Patrimoniul profesional individual
| Comentarii |
|
patrimoniul profesional individual 1. Preliminarii. Consacrarea în noua reglementare a Codului civil a patrimoniilor de afectaţiune a fost o necesitate impusă de evoluţia economică a întregii societăţi. Existenţa patrimoniului de afectaţiune a fost recunoscută şi în vechea reglementare în dispoziţii speciale care priveau desfăşurarea unor profesii liberale sau a unor activităţi economice. Astfel, art. 2 pt. j din Ordonanţa de Urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale defineşte patrimoniul de afectaţiune ca totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titu
larului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora. Art. 1 pt. 2 din Ordonanţă precizează însă că aceasta nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi economice a căror desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi speciale.
Ne-am propus să analizăm unele aspecte privind patrimoniile de afectaţiune prin prisma patrimoniului profesional individual liberal, ca masă patrimonială reglementată aparte în noua codificare.
Exercitarea unor profesii liberale autorizate presupune existenţa unui patrimoniu profesional care asigură desfăşurarea unor activităţi care nu au caracter economic. Consacrarea persoanei fizice autorizate ca subiect de drept fiscal căruia îi revin obligaţii fiscale proprii, distincte de cele ale aceleiaşi per
soane cu privire la patrimoniul său personal, ar putea crea aparenţa unui monstru cu două capete, a două sau mai multe persoane într-una singură, a unei persoane care se multiplică în funcţie de numărul de patrimonii de afectaţiune pe care le are.
In realitate, recunoaşterea posibilităţii unei persoane fizice de a desfăşura activităţi economice sau profesii liberale fără a crea în acest scop o persoană juridică ce are un patrimoniu propriu, nu necesită recurgerea la ficţiunea juridică a multiplicării persoanei în funcţie de numărul patrimoniilor care îi sunt necesare, deoarece teoria modernă a patrimoniului susţine deopotrivă unicitatea şi divizarea patrimoniului în mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune.
2. Spre teoria modernă asupra patrimoniului în reglementarea Codului civil. Autorii teoriei clasice sau personaliste asupra patrimoniului, Aubry şi Rau, au susţinut că patrimoniul se deduce direct din personalitate sau, altfel spus, patrimoniul este o emanare a personalităţii şi expresia forţei juridice cu care se găseşte învestită o persoană, fiind, în expresia sa cea mai înaltă, personalitatea însăşi a omului, considerat în raporturile sale cu obiectele exterioare. Patrimoniul este de esenţa persoanei umane. Pentru aceste motive, patrimoniul nu poate fi dobândit pentru că este distinct şi independent de obiectele pe care persoana le dobândeşte, după cum nu poate fi nici vândut. Patrimoniul nu este un obiect exterior, d o pură abstracţie. El reprezintă personalitatea însăşi a omului. Mai mult, aceştia afirmă că omul nu îşi dobândeşte patrimoniul şi că orice individ posedă, ipso jure, şi în virtutea personalităţii sale, un patrimoniu pe care poate foarte bine să şi-l mărească sau micşoreze, dar de care nu va putea fi privat decât prin pierderea personalităţii însăşi.
Aubry şi Rau preiau concepţia lui Zachariae referitoare la legătura care există între persoană şi patrimoniu, potrivit căreia patrimoniul nu se dobândeşte,
însă se posedă în virtutea calităţii de persoană umană şi atât timp cât durează această calitate, indiferent de cantitatea bunurilor care există în patrimoniu.
Persoana este unică, prin urmare şi patrimoniul, în viziunea personaliştilor, este unic. Sau, altfel spus, o persoană, fizică sau juridică, nu poate fi titulara mai multor patrimonii.
Această caracteristică a patrimoniului personalitate a reprezentat punctul de plecare în evoluţia ulterioară a teoriilor asupra patrimoniului.
