Judecarea cauzei penale într-un termen rezonabil conform jurisprudenţei CEDO
| Comentarii |
|
judecarea cauzei penale într-un termen rezonabil conform jurisprudenţei CEDO, A. Scurte consideraţii B. Sediul materiei C. O remarcă D. Art. 5 pct. 3 din Convenţie. Cazuri. Motivări ale Curţii E. Consecinţe F. Art. 6 pct. 1 din Convenţie G. O singură concluzie
A. Scurte consideraţii
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, este primul instrument juridic de drept internaţional care constituie suportul legal al acţiunii unui cetăţean împotriva propriului său stat, atunci când justiţia sa naţională nu-i dă satisfacţie într-o cauză în care pretinde că a fost lezat în drepturile şi libertăţile sale fundamentale.
Această Convenţie pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului a fost ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994. România, încă de la data intrării în vigoare a acestei legi, din 1994, recunoaşte dreptul la recurs individual al cetăţeanului român în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi jurisdicţia obligatorie - şi nu facultativă
- a acestei Curţi.)
Acest caracter obligatoriu este impus chiar de Constituţia României care consacră în articolul 20 prioritatea convenţiilor internaţionale în detrimentul dreptului intern, atunci când au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.
Or, această Convenţie, chiar prin titlul său evocă „apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale" şi-n consecinţă, după anul de referinţă, de la intrarea în vigoare - anul 1994
- trebuia să fie aplicată cu prioritate de instanţele judecătoreşti din România.
Din păcate, deşi au trecut 8 ani de când instanţele noastre aveau obligaţia să aplice direct convenţia internaţională, chiar dacă legea noastră internă era contrară, primii paşi, cu reţinere şi timiditate, sunt încercaţi tocmai acum.
Îndrăzneala şi curajul magistraţilor trebuie să aibă ca suport esenţial argumentele juridice, reţinute din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, tratată până în prezent, mai ales ca materie de studiu, şi mai puţin ca suport al adoptării unor soluţii în practica judiciară românească.
lată de ce, pornind de la motivaţia mai sus expusă, încercăm prin prezentul articol să punctăm reperele esenţiale şi semnificaţia juridică din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a termenului „rezonabil" în care trebuie judecată o cauză penală.
B. Sediul materiei
Art. 5 pct. 3 din Convenţie, intitulat „Dreptul la libertate şi la siguranţă":
„Orice persoană arestată sau reţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil (s.n.) sau eliberată în cursul procedurii".
Art. 6 pct. 1 din Convenţie, intitulat „Dreptul la un proces echitabil”:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil (s.n.) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege..."
C. O remarcă
După cum se poate observa, noţiunea de „termen rezonabil" este inclusă atât în art. 5 pct. 3 din Convenţie cât şi în art. 6 pct. 1 din aceeaşi Convenţie.
încorporată în conţinutul unor articole diferite cu titluri diferite, noţiunea de „termen rezonabil” vizează şi ea materii procesuale distincte, diferite.
Astfel, art. 5 pct. 3 face vorbire despre „orice persoană arestată sau deţinută" ceea ce demonstrează că acest text al Convenţiei se referă doar la învinuiţii sau inculpaţii arestaţi preventiv, şi care trebuie judecaţi după o procedură condusă de o celeritate specială, incidente acestui articol fiind, în consecinţă, cauzele penale cu arestaţi preventiv, ce se află pe rolul instanţelor în vederea judecării lor.
Art. 6 pct. 1 din Convenţie are însă o arie de acoperire mai generală, mai largă, incidenţa sa vizând judecarea, într-un termen rezonabil, a tuturor cauzelor, nu numai penale, dar şi civile, iar în privinţa cauzelor penale, nu numai pe cele cu arestaţi preventiv, ci şi pe cele cu acuzatul trimis în judecată în stare de libertate.
D. Art. 5 pct. 3 din Convenţie. Cazuri. Motivări ale Curţii
1. Cazul Neumeister contra Austriei - 1968
Cetăţean austriac, bănuit de complicitate la escrocherie de mare anvergură - rambursarea nelegală a mai multor milioane de şilingi, reprezentând impozite pe cifra de afaceri, cu titlu de ajutor de export - este plasat în detenţie preventivă la 24 februarie 1961, iar la 12 mai 1961 este pus în libertate sub control judiciar.
La 12 iulie 1962 este arestat din nou în aceeaşi cauză şi pus în libertate la 16 septembrie 1964, după ce pe parcursul detenţiei mai multe cereri de punere în libertate provizorie au fost respinse.
De menţionat că instrucţia pregătitoare s-a lovit de dificultăţi considerabile cum ar fi audierea a zeci de martori, recurgerea la ajutorul judiciar al mai multor state, ea fiind închisă la 4 noiembrie 1963 - suspendată - şi reluată la 9 noiembrie 1964.
