de unități și sectoare de activitate. După cum am amintit, legiuitorul definește unitatea la art. 1 din Legea nr. 62/2011, stabilind că se referă doar la angajatorul persoană juridică ce angajează în mod nemijlocit forță de muncă* 121.
Grupurile de unități sunt definite de același art. 1 la lit. I) din Legea nr. 62/2011 ca fiind „formă de structurare în vederea negocierii colective la acest nivel. Se poate constitui din două sau mai multe unități care au același obiect principal de activitate conform codului din Clasificarea activităților din economia națională, denumit în continuare cod CAEN”. În teza a doua a aceluiași articol se prevăd următoarele: „Companiile naționale, regiile autonome, instituțiile sau autoritățile publice pot constitui grupuri de unități dacă au în componență, în subordine ori în coordonare alte persoane juridice care angajează forță de muncă”.
Sectoarele de activitate sunt definite la art. 1 lit. r) din Legea nr. 62/2011 ca fiind „sectoarele economiei naționale care grupează domenii de activitate definite conform codului CAEN". Legiuitorul a stabilit în cuprinsul aceleiași litere că sectoarele de activitate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, după o prealabilă consultare a partenerilor sociali. În acest sens, a fost emisă H.G. nr. 1260/2011 privind sectoarele de activitate stabilite conform Legii nr. 62/2011, asigurându-se conformarea cu dispozițiile Legii nr. 62/2011.
Cu privire la contractele colective de muncă încheiate la nivel de sector de activitate, s-a afirmat că acestea „au la bază exclusiv legea”, ceea ce corespunde viziunii legiuitorului. Având în vedere dispozițiile fără echivoc ale legii, contractele colective de muncă se pot încheia în mod exclusiv doar la aceste niveluri, partenerii sociali neputând încheia contracte colective de muncă - având efecte normative - în alte condiții decât cele reglementate de legiuitor.
În doctrină, s-a ridicat problema posibilității încheierii convențiilor colective teritoriale. Având ca principal temei argumente de drept comparat, în sprijinul posibilității încheierii convențiilor colective teritoriale s-au afirmat următoarele: „într-adevăr, negocierea colectivă constituie un drept și o opțiune a partenerilor sociali, iar dialogul social nu poate fi limitat. Pe de altă parte, din moment ce legea recunoaște atât oportunitatea, cât și legitimitatea asocierii sindicatelor și patronatelor pe criterii teritoriale, așadar în organizații pe localități sau pe alte forme de împărțire teritoriale, este cât se poate de justificabilă posibilitatea încheierii unui contract colectiv de muncă și la aceste niveluri”.
Suntem de părere că un asemenea punct de vedere nu este în asentimentul actualei viziuni a legiuitorului. Este adevărat că în sistemul de drept al Federației Ruse, precum și în cel al Republicii Moldova, este permisă încheierea convențiilor colective teritoriale, dar regimul juridic al acestora este reglementat în mod expres de lege. În prezent, legiuitorul român nu pare să fi configurat această posibilitate pentru partenerii sociali. Pentru a putea fi posibilă încheierea contractului colectiv de muncă la nivel teritorial, ar trebui definit termenul de „teritoriu” în accepțiunea desfășurării negocierii colective. Cu alte cuvinte, care este teritoriul în care va fi incident contractul colectiv de muncă. Poate fi vorba despre județ, municipiu, sector ș.a., în orice caz, forul legislativ - dacă se însușește acest punct de vedere - va trebui să stabilească în mod concret aceasta.
O altă problemă ar fi reprezentativitatea partenerilor sociali care încheie un contract colectiv de muncă la nivel teritorial. Chiar dacă acum sunt stabilite criteriile pentru dobândirea reprezenta-tivității la nivel național, o convenție teritorială ar putea fi încheiată și la un nivel teritorial inferior celui național, dar aceste aspecte trebuiesc reglementate.
În doctrină, s-a afirmat în mod eronat că „dacă un contract la nivel de sector de activitate cuprinde clauze de maximă generalitate, un contract la nivel de unitate cuprinde clauze concrete, specifice acelei unități”. În realitate, clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de sector de activitate sunt și ele concrete, circumstanțiind în mod expres aspecte privind relațiile de muncă, aplicabile pentru unitățile semnatare.