Teoria personalistă asupra patrimoniului s-a arătat a fi un obstacol în recunoaşterea unor patrimonii care să fie afectate de titularii lor unor scopuri diferite şi care să fie guvernate de reguli distincte. Evoluţia conceptului de persoană juridică, posibilitatea persoanei fizice de a participa ca asociat în compunerea uneia sau mai multor persoane juridice, presupunea recunoaşterea unor patrimonii distincte, cu finalitate diferită. Teoria patrimoniului de afectaţiune, susţinută de juriştii germani, admitea existenţa unor patrimonii determinate exclusiv de scopul pentru care au fost create, detaşate de persoană. Dar, această concepţie a patrimoniului de afectaţiune intra în conflict deschis cu teoria patrimoniului personalitate, a patrimoniului unic. Din această cauză, astăzi, teoria modernă asupra patrimoniului apare ca o sinteză a celor două teorii, a patrimoniului personalitate şi a patrimoniului de afectaţiune. Admitem, astăzi, că patrimoniul este unic, doar că el este divizat în mase de bunuri cu afectaţiune diferită şi cu regim juridic distinct. Unicitatea patrimoniului nu presupune indivizibilitatea patrimoniului. Chiar dacă unic, patrimoniul este divizibil în mase de bunuri, adică în ansambluri de drepturi şi obligaţii legate nu numai prin faptul că aparţin aceleiaşi persoane, d şi prin afedarea lor realizării unui scop bine determinat. Scopul comun determină supunerea aceluiaşi regim juridic.
Teoria modernă asupra patrimoniului îmbină elemente esenţiale ale fiecăreia dintre teoriile dasice: unidtatea patrimoniului, reper al teoriei personaliste şi afedaţiunea spedfică a maselor de bunuri, temei al teoriei patrimoniului de afedaţiune.
Noul Cod dvil consacră această nouă teorie asupra patrimoniului în cuprinsul art. 31-33. Astfel, din prevederile art. 31 alin. 1, potrivit cărora Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia, rezultă unidtatea patrimoniului, iar posibilitatea divizării patrimoniului este cuprinsă în alin. 2 al aceluiaşi articol, conform căruia Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile alin. 3 al aceluiaşi articol nu definesc patrimoniul de afectaţiune, dar menţionează ca patrimonii de afedaţiune, masele patrimoniale fidudare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a ni-a, cele afedate exer-dtării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii. Ultima parte a acestui alineat este esenţială, deoarece limitează posibilitatea de constituire a unui patrimoniu de afedaţiune. Acestea nu pot exista decât dacă sunt prevăzute de lege. O persoană nu poate crea exdusiv prin voinţa sa un asemenea patrimoniu. Voinţa individuală se conjugă cu voinţa legiuitorului în vederea naşterii patrimoniului de afectaţiune.
Patrimoniile de afedaţiune sunt universalităţi juridice, pentru că sunt fracţiuni ale patrimoniului persoanei, care este o universalitate juridică, iar nu o universalitate de fapt. Spre deosebire de universalităţile de fapt care pot lua naştere atât prin manifestarea de voinţă a titularului lor, cât şi prin lege, universalităţile juridice nu pot exista decât dacă sunt recunoscute de lege.
Conform dispoziţiilor art. 31 alin. 2 Cod dvil, patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, iar în cuprinsul alin. 3 al aceluiaşi articol se arată faptul că sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale fidudare, cele afedate exerdtării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii astfel determinate.
Patrimoniul unei persoane apare guvernat de reguli distincte, după cum elementele sale componente intră în structura diverselor mase de bunuri.
Fiecare masă de bunuri constituie, la rândul său, nu numai o entitate distindă, conceptual, de patrimoniu, dar şi detaşată de elementele care o compun.
Din acest pund de vedere, masele patrimoniale capătă trăsăturile patrimoniului, fiind considerate, ele însele, universalităţi juridice.
Aşa se explică faptul că la nivelul fiecărei mase patrimoniale, separat, funcţionează mecanismul subrogaţiei reale cu titlu universal, că în structura fiecărei mase patrimoniale există atât un activ cât şi un pasiv, că fiecare masă patrimonială are atât elemente prezente cât şi viitoare şi că acestea nu se pot naşte prin voinţa arbitrară a titularului lor, d au, totdeauna, un temei legal.
Cu toate acestea, masele patrimoniale, ca universalităţi juridice, diferă de patrimoniu prin durata lor de existenţă. Dacă patrimoniul este permanent, existând în timp cât durează persoana, nu putem recunoaşte maselor patrimoniale decât o durată limitată, determinată de realizarea scopului pentru care au fost create.
Masele patrimoniale nu pot lua naştere decât în virtutea unei afectaţiuni recunoscute şi reglementate.
3. Divizarea sau afectaţiunea ca mecanisme de formare a maselor patrimoniale. Divizarea sau afectaţiunea sunt consacrate de legiuitor, aşa cum am văzut, ca mecanisme de formare a maselor patrimoniale şi patrimoniilor de afectaţiune.