Curtea a constatat că în ceea ce priveşte cea de-a doua perioadă de detenţie preventivă de 2 ani, 2 luni şi 4 zile (de la 12 iulie 1962 la 16 septembrie 1964), a fost violat art. 5 pct. 3 din Convenţie (în unanimitate).
în motivarea Curţii se arată că:
- petiţionarul a făcut obiectul unei lungi instrucţii, nemaifiind interogat timp de 15 luni scurse între cea de-a doua arestare (12 iulie 1962) si închiderea instructiei (4 noiembrie 1963).
- pericolul fugii invocat de autorităţile judiciare pentru a menţine starea de detenţie nu poate fi apreciat numai pe baza gravităţii mai mari a sancţiunilor penale şi civile care ameninţau
petiţionarul în urma declaraţiilor date de un inculpat, urmând a fi luate în aprecierea acestui pericol de fugă şi alte circumstanţe: caracterul petiţionarului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia şi ţara în care este urmărit.
- în plus, se mai menţionează de Curte că pericolul de fugă, descreşte în mod necesar cu timpul petrecut în detenţie, ca urmare a deducerii probabile a duratei detenţiei preventive din perioada totală de privare de libertate la care cel interesat se poate teme că va fi condamnat.
2. Cazul Letellier contra Franţei - 1991
Bănuită de complicitate la asasinat asupra soţului său, doamna Monique Letellier este arestată la 8 iulie 1985. Ea face mai multe cereri de punere în libertate în anul 1986-1987, toate fiind respinse. Rămâne în detenţie provizorie până la 10 mai 1988, dată la care Curtea de juraţi o condamnă la 3 ani închisoare pentru complicitate la asasinat, deducându-se detenţia provizorie pe perioada 8 iulie 1985-10 mai 1988.
Curtea, a constatat că s-a violat art. 5 alin. 3 (în unanimitate), motivând că nu subzistă nici unul din motivele avansate de jurisdicţiile naţionale pentru a refuza liberarea petiţionarei.
Astfel:
- riscul presiunii martorilor - invocat, poate că a existat la început, însă apoi se apreciază că s-a atenuat şi chiar a dispărut în decursul timpului.
- riscul sustragerii petiţionarei - alt motiv invocat, nu se poate aprecia numai la baza gravităţii pedepsei la care se expune cel interesat; el trebuie analizat în funcţie de ansamblul de elemente suplimentare pertinente proprii fie să-i confirme existenţa, fie să-l facă să apară atât de redus, încât să nu mai poată justifica o detenţie provizorie.
- în ceea ce priveşte prezervarea ordinii publice, Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp.
în circumstanţe excepţionale, acest element poate să fie avut în vedere în lumina prevederilor Convenţiei, în tot cazul, în măsura în care dreptul intern recunoaşte noţiunea de tulburare a ordinii publice, provocată de o infracţiune, aşa cum este înscrisă în art. 144 din Codul francez de procedură penală.
Totuşi, statuează Curtea, un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea deţinutului ar tulbura, în mod real, ordinea publică, detenţia nerămânând legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, continuarea detenţiei neputând să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate.
Se conchide apoi de Curte, că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile sus-menţionate, jurisdicţiile naţionale examinând de o manieră pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitându-se să ia în considerare gravitatea infracţiunii.
3. Cazul Toth contra Austriei - 1991
Cetăţean austriac, dl. Ştefan Toth este arestat a 11 ianuarie 1985, fiind bănuit de o escrocherie calificată privind peste 2.000.000 şilingi austrieci.
Aflat în detenţie provizorie, el prezintă mai multe cereri de punere în libertate care sunt respinse de Camera de Consiliu a Tribunalului regional de la Salzburg şi în apel, de către Curtea de Apel din Linz. în fine, la o ultimă cerere este admis recursul şi pus în libertate la data de 18 februarie 1987.
Se constată astfel, că petiţionarul a executat o detenţie provizorie de 2 ani, o lună şi 2 zile.
Curtea, a apreciat că în cauză s-a violat art. 5 alin. 3 (în unanimitate), pentru următoarele considerente:
- faptul că din dosar rezultă că jurisdicţiile austriece nu au acţionat în ceea ce priveşte conducerea procedurii cu toată promptitudinea necesară, lungimea procedurii nefiind în esenţă imputabilă nici completării cauzei şi nici comportamentului petiţionarului, infracţiunile privind pe Toth având un caracter destul de banal şi repetat.
- în schimb, se constată de către Curte că ritmul instrucţiei a avut mult de suferit de pe urma comunicării în întregime a dosarului la jurisdicţia competentă, nu numai cu prilejul fiecărei cereri de punere în libertate şi a fiecărui recurs al celui interesat, dar şi cu ocazia fiecărei cereri a judecătorului de instrucţie sau a ministerului public, vizând prelungirea detenţiei în litigiu.
