Noțiunea de bun în sensul Convenției și a jurisprudenței CEDO
| Comentarii |
|
noțiunea de bun în sensul Convenției și a jurisprudenței CEDO, primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/18.05.1994, a fost adoptat în 1950, ca urmare a unor negocieri dificile între statele-părţi ale Convenţiei şi conţine, în primul său articol, sediul materiei dreptului de proprietate.
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
Având în vedere interesele economice divergente, precum şi necesitatea unor reforme în Europa distrusă de război, textul art. 1 din Protocol nu a reuşit decât să reglementeze vag şi general principiul respectării dreptului de proprietate cu indicarea şi a îngrădirilor ce pot fi aduse acestui drept.
Totuşi, mecanismul pretorian al aplicării Convenţiei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut ca „timiditatea" originară să fie depăşită şi dreptul de proprietate să fie garantat într-o măsură din ce în ce mai mare, cu consecinţa existenţei multor hotărâri de condamnare a statelor responsabile de încălcări ale dreptului de proprietate, în domenii care nici nu intrau în discuţie la momentul elaborării textului convenţional.
Evoluţia interpretării date de către Curte articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie a cunoscut două direcţii importante:
Prima dintre ele a dus la identificarea, în cuprinsului textului art. 1, a trei norme distincte: o primă normă, cea din prima frază a primului alineat, care enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate; a doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acţiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiţii; cea de a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf, recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.
Dar instanţa europeană nu s-a limitat a stabili normele care, cuprinse în art. 1 din Protocolul 1, determină conţinutul protecţiei dreptului de proprietate în cadrul sistemului european de apărare a drepturilor omului, ci a fost întotdeauna preocupată în jurisprudenţa sa de a pune în evidenţă şi raportul dintre aceste norme. Astfel, ea a statuat în mod constant că, dacă prima normă are un caracter general, prin aceea că enunţă principiului ocrotirii dreptului de proprietate, celelalte două -posibilitatea privării de acest drept şi, respectiv, supunerea exerciţiului său anumitor condiţii - nu reprezintă altceva decât aplicaţii ale celei dintâi. Aşa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enuntată.
O a doua direcţie importantă urmată de jurisprudenţa Curţii a fost aceea a identificării sferei drepturilor apărate de text, cu modificări succesive în timp, mai ales în sensul măririi numărului şi situaţiilor în care se poate invoca garanţia prevăzută de art. 1 din Protocolul adiţional.
Calea aleasă de Curte a fost aceea de a crea o noţiune autonomă, specifică sistemului Convenţiei, pe care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială conţinută de text „Orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale." în anul 1995 Curtea a spus explicit că „noţiunea de bunuri din art. 1 al Protocolului nr. 1 are o semnificaţie autonomă şi în mod evident nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate" şi, deci, „bunuri" în sensul acestei dispoziţii"1-Spre deosebire de dreptul românesc organele de la Strasbourg (Curtea şi, anterior reformei făcute prin Protocolul nr. 11, Comisia Europeană a Drepturilor Omului) s-au ferit a defini dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adiţional. Mai mult decât atât, au evitat cu consecvenţă să identifice „frontierele" dreptului de proprietate, pentru că s-ar fi compromis posibilitatea de lărgire treptată, prin intermediul interpretării extensive, a singurei prevederi din Convenţie care tratează un drept cu conţinut economic.
De altfel, Curtea nici nu foloseşte termenul de drept de proprietate pentru a identifica drepturile ocrotite prin art. 1 din Protocolul adiţional ci noţiunea de „bun" ori drepturi asupra „bunurilor". Doctrina a precizat că „dreptul de proprietate este miezul drepturilor protejate, dar mai există o periferie cu contururi largi, susceptibile într-o bună zi de a fi protejate de articolul 1 al Protocolului Adiţional"2-
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi, anterior, Comisia au stabilit câmpul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 prin intermediul unei succesiuni de hotărâri, în care a arătat, în principiu, care sunt tipurile de drepturi garantate de textul convenţional, cu alte cuvinte, care este sensul noţiunii autonome de „bun" în sensul Convenţiei.