In procesul divizării sau afectaţiunii, voinţa titularului patrimoniului este esenţială. Nu poate lua naştere un patrimoniu de afectaţiune în absenţa unei manifestări de voinţă a titularului său.
Modul în care este redactat alin. 2 al art. 31 Cod dvil pare să ducă la ideea că diviziunea şi afedaţi-unea sunt tehnid diferite în procesul formării patrimoniului de afedaţiune. In realitate, divizarea patrimoniului în mase patrimoniale se realizează prin afedaţiunea acestora unui anumit scop. Aşa încât divizarea patrimoniului apare ca rezultat al afectaţiunii distinde pe care o stabileşte titularul său pentru masele patrimoniale. Cu alte cuvinte, fiecare masă patrimonială poate fi privită ca un patrimoniu în miniatură afectat unui anumit scop care îi imprimă un regim juridic aparte.
Din acest pund de vedere, masa patrimonială a bunurilor comune a soţilor căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale ne apare ca fiind o masă patrimonială de afedaţiune, destinată realizării scopurilor căsătoriei.
Cu toate acestea, în cuprinsul alin. 3 al art. 31 Cod dvil, legiuitorul menţionează doar unele patrimonii de afedaţiune care se structurează în funcţie de un scop bine determinat, cum sunt patrimoniul fidu-dar, patrimoniul destinat realizării unei activităţi economice sau cel necesar exerdtării unei profesii liberale.
Scopul devine elementul central, locul geometric al tuturor bunurilor care se constituie într-o universalitate. Scopul trebuie să fie sufident de puternic încât să atragă în jurul său valorile pozitive şi negative care concură la realizarea sa. Apoi, cum patrimoniile de afedaţiune există doar în măsura în care sunt recunoscute de lege, scopul urmărit de titularul său trebuie să fie unul legal acceptat în măsură să ducă la naşterea unui asemenea patrimoniu.
Voinţa legiuitorului nu este sufidentă pentru formarea patrimoniilor de afectaţiune, d acesteia trebuie să i se alăture scopul declarat al titularului său.
Declaraţia de afedaţiune este o manifestare unilaterală de voinţă a celui care doreşte constituirea
unui patrimoniu de afectaţiune, de pildă a patrimoniului necesar desfăşurării unei profesii liberale. Această manifestare de voinţă poate lua expresia actului unilateral de diviziune a patrimoniului, dar poate fi şi inserată în cuprinsul actelor juridice bilaterale de dobândire a unui anumit bun care urmează să fie folosit în exercitarea profesiei (vânzare, schimb, donaţie).
Parte în actul juridic va fi, în acest caz, persoana fizică, subiect de drept dvil, iar nu persoana fizică autorizată, întrucât aceasta are doar calitatea de subied de drept fiscal. Este adevărat însă că, persoana fizică, prin afedaţiunea pe care o atribuie bunului dobândit, determină ca acesta să intre în patrimoniul de afedaţiune, supus unui regim de drept fiscal diferit, aplicabil persoanei fizice autorizate. Aşa se explică de ce este necesară precizarea, în actul de dobândire, a faptului că persoana fizică este reprezentant al persoanei fizice autorizate. In lipsa acestei predzări, ar fi necesară o declaraţie ulterioară de afedaţiune a bunului pe calea actului de transfer intrapatrimonial, prin care se realizează diviziunea patrimoniului.
Dacă exerdtarea profesiei se face prin intermediul unor forme asodative care au dobândit personalitate juridică, acestea vor fi parte în actul de dobândire în calitatea lor de persoane juridice care deţin un patrimoniu de afedaţiune.
în toate situaţiile, actul trebuie să fie încheiat în forma prevăzută de lege şi să îndeplinească formalităţile de opozabilitate faţă de terţi.
4. Universalitatea de fapt şi patrimoniul de afectaţiune.
Universalitatea juridică nu poate fi formată numai din drepturi sau numai din datorii. In cuprinsul său există atât drepturile, al căror ansamblu formează activul patrimonial, cât şi obligaţiile, a căror totalitate o constituie pasivul. Acestea sunt strâns corelate între ele, întrucât activul răspunde de pasiv. Obligaţiile titularului patrimoniului sunt executate pe seama activului său patrimonial.
Prin faptul că are în componenţa sa un activ şi un pasiv, universalitatea de drept se deosebeşte de universalitatea de fapt.
Art. 541 alin. 1 din Noul Cod dvil ne defineşte universalitatea de fapt ca ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.
