Obiectul actului juridic civil
| Comentarii |
|
obiectul actului juridic civil, în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, ca regulă, prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile, iar pentru ipoteza în care conduita privea un bun, se spunea că bunul formează obiect derivat al actului juridic civil. Prin urmare, se considera că obiectul unui actul juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil care s-a născut (modificat sau stins) din acel act juridic.
Noul cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei.
Astfel, potrivit art. 1225 alin. (1) C.civ., „obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”, iar art. 1226 alin. (2) C.civ. dispune că „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”.
A spune că actul juridic în general (privit în abstract) are ca obiect o operaţiune juridică nu ar prezenta utilitate practică semnificativă (Poate că singura deosebire importantă între obiectul actului juridic şi obiectul obligaţiei vizează una dintre cerinţele de valabilitate, anume că actul juridic trebuie să aibă un obiect determinat, în vreme ce pentru obligaţie ar fi suficient nu numai un obiect determinat, ci şi determinabil la momentul încheierii actului juridic.) . însă, a spune despre un anumit act juridic (concret) că are ca obiect operaţiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părţilor, spre exemplu, obiectul contractului de vânzare „îl reprezintă vânzarea”, adică transmiterea unui drept patrimonial (sau îndatorirea de a transmite un asemenea drept) de către o parte contractantă în schimbul plăţii unui preţ de către cealaltă parte contractantă. De asemenea, prestaţiile la care se angajează părţile nu înseamnă nimic altceva decât acţiunile sau inacţiunile de care sunt ţinute părţile (conduita părţilor), de exemplu, vânzătorul îşi asumă, între altele, obligaţia de a preda lucrul cumpărătorului, iar această obligaţie are ca obiect însăşi predarea.
Reţinem că obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic civil
1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii obiectului actului juridic civil
Art. 1225 alin. (2) C.civ. prevede că obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute, iar art. 1226 alin. (2) C.civ. dispune că obiectul obligaţiei trebuie să fie, sub sancţiunea nulităţii absolute, determinat sau cel puţin determinabil şi licit.
Rezultă, aşadar, cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil, anume obiectul să fie determinat sau determinabil şi obiectul să fie licit, la care mai adăugăm şi cerinţele ca obiectul să existe şi să fie posibil.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile există însă şi cerinţe speciale, de exemplu, obiectul să fie un fapt personal al celui care se obligă, să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege, pentru actele juridice de înstrăinare, obiectul derivat (lucrul) să fie în circuitul civil. De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri, spre exemplu, împrumutul de folosinţă priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de consumaţie nu poate privi decât bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul se referă la un bun mobil etc.
2. Obiectul să fie determinat sau determinabil
Această cerinţă este prevăzută atât de art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ., care vorbeşte despre „un obiect determinat”, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unui contract, cât şi de art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2) C.civ.
Un act juridic civil care nu ar avea ca obiect o operaţiune juridică determinată ar fi lovit de nulitate absolută, nefiind suficient nici măcar o operaţiune juridică determinabilă. Prestaţia (acţiune sau abstenţiune) trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă (susceptibilă de a fi determinată) la momentul încheierii actului juridic, ca, de altfel, şi obiectul derivat (bunul).
Când obiectul priveşte un bun individual determinat (res certa), prin ipoteză, această cerinţă de valabilitate a obiectului este îndeplinită. Dacă este vorba de bunuri determinate generic (res genera), cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii (obiectul este determinat şi atunci când părţile stabilesc cantitatea, fără să precizeze însă calitatea, întrucât, părţile nederogând prin stipulaţie expresă, îşi va găsi aplicare criteriul legal de stabilire a calităţii, criteriu prevăzut de art. 1486 teza a ll-a C.civ., potrivit căruia, debitorul nu este liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie), valorii (într-o asemenea situaţie, se spune că obiectul este determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului juridic (în acest caz, se spune că obiectul este determinabil).
în ceea ce priveşte determinarea calităţii obiectului, potrivit art. 1231 C.civ., atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.