în sfera noţiunii de „bun" intră, în primul rând, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile şi celelalte drepturi reale.
Jurisprudenţa oferă numeroase exemple de bunuri mobile sau imobile care au constituit obiectul unor litigii între state şi cetăţeni, ajunse în faţa Curţii de la Strasbourg: bani de aur introduşi în ţară prin contrabandă, bani de aur confiscaţi de autorităţile comuniste, rafinării, maşini, case naţionalizate etc.
Astfel, în cauza Vasilescu c. României, Curtea a constatat că în anul 1966, cadrele miliţiei au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei şi au confiscat 327 monede de aur, în cadrul unei anchete declanşate împotriva soţului acesteia.
Deşi ancheta s-a finalizat peste două săptămâni, bunurile confiscate nu au fost restituite. Nici nelegalitatea acestei măsuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în discuţie - recunoscut de altfel de instanţele civile nu au constituit obiect de controversă în faţa Curţii, aceasta considerând că reclamanta a fost privată din anul 1966 de utilizarea şi folosirea bunurilor în cauză, deşi a rămas în proprietatea lor.
în procedura în faţa instanţelor române, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate cu privire la 40 dintre monedele de aur confiscate şi cu privire la o pereche de cercei, admiţându-i-se cererea de restituire a acestor bunuri. în acest sens ele au recunoscut dreptul său de proprietate asupra acestor obiecte, au considerat confiscarea ca fiind lipsită de orice temei legal şi au dispus ca B.N.R. să îi restituie aceste bunuri.
Această hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă a fost anulată de Curtea Supremă de Justiţie care a admis recursul în anulare cu motivarea că numai parchetul este competent să se pronunţe asupra cererii reclamantei de restituire a bunurilor confiscate.
întrucât Convenţia vizează protejarea drepturilor concrete şi efective, Curtea a apreciat că pierderea posibilităţii de a dispune de bunurile în cauză împreună cu eşecul încercărilor făcute la instanţele judecătoreşti şi la autorităţile naţionale pentru remedierea situaţiei au provocat consecinţe suficient de grave pentru a se putea ajunge la concluzia că reclamanta a fost supusă unei confiscări de fapt incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor sale.
în cauza Brumărescu c. României, Curtea a apreciat că reclamantul avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în baza hotărârii judecătoreşti din 09.12.1993 prin care s-a stabilit că imobilul care aparţinuse părinţilor săi fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 şi a constatat, cu efect retroactiv, că reclamantul era proprietarul legitim al acestuia, în calitate de moştenitor al părinţilor săi. Acest drept nu era revocabil, reclamantul putând spera în mod legitim să se bucure de dreptul său în mod paşnic.
Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia pronunţată la data de 01.03.1995, a admis recursul în anulare exercitat de Procurorul General în temeiul art. 330 C. proc. civ. şi a anulat hotărârea din 1993 cu motivarea că judecătoria a depăşit limitele puterii judecătoreşti aducând atingere competenţelor puterii legislative.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că anularea hotărârii definitive şi irevocabile din 1993 constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, lipsirea de proprietate fiind nejustificată.
Cauza Brumărescu este rezultatul schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie care, prin hotărârea nr. 1/26.01.1995 pronunţată de Secţiile Unite a decis că instanţele judecătoreşti nu au atribuţia de a cenzura şi a dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 şi listele anexă la acest decret.
Ulterior, prin hotărârea nr. 1/28.09.1998 Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, a revenit asupra jurisprudenţei anterioare constatând că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, în condiţiile legii, litigiile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale intervenite în perioada 1944 -1989.
Până la această revenire a admis însă recursurile în anulare exercitate de Procurorul General în temeiul art. 330 C. proc. civ. şi a anulat hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a dispus restituirea imobilelor naţionalizate.