Universalitatea de fapt nu are decât activ, mai
precis, este un ansamblu de bunuri care fie prin voinţa titularului lor, fie în temeiul legii, sunt privite ca un tot, în funcţie de afectaţiunea pe care proprietarul sau legea o conferă ansamblului la un moment dat.
Potrivit art. 541 alin. 2 Cod civil, bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte. Această posibilitate se explică prin faptul că numai titularul universalităţii poate schimba afectaţiunea bunului ce intră în universalitatea de fapt sau poate restrânge conţinutul universalităţii după bunul său plac. Prin înstrăinarea bunului, nu se produce o subrogaţie reală la nivelul universalităţii de fapt, astfel că aceasta va fi micşorată cu bunul ieşit din universalitate.
Doctrina a subliniat necesitatea de a recunoaşte universalitatea juridică atunci când există o legătură juridică şi necesară care uneşte elementele sale componente, iar o asemenea legătură există atunci când o masă de bunuri şi obligaţii îşi găseşte coerenţa în afectaţiunea comună unui scop determinat.
Cu toate acestea, dreptul francez a fost reticent în a recunoaşte existenţa universalităţilor juridice structurate în funcţie de scop, atribuind această aptitudine doar universalităţilor de fapt. Au fost autori care au susţinut că trebuie să avem o viziune obiectivă asupra patrimoniului, adică să vedem doar ansamblul de bunuri pe care proprietarul lor, profesionistul, a hotărât să le includă în universalitate în
scopul desfăşurării profesiei.
Plecând de la ideea că universalitatea de fapt se constituie prin voinţa proprietarului bunurilor sau prin lege, ca ansamblu format din bunuri identice sau diferite care sunt destinate aceluiaşi scop şi care sunt privite ca un bun unic, bunurile destinate exercitării unei profesii autorizate pot fi privite ca o universalitate de fapt. Ori de câte ori aceste bunuri sunt privite global, ca un bun unic, în vederea încheierii unui act juridic, de exemplu cesionarea sau constituirea unui drept de ipotecă asupra acestora, adică în acele situaţii în care le privim în afara patrimoniului, iar nu integrate în patrimoniu, suntem în prezenţa universalităţii de fapt. Insă, odată incluse în patrimoniu, acestea există în corelaţie cu elementele de pasiv rezultate din activitatea necesară realizării scopului pentru care aceste bunuri au fost afectate. In patrimoniu, ansamblul bunurilor de afectaţiune constituie activul patrimoniului de afectaţiune, căruia îi corespunde un pasiv distinct de obligaţiile din patrimoniul personal al profesionistului.
Atunci când bunurile existente în patrimoniul de afectaţiune sunt înstrăinate global, ca un bun unic, nu suntem în prezenţa unei înstrăinări a unei mase patrimoniale, a unei fracţiuni de patrimoniu, d a unei universalităţii de fapt, patrimoniul fiind inalienabil atât în întregul său cât şi fracţionat.
Explicaţia absenţei subrogaţiei reale la nivelul universalităţilor de fapt este aceea că în cadrul acestora nu funcţionează fungibilitatea. Bunurile ce
compun universalitatea de fapt sunt bunuri identice sau diferite, dar care nu devin elemente ale universalităţii de fapt în virtutea unei echivalenţe valorice, ci în temeiul unei destinaţii comune. Destinaţia comună poate justifica înstrăinarea ca un tot, ca un ansamblu, a acestor bunuri, dar nu este suficientă pentru funcţionarea de drept a subrogaţiei reale în scopul conservării universalităţii de fapt.
Odată incluse în universalitatea juridică a patrimoniului, elementele care compuneau universalitatea de fapt devin elemente ale masei patrimoniale de afectaţiune. La nivelul masei patrimoniale funcţionează mecanismele de conservare a existenţei patrimoniului. Fungibilitatea tuturor elementelor care compun patrimoniul explică subrogaţia reală cu titlu universal, adică înlocuirea unui bun cu un altul în cadrul aceleiaşi mase patrimoniale.
Specificul subrogaţiei reale universale sau cu titlu universal este tocmai faptul că aceasta se produce de drept, fără a fi necesară o manifestare expresă de voinţă pentru înlocuirea unui bun cu altul în cazul patrimoniului, respectiv în cadrul masei patrimoniale.
