Precaritatea posesiei - intervertirea detenției precare în posesie sau inversiunea de titlu
| Comentarii |
|
Conform art. 1853 C. civ., „actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. (n.n. - enumerarea este doar exemplificativă), sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său'.
Detenția nu produce efectele posesiei, respectiv nu poate conduce la dobândirea drepturilor reale asupra unor bunuri prin efectul uzucapiunii.
Articolul 1857 C. civ. interzice intervertirea titlului precar (de detentor) prin simpla voință a posesorului: „Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuși, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni'.
În doctrină s-a realizat și o clasificare a detentorilor precari, în funcție de două criterii: natura titlului în virtutea căruia se exercită actele materiale de stăpânire și existența sau inexistența unui drept real (altul decât dreptul de proprietate) constituit asupra bunului în favoarea detentorului.
În funcție de primul criteriu s-au identificat: a) detentori care dețin bunul în baza unui titlu convențional (depozitarul, cărăușul, creditorul gajist, uzuarul, comodatarul, locatarul, uzufructuarul etc.); b) detentori care dețin bunul în baza unui titlu judiciar (sechestrul judiciar, executorul testamentar etc.); c) detentori care dețin bunul în baza unui titlu legal (tutorii numiți pentru administrarea averii minorului sau persoanei puse sub interdicție).
În funcție de cel de-al doilea criteriu s-au identificat: a) posesori precari (uzufructuarul, uzuarul, titularul dreptului de abitație sau al unei servituti), care sunt adevărați posesori în limitele dreptului real (altul decât dreptul de proprietate) în baza căruia stăpânesc bunul și sunt, în același timp, detentori precari cu privire la dreptul de proprietate (n.n. - nuda proprietate) ce aparține proprietarului aceluiași bun; b) detentori precari propriu-ziși, categorie în care intră toti ceilalți detentori.
S-a arătat că interesul acestei ultime clasificări rezidă în posibilitatea recunoscută posesorilor precari de a dobândi prin prescripție achizitivă dreptul real oglindit în actele de posesie exercitate, spre deosebire de detentorii precari propriu-ziși, care nu ar putea uzu-capa decât dacă ar dovedi intervertirea precarității în posesie utilă, în condițiile art. 1858 C. civ. În opinia noastră, această ultimă clasificare este oarecum improprie, întrucât titlul de posesor se poate raporta nu numai la dreptul de proprietate, ci și la dezmembrămintele acestuia; cel ce exercită acte de posesie corespunzătoare unui drept de uzufruct, spre pildă, este și el posesor raportat la dreptul de uzufruct exercitat, iar nu un posesor precar. De altfel, calitatea sa de posesor raportat la dreptul de uzufruct exercitat îi conferă dreptul de a invoca dobândirea dezmembrământului prin efectul uzucapiunii.
Conform art. 1858 C. civ., există patru cazuri de intervertire a detenției precare în posesie utilă, capabilă de a produce efectul prescripției achizitive:
1. Când deținătorul primește cu bună-credință de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privința lucrului ce deține. Buna-credință se prezumă până la proba contrară, conform art. 1899 C. civ., și presupune că detentorul nu a cunoscut că nu tratează cu adevăratul proprietar. S-a mai arătat că, de la momentul inversiunii titlului, ar trebui să aibă loc și o schimbare în conduita deținătorului, pentru a avea loc intervertirea detenției precare în posesie, în sensul comportării ca un adevărat posesor.
2. Când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deține posesiunea, prin acte de rezistență la exercitarea dreptului acestuia. Actele de demolare sau de construire ale locatarului sau neplata chiriei nu sunt de natură a interverti detenția în posesie. Nici simpla declarație sau pretenție a detentorului că este proprietar, fără să-i fi interpelat direct pe titular, pentru a-i cere să-i recunoască această calitate, nu poate interverti detenția în posesie utilă. Manifestarea de voință a detentorului trebuie să fie neechivocă și exteriorizată prin fapte concrete, în raport cu titularul dreptului.
3. Când deținătorul strămută posesia bunului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credință. Acesta nu este un caz propriu-zis de intervertire a titlului detentorului precar, întrucât el transmite stăpânirea materială a bunului. Acest caz de așa-zisă inversiune a titlului semnifică în realitate că viciul precarității nu se transmite succesorilor cu titlu particular de bună-credință, care vor dobândi o posesie utilă, aptă să conducă la dobândirea dreptului real prin uzucapiune. Dobânditorul este un posesor adevărat, cu excepția cazului în care a cunoscut, chiar din momentul dobândirii, existența viciului precarității în persoana autorului său.
4. Când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credință. Acest caz de intervertire a detenției precare în posesie utilă este considerat o derogare de la principiul continuării de către succesor a personalității autorului lui, principiu care, deși nereglementat expres (ca în redactarea Codului civil francez), a fost recunoscut de practica judiciară și de doctrină în materia transmisiunii succesorale reglementate de Codul civil din 1884.
Îndepărtarea Codului civil român de la modelul francez în această chestiune particulară a posesiei a fost atribuită influenței exercitate asupra autorilor proiectului român de către prof. H. Ma-carde, care s-a referit la posibilitatea intervenirii în posesie a detenției în situația specială de deces a uzufructuarului. În acest caz, dreptul încetând, stăpânirea pe care o exercită moștenitorii nu poate corespunde decât unei posesii veritabile. Pornind de la această situație particulară, Codul civil român a formulat ca regulă generală posibilitatea intervenirii detenției în posesie de către succesorii universali sau cu titlu universal ai detentorului.
Soluția este diferită, așa cum am arătat, atât față de dispozițiile din dreptul francez, dar și față de cele din dreptul roman, undesuccesorii universali care primeau o universalitate de bunuri sau parte din această universalitate, fie după dreptul civil, fie după cel praetorian, posedând pro herede, pro possessore, nu dețineau fiecare obiect particular din această masă în puterea unei cauze noi care să le dea dreptul la prescripțiune, ci nu făceau altceva decât să continue persoana defunctului, prescriind sau nu, oricare ar fi fost opinia lor personală, după cum, la origine, autorul lor a fost sau nu de bună-credintă.
S-a arătat în doctrină că această inovație constituie o gravă derogare de la principiul sus-menționat, a cărui rigoare cere ca succesorul să continue felul de posesiune al autorului său și să nu se lepede printr-un act pur intern de credință, de obligațiunea de restituire care rezultă pentru autor din titlul precar al posesiei sale.
Cât privește proba inversiunii de titlu, intervenirea unei cauze de intervertire a detenției precare în posesie utilă trebuie dovedită de posesor, deoarece art. 1855 C. civ. instituie prezumția relativă de neinversiune de titlu, în raport cu care o persoană care a început a deține un lucru ca detentor precar se presupune că a continuat să rămână detentor până ce se face dovada contrară.