Aceste hotărâri au format obiectul sesizării Curţii, România fiind condamnată în numeroase cazuri pentru încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1. în toate aceste cazuri, Curtea a considerat că situaţia este, dacă nu identică, cel puţin analogă celei a reclamantului din cauza Brumărescu estimând că hotărârile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în recursurile în anulare au avut ca efect lipsirea reclamanţilor de bunurile lor
Pe lângă dreptul de proprietate cu privire la bunurile corporale, mobile sau imobile, protecţia instituită de text are în vedere şi alte drepturi reale. Astfel, Comisia a statuat în sensul că „beneficiul unor clauze de servitute care sunt cuprinse într-un contract de concesiune a unei ferme" constituie un bun în sensul art. 1, ceea ce duce la extinderea protecţiei sale cu privire la dreptul de servitute
De asemenea, Curtea Europeană a hotărât că aceeaşi noţiune cuprinde şi dreptul de emfiteoză, recunoscut în unele sisteme de drept european ca drept real ce rezultă dintr-un contract de închiriere pe termen lung, de regulă, între 20 şi 99 de ani, a unor imobile, construcţii sau, cel mai adesea, terenuri
S-a mai admis că dreptul de uzufruct poate să intre sub incidenţa textului examinat şi, de asemenea, dreptul persoanelor de a practica un „anumit pescuit" în apele teritoriale ale statului, rezultat dintr-un drept de concesiune ce le-a fost acordat potrivit legislaţiei naţionale-
Prin transpunerea acestei jurisprudenţe în dreptul civil român, se poate reţine că intră sub incidenţa acestui text toate drepturile reale principale şi accesorii precum şi drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, cum sunt dreptul real de folosinţă sau dreptul de concesiune corespunzător dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care toate aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că intră în sfera noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 şi drepturile de creanţă.
Dezvoltând şi completând constant noţiunea de drept de creanţă, Comisia şi apoi Curtea Europeană au stabilit că sunt bunuri în sensul Convenţiei: acţiunile deţinute de acţionarii societăţilor comerciale anonime (pe acţiuni); părţile sociale ale asociaţilor unei societăţi comerciale cu răspundere limitată; dreptul unei societăţi comerciale de a i se rambursa de către autorităţile fiscale suma plătită ca T.V.A. în mod nejustificat, prin greşita interpretare şi aplicare a unor norme de drept comunitar clare, precise şi cu aplicabilitate directă; dreptul unei persoane de a beneficia de avantajele unui sistem de securitate socială la care a contribuit prin plăţi periodice dacă cel interesat îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională în materie; dreptul la o alocaţie de urgenţă în măsura în care acesta este prevăzut în legislaţia naţională.
Exemplificând din hotărârile pronunţate de Curte în cauzele privind România, vom arăta că în cauza Şandor contra României0, s-a reţinut că reclamanta are o creanţă suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă, creanţă care a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă dar care nu a fost plătită de către autorităti.
Prin sentinţa din 3 martie 1999, Judecătoria Hunedoara a obligat statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 21.460.500 lei vechi, cu titlu de despăgubiri, şi a sumei de 1.000.000 lei vechi, cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanţa a mai dispus ca suma astfel stabilită să fie reactualizată în funcţie de data plăţii efective. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă şi a fost învestită cu formulă executorie. Cu toate acestea atât Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar Hunedoara cât şi Ministerul Finanţelor Publice au refuzat să plătească reclamantei aceste sume.
în cauza Societatea Comercială „Maşinexportimport industrial Group"- SA c. României1, Curtea a constatat din nou că nici una din părţi nu a contestat că, în baza unei hotărâri din 31 ianuarie 2001 definitive şi irevocabile reclamanta avea o creanţă suficient stabilită pentru a fi exigibilă, aşa încât a apreciat că aceasta avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Situaţia de fapt este următoarea:
în anul 1998, Fondul Proprietăţii de Stat (F.P.S.), ale cărui atribuţii au fost ulterior preluate de către Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (A.P.A.P.S.) şi, în prezent, de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a decis să vândă prin negociere directă pachetul majoritar de acţiuni (50,97%) din capitalul Societăţii Maşini Unelte (Societatea M.U.), deţinut de către stat. Au fost prezentate două oferte, cea a reclamantei şi a altei societăţi W.M. Comisia de selecţie a F.P.S. a analizat cele două oferte şi a ajuns la concluzia că cea mai bună ofertă era cea a reclamantei dar, întrucât preţul oferit era inferior celui solicitat, a decis să supună oferta analizei Consiliului de Administraţie al F.P.S. La data de 05 mai 1998, F.P.S. a invitat reclamanta să depună, cel mai târziu a doua zi, o nouă ofertă. Reclamanta a depus o nouă ofertă la data de 02 iunie 1998 dar, F.P.S. a vândut pachetul majoritar de acţiuni societăţii W.M., ca urmare a unei oferte pe care aceasta din urmă o făcuse la data de 06 mai 1998.