Se pune problema dacă la nivelul masei patrimoniale de afectaţiune, necesitatea declarării afectaţiu-nii prin manifestarea de voinţă a titularului său nu este de natură să contrazică funcţionarea de drept a subrogaţiei reale cu titlu universal. In ceea ce ne priveşte, credem că dacă un bun din această masă patrimonială este înlocuit cu altul, acesta va urma, de drept, regimul juridic al bunului înlocuit. Declararea afectaţiunii va fi însă necesară în scop de opozabilitate faţă de terţi, deoarece creditorii nu vor putea cunoaşte bunurile pe care le pot urmări pentru satisfacerea datoriilor care au legătură cu acea masă patrimonială. Pe de altă parte, nedeclararea afectaţiunii ar avea consecinţe şi în privinţa patrimoniului fiscal al profesionistului, care ar putea astfel eluda plata unor datorii fiscale. In cazul în care declararea afectaţiunii nu are loc în momentul
dobândirii bunului, aceasta se va putea face ulterior, printr-un act separat ce trebuie supus publicităţii. De asemenea, este posibil ca, prin acest act, bunul intrat prin subrogaţie în masa patrimonială de afectaţiune, să capete o altă destinaţie, specifică unei alte mase patrimoniale.
O persoană nu poate înstrăina însuşi patrimoniul, pentru că acesta reprezintă o parte a personalităţii sale juridice. Cu toate acestea, prin actele şi faptele sale juridice, persoana influenţează componenţa şi, în consecinţă, valoarea patrimoniului în ansamblul său.
Patrimoniul de afectaţiune fiind o fracţiune a ansamblului patrimonial, înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune presupune, în realitate, doar înstrăinarea bunurilor ce compun acest patrimoniu, văzute ca un tot, ca o universalitate de fapt. Nu se vor transmite de drept nici creanţele profesionistului şi nici datoriile legate de activitatea sa profesională, mai ales că, de cele mai multe ori acestea au fost contractate intuitu personae. Pentru înstrăinarea acestora se vor întocmi acte de cesiune distincte, cu respectarea regulilor din Codul civil privitoare la cesiunea de creanţă, cesiunea de datorie sau cesiunea de contract. Este însă posibilă continuarea unor contracte fără de care nu ar fi posibilă derularea activităţii cesionarului, cum este cazul unui contract de locaţiune asupra unui imobil în care se desfăşoară activitatea profesională, în măsura în care în cuprinsul contractului de locaţiune nu este inclusă o clauză care interzice cesiunea.
5. Transferul intrapatrimonial.
Masele patrimoniale, fiind componente ale patrimoniului, pot comunica între ele, chiar dacă sunt supuse unor regimuri juridice diferite.
în interiorul patrimoniului divizat în mase de bunuri, titularul poate opera modificări, în sensul că poate atribui unui bun dintr-o anumită masă patrimonială o afectaţiune proprie unei alte mase de
bunuri şi astfel, bunul este supus unui nou regim juridic. Acest transfer, chiar dacă, de cele mai multe ori, este expresia voinţei titularului patrimoniului, nu se poate produce decât în cazurile autorizate de legiuitor.
Modificarea regimului juridic al bunului care iese dintr-o masă patrimonială pentru a intra în alta, nu echivalează cu o înstrăinare, întrucât înstrăinarea presupune, în toate situaţiile, un transfer interpatri-monial, iar nu intrapatrimonial.
Schimbarea de regim juridic a unui bun prin transfer intrapatrimonial nu poate fi opusă creditorilor masei patrimoniale din care bunul a plecat, dacă acest transfer se face în dauna drepturilor lor. Această operaţiune nefiindu-le opozabilă, creditorii pot urmări pentru realizarea creanţei lor, bunul transferat, dacă masa patrimonială în legătură cu care s-a născut creanţa nu le este suficientă pentru satisfacerea sa.
De pildă, legiuitorul stabileşte că bunurile comune ale soţilor nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi (art. 353 alin. 1 Cod civil). Cu toate acestea, atunci când bunurile proprii ale unui soţ sunt insuficiente pentru realizarea creanţei, creditorul poate solicita partajul bunurilor comune, pentru a urmări partea ce revine soţului debitor, cu titlu de bunuri proprii (art. 353 alin. 2 şi 3 Cod civil).
Transferul intrapatrimonial este reglementat în actualul cod civil în art. 32 alin. 1 care prevede că In caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se arată că în toate cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.