- preferat utilizării fotocopiilor, practică obişnuită în alte state membre ale Consiliului Europei, şi ducând în fapt la suspendarea instrucţiei, un asemenea du-te-vino, se împacă greu cu importanţa dreptului la libertate garantat de art. 5 alin. 1 din Convenţie.
E. Consecinţe
Din cele expuse mai sus, ca de altfel din întreaga jurisprudenţă a Curţii în cauzele cu arestaţi, rezultă că durata detenţiei preventive nu ar trebui să depăşească o perioadă rezonabilă, multiple motive invocate de instanţele naţionale pentru a menţine starea de detenţie provizorie, motive fără substanţă şi fără pertinenţă - unele aşa de des invocate şi-n legea procesuală penală română, cum ar fi, de pildă, faptul nedovedit că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică - nefiind acceptate de Curte.
De altfel, pentru a înlătura eventuale abuzuri şi arbitrariul cu privire la durata arestării preventive şi pornindu-se de la ideea că în procesul penal starea de libertate e regula şi privarea de libertate excepţia, în unele legislaţii penale europene exista prevăzută o dată limită până la care durează arestarea.
De pildă, ca urmare a admisibilităţii plângerii împotriva Germaniei şi Austriei, vizând detenţia preventivă într-un timp rezonabil, Germania şi-a modificat Codul de procedură penală, stabilind că detenţia preventivă nu poate depăşi 6 luni decât în circumstanţe excepţionale, iar în Austria o nouă lege a fixat durata detenţiei la 6 luni în cazuri speciale.
F. Art. 6 pct. 1 din Convenţie
Dacă în ceea ce priveşte incidenţa art. 5 pct. 3 vizând termenul rezonabil al duratei unei detenţii preventive s-au prezentat expres în detaliu motivările Curţii - care pot fi surse de inspiraţie şi pentru instanţele româneşti - fără a le mai sintetiza pe idei, în ceea ce priveşte incidenţa art. 6 pct. 1 din Convenţie, dată fiind cazuistica şi problematica mult mai largă, vom încerca în continuare, sigur fără pretenţia de a le epuiza, o prezentare de esenţă numai a concluziilor care se desprind din jurisprudenţa Curţii în această materie.
Comentariul nostru poate fi structurat pe două teme:
1. Limitele de început şi de sfârşit între care se întinde durata termenului rezonabil în care trebuie judecată cauza.
2. Ideile principale desprinse din cazuistica Curţii privind caracterul rezonabil al termenului.
1. Limitele de început şi de sfârşit între care se întinde durata termenului rezonabil în care trebuie judecată cauza
în cazurile penale, momentul în care începe să curgă perioada ce trebuie luată în considerare vizează momentul când o persoană este „acuzată“ de săvârşirea unei infracţiuni în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Noţiunea de acuzaţie, raportată la Convenţie în sens specific, poate fi definită ca „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a reproşului că a săvârşit o infracţiune, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate.
Având în vedere o atare definire a noţiunii de acuzaţie, se poate afirma că în cauzele penale rareori termenul începe să curgă de la data sesizării instanţei.
De menţionat că perioada în care o persoană se sustrage de la urmărire penală şi de la judecată nu intră în calculul duratei termenului rezonabil precizat de art. 6 pct. 1 din Convenţie.
în ceea ce priveşte momentul în care se sfârşeşte acest termen rezonabil, el poate fi considerat momentul rămânerii definitive a hotărârii şi include nu doar hotărârea prin care se determină vinovăţia, ci şi cea prin care se stabileşte pedeapsa aplicabilă.
Situaţiei de nesiguranţă în care se găseşte persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni i se pune capăt şi prin ordonanţa procurorului de neîncepere, încetare, sau scoatere de sub urmărire penală.
De menţionat însă, că în toate cazurile, termenul final este cel la care persoana în cauză este informată cu privire la pronunţarea unei soluţii finale în cauză.
2. Ideile principale desprinse din cazuistica Curţii privind caracterul rezonabil al termenului
în general, pentru aprecierea caracterului rezonabil al procedurii se va lua în considerare întreaga procedură, însă o atare apreciere se va face în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, astfel că este posibil ca durata procedurii în faţa unei singure instanţe să fie suficientă pentru a conduce Curtea la concluzia că art. 6 pct. 1 din Convenţie nu a fost respectat.
Art. 6 pct. 1 din Convenţie privind dreptul persoanei de a fi judecată într-un termen rezonabil vizează nu numai cauzele penale fără arestaţi, dar şi pe cele cu inculpaţi trimişi în judecată în stare de detenţie.