Iniţial reclamanta a formulat o acţiune prin care a solicitat să fie obligat F.P.S.-ul să-i vândă pachetul majoritar de acţiuni în temeiul ofertei prezentate la data 31 martie 1998, care i-a fost admisă printr-o hotărâre din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti.
Lovindu-se de refuzul F.P.S-ului de a executa hotărârea şi de faptul că, în urma admiterii recursului, hotărârea fusese desfiinţată cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, reclamanta a formulat o acţiune în daune-interese. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2001 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat A.P.A.P.S. să îi plătească suma de 17.512.435.300 ROL pentru prejudiciul material suferit, respectiv pierderea posibilităţii de a deveni proprietarul pachetului de acţiuni, suma de 4.597.014.266 ROL cu titlu de penalităţi şi suma de 170.549.820 ROL pentru cheltuielile de judecată, adică în total 22.279.999.386 ROL. Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă iar, la data de 14 noiembrie 2001, A.P.A.P.S. a vărsat în contul reclamantei suma la care fusese obligată prin hotărâre.
Prin decizia din 17 februarie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de Procurorul General, a casat hotărârea din 31 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti şi a dispus restituirea sumei vărsate de A.P.A.P.S. reclamantei în temeiul acestei hotărâri.
Curtea a constatat că decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său constând, aşa cum s-a arătat mai sus, într-o creanţă suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Un alt domeniu în care jurisprudenţa Curţii a recunoscut aplicabilitatea protecţiei prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 este acela al dreptului de creaţie intelectuală, în special în ceea ce priveşte aspectele patrimoniale ale acestui drept. Astfel, intră în sfera noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 dreptul unui autor la remuneraţia cuvenită în urma executării unui contract de editare a operei sau dreptul la remuneraţia cuvenită pentru interpretarea unei opere literare, muzicale sau de altă natură.
Atunci când este vorba despre un drept de creaţie intelectuală ce se naşte nu numai ca rezultat al activităţii creatorului, dar şi ca urmare a parcurgerii unor proceduri administrative, Comisia a făcut unele distincţii.
Astfel, în măsura în care un inventator a obţinut un brevet potrivit legislaţiei naţionale, titularul său este desemnat ca proprietar al respectivului brevet cu dreptul de a-1 cesiona sau transfera în modul prevăzut de lege. Aşa fiind, Comisia a decis că un brevet intră sub incidenţa noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. I2-
în schimb, ea a statuat că, atâta timp cât un brevet nu a fost acordat de autoritatea naţională competentă, nu poate fi vorba despre „un drept cu caracter civil", iar procedura de înregistrare a brevetelor are o natură esenţialmente administrativă, care scapă de sub incidenţa dispoziţiilor Convenţiei.
Aspecte specifice materiei cercetate pot să apară şi cu privire la drepturile ce decurg din exercitarea unei profesii, de regulă o profesie liberală.
Fosta Comisie a decis că nu constituie un „bun", în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocol, volumul de activitate a unei persoane care practică o asemenea profesie, volum supus riscurilor inerente vieţii economice3- după cum nu intră sub protecţia instituită de acest text speranţa notarilor publici ca onorariile lor să nu fie diminuate printr-o viitoare reglementare aplicabilă în materie.