Masele patrimoniale fiind subdiviziuni ale aceluiaşi patrimoniu şi având acelaşi titular pot suferi modificări ale conţinutului lor prin transferul de bunuri şi obligaţii între ele. Acest transfer nu se produce de drept tocmai datorită faptului că masele patrimoniale au o afectaţiune diferită şi un regim juridic propriu. Doar prin voinţa titularului, bunuri sau obligaţii ale acestuia pot trece dintr-o masă patrimonială în alta. Aşa cum am mai arătat, actul de transfer nu constituie o înstrăinare întrucât nu se produce un transfer dintr-un patrimoniu în altul care aparţine un titular diferit, d în cadrul patrimoniului aceleiaşi persoane.
Legea nu prevede restricţii în privinţa transferului intrapatrimonial, astfel că, titularul actului de transfer nu trebuie să dea socoteală notarului public, în cazul în care actul este încheiat în formă autentică, în ce măsură actul de transfer este justificat. Notarul
public nu va putea verifica dacă prin adul de transfer sunt prejudidaţi creditorii anumitor mase patrimoniale, deoarece, şi în situaţia în care, în urma transferului, activul masei patrimoniale de afectaţiune scade sub valoarea pasivului, acest echilibru se va putea realiza în viitor, până la data când creanţa devine scadentă. Singura îndreptăţită să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniriei actului de transfer intrapatrimonial este instanţa de judecată, la cererea creditorilor prejudidaţi.
Creditorii vor avea sarcina de a dovedi intenţia de fraudă a autorului actului de transfer. Sarcina dovedirii fraudei este una destul de dificilă, având în vedere marea libertate pe care o are titularul patrimoniului în privinţa fluduaţiei maselor patrimoniale.
Creditorii vor putea dovedi că, în unele cazuri, adul de transfer nu se justifică având în vedere că unele bunuri, prin natura lor, nu pot avea decât o anumită destinaţie şi sunt afedate exploatării sau exerdtă-rii unei anumite profesii sau activităţi. De pildă, transferul aparaturii medicale din masa patrimonială de afectaţiune în masa patrimoniului personal, cu greu ar putea fi justificată de către profesionist, dacă actul de transfer a dus la prejudiderea creditorilor.
In mod similar, cele mai multe dintre obligaţiile ce revin profesionistului sunt determinate de modul în care profesionistul îşi desfăşoară activitatea, de competenţa, aptitudinile sale profesionale, chiar de notorietatea sa şi iau naştere fie din contractele încheiate de profesionist cu clienţii săi, fie în baza legilor spedale de organizare şi exerdtare a unei anumite profesii sau activităţi.
Este dificil de conceput ca o obligaţie strict profesională să poată fi deturnată de la exerdtarea acelei profesii şi să iasă, prin voinţa titularului patrimoniului, din patrimoniul de afectaţiune pentru a putea fi transferată în masa patrimoniului personal care nu are nido legătură cu profesia respectivă. In plus, transferul datoriei trebuie să respecte dispoziţiile art. 1599 şi următoarele din Codul dvil, care prevede că obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva acordului ulterior al creditorului, potrivit art. 1605 Cod dvil, fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă preia obligaţia.
Observăm că transferul intrapatrimonial al datoriei nu poate produce efede în absenţa acordului creditorului. Acest acord poate fi ulterior transferului intrapatrimonial ca ad unilateral al debitorului, atund când atât vechiul cât şi noul debitor este titular al ambelor mase patrimoniale între care se produce transferul sau poate fi concomitent, prin contradul încheiat între debitor şi creditor, prin care
aceştia consimt ca datoria debitorului să intre într-o altă masă patrimonială. Insă, nu ne putem imagina faptul ca un creditor care are o creanţă în legătură cu masa patrimonială profesională să consimtă la transfer, deoarece legea îi interzice să se îndrepte pentru satisfacerea creanţei sale împotriva unei alte mase patrimoniale.
Pe acelaşi raţionament, niciodată un creditor al unei alte mase patrimoniale nu va accepta ca dreptul său de creanţă să se transfere în patrimoniul profesional, el neavând dreptul să urmărească aceste bunuri. Apoi, părţile nu pot schimba prin voinţa lor caracterul profesional al unei obligaţii dacă aceasta s-a născut profesională şi nici nu îi pot atribui o asemenea calitate dacă nu are nicio legătură cu profesia respectivă.
In aceste condiţii, un transfer intrapatrimonial de obligaţii atunci când una din masele patrimoniale implicate este masa patrimonială profesională este greu de admis.