De aceea, este posibil ca durata detenţiei provizorii să nu depăşească o perioadă rezonabilă conform art. 5 pct 3 din Convenţie, dar este posibil ca durata procedurii de ansamblu vizând judecarea cauzei penale să depăşească termenul menţionat de art. 6 pct. 1 din Convenţie.
Caracterul rezonabil al procedurii instituit de art. 6 alin. 1 din Convenţie se poate aprecia după mai multe criterii:
a) complexitatea cauzei;
b) comportamentul părţilor;
c) comportamentul autorităţilor;
d) importanţa pentru părţi a obiectului procesului;
e) momentul punerii în executare a pedepsei.
a) Complexitatea cauzei
Complexitatea cauzei se poate analiza în funcţie de mai mulţi factori enumeraţi de Curte cu titlu exemplificativ şi nu limitativ şi anume: dificultatea administrării probelor', numărul inculpaţilor şi al martorilor), numărul infracţiunilor investigate, natura infracţiunilor investigate, necesitatea realizării unor expertize), dificultatea problemelor de drept şi de fapt care trebuie soluţionate) şi altele.
b) Comportamentul părţilor
în ceea ce priveşte comportamentul părţilor, statul nu răspunde decât pentru întârzierile care îi sunt imputabile deoarece o persoană care invocă durata nerezonabilă a procedurilor trebuie să facă dovada că a depus diligenţe în vederea derulării normale a acesteia, dar neobligând persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni să colaboreze activ la desfăşurarea anchetei.
Simpla valorificare a tuturor garanţiilor prevăzute de procedura internă sau utilizarea căilor de atac nu va fi imputabilă părţilor, dar timpul scurs pentru soluţionarea recursurilor nu va fi luat în considerare la calcularea termenului rezonabil.
Pentru ca întârzierile în derularea procedurilor să-şi piardă caracterul rezonabil trebuie
ca atitudinea reclamantului să fie abuzivă şi dilatorie.
c) Comportamentul autorităţilor
întârzierile provocate de comportamentul autorităţilor sunt de natură să atragă responsabilitatea statului în cauză.
Deşi judecătorul este în primul rând obligat să vegheze \a derularea procedurii într-un timp rezonabil), totuşi conform Convenţiei întârzierile provocate de orice autoritate sunt de
natură să atragă o constatare a încălcării art. 6.
Citarea experţilor), citarea şi audierea martorilor), transmiterea dosarelor de la un organ judiciar la altul, întârzierea parlamentului în ridicarea imunităţii, toate acestea sunt de natură să antreneze responsabilitatea statului.
Prin urmare, statele trebuie să respecte o obligaţie de rezultate şi anume desfăşurarea procesului într-un termen rezonabil.' în acest sens mijloacele alese pentru atingerea acestui rezultat sunt lăsate la latitudinea statelor.
Astfel supraîncărcarea instanţelor va fi tratată diferit în funcţie de cum se datorează unei situaţii particulare, iar autorităţile iau măsuri concrete pentru a remedia situaţia' sau este rezultatul unei probleme de structură' a serviciului de justiţie, caz în care nu se va găsi înţelegere în faţa Curţii Europene.
Trebuie evitate perioadele lungi de inactivitate ale unui anumit organ.' Acestea nu vor putea fi justificate în nici un fel pe terenul Convenţiei, dar acest principiu al judecării cauzei într-un termen rezonabil nu se opune ca în cauzele deosebit de complexe organele judiciare să beneficieze de o anumită perioadă pentru studierea dosarului.
d) Importanţa pentru părţi a obiectului procesului
Din acest punct de vedere, cu cât obiectul procesului are o importanţă mai mare pentru părţi, cu atât aprecierea caracterului rezonabil al procedurilor va fi mai strictă.'
e) Momentul punerii în executare a pedepsei
Curtea Europeană, în determinarea duratei rezonabile a unei proceduri conform art. 6 alin. 1 din Convenţie, are în vedere şi timpul necesar punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti.
Astfel se constată că, într-o cauză contra României, s-a constatat o încălcare a art. 6 din Convenţie datorită faptului că o hotărâre judecătorească nu a fost executat într-un termen rezonabil.'
G. O singură concluzie
Cazuistica prezentată din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului vizând limitarea duratei excesive a procedurilor judiciare în materie penală, durată ce nu corespunde cerinţelor textelor art. 5 alin. 3 şi art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, poate constitui un minim dar pertinent şi acut semnal pentru modificarea atât a Codului de procedură penală, dar chiar şi a Constituţiei - procese aflate în curs de derulare - în conformitate cu exigenţele europene ale acestei Convenţii.
Convenţia va deveni astfel prioritară şi nu subsidiară în munca de zi cu zi a magistraţilor români.