Dimpotrivă, într-o cauză cunoscută sub numele „Van Marle" în care a fost soluţionată problema contabililor olandezi 14 dreptul denumit „goodwill", în traducere literală bunul renume, a fost recunoscut de Curte ca fiind un „bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul adiţional. Problema a fost declanşată de situaţia că profesiunea de contabil nu era reglementată de lege până în anul 1962. Pentru a remedia acest vid legislativ, s-au adoptat două legi. Conform uneia din ele, titlul de contabil recunoscut revenea celui care a exercitat această meserie timp de zece din ultimii cincisprezece ani înainte de intrarea în vigoare a legii, sau, pentru deţinătorii anumitor diplome, vreme de trei ani înainte de intrarea în vigoare a legii. Reclamanţii s-au plâns că le-a fost încălcat dreptul de proprietate, susţinând că veniturile le-au fost reduse cu 50-60%, adică o privare parţială de proprietate fără despăgubire. Curtea a susţinut că, întrucât graţie muncii lor, contabilii reuşiseră să-şi creeze o clientelă, care aduce mult cu un drept cu caracter privat, acesta trebuie a fi analizat ca o valoare patrimonială, deci „bun" în sensul art. 1. Refuzul de a-i înscrie pe lista experţilor contabili autorizaţi a alterat profund condiţiile activităţii lor profesionale şi câmpul lor de activitate a fost sensibil redus.
S-a mai reţinut în alte decizii de speţă că şi clientela unui avocat reprezintă elemente patrimoniale care ţin de noţiunea dreptului de proprietate ca drept cu caracter civil, în sensul Convenţiei.
în cauza Buzescu c. României Curtea a reţinut, de asemenea, că se înscrie în noţiunea de „bun" clientela reclamantului care era legată de practica sa ca avocat şi pe care a fost în măsură să o „exploateze" ca avocat.
în anul 1991, reclamantul care fusese, anterior anului 1981 când a emigrat în Statele Unite, avocat în cadrul Baroului Constanţa şi care, din 1985 şi până în 1991 a fost membru al Baroului New York, a solicitat Baroului Constanţa anularea deciziei din 1981 prin care s-a dispus încetarea activităţii sale în calitate de avocat în acest barou şi ştergerea sa din tabelul avocaţilor definitivi. La data de 08 mai 1991, Baroul Constanţa a anulat decizia adoptată în 1981, cu privire la radierea reclamantului din Barou, dar a dispus reînscrierea acestuia în tabelul avocaţilor incompatibili întrucât reclamantul era membru al altui Barou. începând cu anul 1991, reclamantul a oferit consultantă în materia investiţiilor mai multor clienţi, societăti multinaţionale care investeau în România. La data de 19 mai 1996 Baroul Constanţa a hotărât ridicarea stării de incompatibilitate a reclamantului şi reînscrierea sa în tabloul avocaţilor pledanţi aşa încât, de la această dată şi până în anul 1999, acesta a plătit taxa lunară la Barou şi taxele UAR. în data de 14 mai 1996, în conformitate cu Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi Statutul profesiei de avocat, reclamantul a adresat o cerere Baroului Bucureşti, solicitând transferul de la Baroul Constanţa, cerere la care nu a primit nici un răspuns. La data de 27 iunie 1996 U.A.R. a hotărât că Baroul Constanţa nu era competent a hotărî repunerea în drepturi a reclamantului şi a declarat nelegale atât decizia din 08 mai 1991 cât şi pe cea din 19 mai 1996. Procedura iniţiată în faţa Curţii de Apel Bucureşti împotriva deciziei U.A.R. din 27 iunie 1996 s-a finalizat prin respingerea acţiunii reclamantului. Recursul adresat Curţii Supreme de Justiţie a fost, de asemenea, respins.
Curtea a reţinut că „aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se extinde la exercitarea profesiei de avocat şi la reputaţia aferentă, avându-se în vedere că acestea sunt entităţi de o anumită valoare care au, în multe privinţe, natura drepturilor private şi astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziţii din această prevedere."