6. Drepturile creditorilor asupra patrimoniilor de afectaţiune. Transferul intrapatrimonial trebuie să nu prejudicieze drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
Orice obligaţie este legată, în esenţă, de persoană, dar se execută doar asupra bunurilor acesteia, aşa încât nu transferul obligaţiei dintr-o masă patrimonială în alta este important, d efectul pe care îl are asupra creditorilor, transferul intrapatrimonial al bunurilor.
Recunoaşterea divizibilităţii patrimoniului în mase patrimoniale cu afectaţiune diferită presupune schimbări în ce priveşte funcţia patrimoniului de a constitui dreptul de gaj general al creditorilor chiro-grafari. Dreptul de acţiune al creditorilor va depinde de natura creanţei lor, mai precis de natura legăturii care îi uneşte cu debitorul. Datoria debitorului se naşte, în cazul patrimoniului profesional, în virtutea desfăşurării unei anumite profesii, astfel că obligaţia nu poate fi obiectivizată sau depersonalizată. Dar, în acelaşi timp, dreptul de gaj al creditorilor încetează de a mai fi general, el devenind un gaj sperial, în sensul că anumite bunuri vor fi în mod spedal afedate plăţii anumitor creditori. Sunt autori francezi care au considerat că în cazul în care patrimoniul este divizat în mase de bunuri, dreptul creditorilor şi-ar pier
de caracterul personal pentru a deveni real.
S-a arătat astfel că, legiuitorul român, prin prevederile art. 2324 alin. 3 Cod civil, ţinând seama de regula spedalizării dreptului de gaj general în cazul patrimoniului divizat în mase de bunuri, stabileşte o ordine de prioritate în urmărirea bunurilor din diverse mase patrimoniale. Astfel, creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească inai întâi bunurile care fac obiectid acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. însă, alin. 4 al aceluiaşi articol limitează dreptul creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia debitorului de a-şi realiza creanţa din celelalte bunuri ale debitorului, aceştia fiind obligaţi să urmărească numai bunurile care fac obiectul diviziunii patrimoniului afectat exerdţiului unei profesii autorizate.
Art. 230 pt. bb) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul dvil abrogă orice alte dispoziţii contrare Codului dvil în afara celor menţionate expres în cuprinsul acestui articol. Aceasta înseamnă că şi dispoziţiile din legile spedale care privesc dreptul creditorilor sodetăţilor profesionale cu răspundere limitată de a urmări prioritar masa patrimonială de afectaţiune şi numai în subsidiar masa patrimonială personală sunt abrogate odată cu intrarea în vigoare a Codului dvil. Avem în vedere situaţia prevăzută în cazul patrimoniului de afectaţiune al pradidanului în insolvenţă, unde dispoziţiile art. 6 alin. 3 din OUG nr. 86/08.11.2006, prevăd dreptul creditorilor ale căror creanţe sunt născute din activitatea profesională a pradidanului în insolvenţă, care are ca formă de exerdtare a profesiei cabinetul individual, de a urmări bunurile aflate în patrimoniul de afedaţiune şi doar în măsura în care aceste bunuri nu sunt sufi-dente, celelalte bunuri aflate în proprietatea practi-danului în insolvenţă. In aceste condiţii, dispoziţiile art. 2324 alin. 4 Cod dvil se vor aplica în toate cazurile în care se constituie un patrimoniu profesional de afectaţiune.
Dacă o obligaţie născută din exerdtarea unei profesii ar putea fi transferată în masa patrimonială personală, creditorii nu vor mai putea urmări masa
bunurilor din patrimoniul specializat al acestora, care este atât un drept al acestora, cât şi o limită de acţiune impusă prin lege. Astfel, deşi obligaţia a luat naştere în legătură cu o activitate profesională, iar natura acesteia nu mai poate fi schimbată prin voinţa debitorului profesionist, creditorul se vede în imposibilitatea de a putea urmări, pentru realizarea creanţei sale, bunurile din masa patrimonială profesională, la care are dreptul, potrivit legii.
Prin urmare, pe de o parte, bunurile din patrimoniul profesional vor putea fi urmărite numai de creditorii profesionistului ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă, fiind împiedicat concursul cu alţi creditori ai debitorului asupra acestor bunuri, iar pe de altă parte, creditorii care au creanţe legate de activitatea profesională a debitorului nu vor putea niciodată urmări celelalte bunuri ale debitorului.
In aceste condiţii, aceşti creditori trebuie să suporte fluctuaţia bunurilor din masa patrimonială de afectaţiune profesională.