Curtea a considerat că clientela existentă a reclamantului era legată de practica sa ca avocat şi că a fost în măsură să o „exploateze" ca avocat. în acest sens, Curtea a reţinut că reclamantul, pentru a-şi putea „exploata" clientela, trebuia să furnizeze clienţilor o gamă completă de servicii ca avocat român, inclusiv reprezentarea în instanţă, scop în care acesta a solicitat transferul la Baroul Bucureşti. S-a concluzionat că, la data adoptării Deciziei U.A.R. din data de 27 iunie 1996, reclamantul putea pretinde că avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte reputaţia pe care şi-o construise în România între anii 1991 şi 1996.
Pornind de la caracterul autonom al noţiunii utilizate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale, Curtea a extins noţiunea de „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, la situaţii în care apar puse în discuţie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unor indemnizaţii.
în cauza Weissman ş.a. c. României Curtea a admis că există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 prin imposibilitatea reclamanţilor de a cere punerea în valoare a creanţei lor în faţa instanţelor interne.
în fapt, reclamanţilor, cărora li s-a restituit un imobil preluat fără titlu printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, li s-a anulat ca netimbrată acţiunea prin care solicitau despăgubiri rezultând din chiriile percepute pentru imobilul respectiv de către stat de la data confiscării, instanţa stabilind o taxă judiciară de timbru exorbitantă, echivalentă sumei de 323.264 Euro.
Curtea a amintit că un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
Referindu-se la noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea a amintit că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanţei, nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
În speţă, Curtea a observat că redactarea art. 485, art. 486 şi art. 487 C. civ. este foarte clară şi nu lasă nici un fel de îndoială asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui adevăratului proprietar fructele civile ale acestui imobil, singura cauză de exonerare fiind posesia de bună credinţă a imobilului în virtutea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute de posesor. în ceea ce priveşte imobilul reclamanţilor nu se punea problema bunei credinţe a statului, reprezentanţii acestuia în proces recunoscând lipsa vreunui titlu translativ de proprietate.
în consecinţă, dacă cererea reclamanţilor ar fi fost examinată pe fond, aceştia puteau pretinde că aveau „o speranţă legitimă" de a vedea concretizată, cel puţin în parte, creanţa lor în ceea ce priveşte restituirea produselor civile, în conformitate cu dispoziţiile Codului civil şi cu jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie.
în fine, nu putem să nu amintim că aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 suferă o limitare extrem de importantă, Convenţia protejând doar dreptul de proprietate asupra unui bun nu şi dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Pentru ca prevederile Convenţiei să fie aplicabile este absolut necesar ca drepturile şi interesele cu valoare economică să fie actuale.
în cauzele Canciovici ş.a. c. României, Lindner şi Hammermayer c. României, Smoleanu c. României şi Moşneanu ş.a. c. României1, Curtea a arătat clar că nu poate examina o plângere decât în măsura în care aceasta se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză, Curtea nefiind competentă ratione temporis să examineze împrejurările naţionalizării ori efectele continue produse de aceasta până în prezent.
Ea a reiterat jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de „privare de drept" .
Curtea a amintit că noţiunea de „bunuri", conţinută de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate acoperi atât „bunurile actuale" cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o „speranţă legitimă" pentru a obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate.
în schimb, speranţa de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitate de a-1 exercita efectiv, nu poate fi considerată drept un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, aceeaşi fiind situaţia unei creanţe condiţionale care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei.
în cauzele arătate, Curtea a constatat că procedura nu se raportează la un „bun actual" al reclamanţilor. Examinând dacă reclamanţii aveau cel puţin o „speranţă legitimă" Curtea a stabilit că restituirea în natură a imobilelor ar fi putut fi obţinută numai dacă instanţele judecătoreşti ar fi decis că naţionalizarea sau confiscarea ar fi fost efectuată fără titlu sau nelegal. Aceasta este, însă, o chestiune cu privire la care se puteau pronunţa jurisdicţiile naţionale, Curtea neputând face speculaţii asupra rezultatului procedurii dacă instanţele ar fi soluţionat chestiunea.
în consecinţă, Curtea a decis în aceste cauze că reclamanţii nu au dovedit că au avut o „speranţă legitimă" de a li se restitui bunurile.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Noțiunea de bun în sensul Convenției și a jurisprudenței CEDO