Dar, dacă pe creditorii altor mase patrimoniale cu afectaţiune diferită de cea profesională, transferul intrapatrimonial nu îi poate prejudicia într-o manieră definitivă, având în vedere posibilitatea lor de a urmări bunurile din alte mase patrimoniale atunci când cele din masa patrimonială în legătură cu care s-a născut creanţa lor nu sunt suficiente, creditorii profesionistului autorizat sunt prejudiciaţi prin orice act de transfer care diminuează activul masei patrimoniale profesionale la data scadenţei, sub valoarea creanţei lor.
Intenţia legiuitorului a fost să permită orice transfer intrapatrimonial, prin urmare şi pe cel în care una din masele patrimoniale este destinată exercitării unei profesii autorizate. Mai întâi, pentru că nu îl interzice în mod expres. Apoi, pentru că impune condiţia evitării prejudicierii creditorilor legaţi de orice masă patrimonială, prin urmare şi de cea profesională.
Cu toate acestea, diminuarea activului unei mase patrimoniale, indiferent de natura ei, nu trebuie să se facă prin fraudă, adică nu trebuie să aibă la bază intenţia de prejudiciere a creditorilor masei patrimoniale respective. Fireşte că în cadrul acţiunii pentru desfiinţarea actului de transfer, frauda debitorului trebuie să fie dovedită. Fiind vorba despre un transfer intrapatrimonial, care este rezultatul unui act juridic unilateral al debitorului, nu se pune problema complicităţii pauliene a unei terţe persoane, d doar dovada intenţiei de micşorare a patrimoniului profesional pe calea acestui transfer cu consecinţa diminuării activului acelei mase patrimoniale sub valoarea pasivului profesional scadent sau care va deveni scadent, în condiţiile în care până la data scadenţei, debitorul nu se poate echilibra finandar .
Dacă până la scadenţă va interveni o echilibrare a masei patrimoniale nu se va mai pune problema unei acţiuni pentru desfiinţarea actului de transfer. Dacă însă, această echilibrare nu survine transferului, va deveni mai facilă proba fraudei. Mai precizăm, încă o dată, că, în opinia noastră, schimbarea de afedaţiune a unui bun care, prin natura sa, nu poate avea decât o anumită destinaţie, poate fi un element care ajută la demonstrarea intenţiei de fraudă.
Spre deosebire de creditorii masei patrimoniale profesionale, toţi ceilalţi creditori, deşi au la dispoziţie o acţiune de desfiinţare a actului de transfer intrapatrimonial, au posibilitatea să îşi îndestuleze creanţa din bunurile cuprinse în alte mase patrimoniale, cu excepţia, aşa cum am văzut, a bunurilor din masa patrimonială afedată desfăşurării unei profesii autorizate. Prin urmare, şi aceştia vor putea fi prejudidaţi ireversibil în situaţia în care bunurile din masa patrimonială în legătură cu care s-a născut creanţa lor vor fi transferate în masa patrimonială afectată exerdtării profesiei, întrucât această masă patrimonială nu poate fi urmărită de alţi creditori în afara creditorilor profesionistului.
In ceea ce priveşte forma actului de transfer intrapatrimonial, aceasta trebuie să fie autentică în toate situaţiile care se referă la bunuri imobile. Actul de transfer va trebui înscris în cartea fundară în vederea opozabilităţii faţă de terţi.
Dispoziţiile art. 33 alin. 1 şi alin. 2 Cod dvil prevăd pentru actul de constituire, mărire sau micşorare a patrimoniul profesional individual, respectarea condiţiilor de formă şi de publidtate. Prin urmare, simpla cunoaştere de către creditori a actului de transfer intrapatrimonial nu este sufidentă pentru a suplini lipsa de publidtate. In acest caz, profesionistul nu se poate prevala de faptul că actul de transfer intrapatrimonial a fost cunoscut pe o altă cale de către creditorii săi, deoarece opozabilitatea nu se poate realiza decât prin înscrierea actului de transfer în cartea fundară. Condiţia îndeplinirii formalităţilor de publidtate este esenţială, având în vedere efectul pe care transferul intrapatrimonial în care este implicată masa patrimonială profesională îl are asupra creditorilor.
In concluzie, noua reglementare protejează profesionistul în raport cu creditorii diverselor mase patrimoniale al căror titular este, această măsură fiind menită să stimuleze dezvoltarea profesiilor liberale şi să le asigure efidenţa.
Conf.univ.dr. Irina Sferdian
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, diversitatea de Vest, Timişoara notar public, Camera Notarilor Publici Timişoara