în situaţia în care preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant, iar dacă terţul nu stabileşte preţul sau orice alt element al contractului ori aprecierea sa este în mod evident nerezonabilă, atunci, la cererea părţii interesate, preţul sau elementul nedeterminat va fi stabilit de către instanţă (art. 1232 C.civ.).
în cazul raporturilor dintre profesionişti, conform art. 1233 C.civ., dacă un contract încheiat între aceştia nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
De asemenea, atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat (art. 1234 C.civ.).
3. Obiectul să fie licit
Această cerinţă este prevăzută de art. 1225 alin. (2) C.civ. şi de art. 1226 alin. (2) C.civ.
Cu referire la operaţiunea juridică, art. 1225 alin. (3) C.civ. dispune că „obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.”
Se observă că, în concepţia legiuitorului, nu există o cerinţă distinctă a obiectului de a fi moral, ci aceasta este o componentă a cerinţei ca obiectul să fie licit.
Prestaţiile (acţiunile sau inacţiunile) părţilor actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu bunele moravuri (regulile de convieţuire socială sau morala).
în cazul în care obiectul actului juridic este ilicit, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.
4. Obiectul să existe
în măsura în care conduita părţilor priveşte un bun, devin incidente următoarele reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, cerinţa nu este îndeplinită şi, deci, actul juridic nu este valabil (o aplicaţie a acestei reguli o face art. 1659 C.civ. în materia vânzării, dispunând că, „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului”);
- bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte cerinţa în discuţie, chiar dacă bunul piere ulterior;
- un bun viitor poate forma, în principiu, obiect valabil al unui act juridic civil, conform art. 1228 C.civ. (de exemplu, o recoltă viitoare, lucrul care se va confecţiona etc.). Există însă şi excepţii, de exemplu, succesiunea viitoare nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul juridic unilateral care constă în acceptarea sau renunţarea la succesiune (art. 956 C.civ.).
Cerinţa este îndeplinită şi în ipoteza în care se încheie un act juridic privind un bun care aparţine unui terţ. în acest sens, art. 1230 C.civ. dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului, iar în cazul neexe-cutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Spre exemplu, în cazul vânzării bunului individual determinat proprietatea altuia (art. 1683 C.civ.), întrucât transmiterea dreptului de proprietate este un efect al contractului de vânzare (este vorba despre executarea obligaţiei de a da asumată de către vânzător), lipsa calităţii de proprietar al vânzătorului la momentul încheierii contractului nu atrage nevalabilitatea vânzării, însă, în aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, cumpărătorul va deveni proprietar al bunului numai dacă vânzătorul dobândeşte proprietatea asupra acestuia ori dacă vânzarea este ratificată de către terţul proprietar; dacă vânzătorul nu asigură transmiterea proprietăţii către cumpărător, înseamnă că nu şi-a executat obligaţia asumată, astfel încât cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese.
Subliniem însă că există şi norme speciale care derogă de la regula înscrisă în art. 1230 C.civ., în sensul că, pentru ipotezele la care se referă în mod expres (şi limitativ), situează problema înstrăinării bunului altuia nu pe tărâmul executării actului juridic, ci pe cel al încheierii valabile, cum este cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 1064 alin. (2) C.civ.
5. Obiectul să fie posibil
Din împrejurarea că, referitor la imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei, art. 1227 C.civ. dispune că actul juridic „este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel” nu trebuie trasă concluzia că actul juridic ar fi valabil chiar dacă ar avea un obiect imposibil pentru oricine. Dimpotrivă, trebuie avut în vedere că imposibilitatea absolută a obiectului echivalează practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic, aşa încât obiectul actului juridic trebuie să fie posibil - ad impossibilium, nulla obligatio.
Cerinţa ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate absolută (obiectivă), în sensul că obiectul este imposibil pentru oricine. Imposibilitatea poate să fie de ordin material (dacă obiectul actului juridic nu poate fi înfăptuit din cauza unei stări de fapt), dar şi de ordin juridic (dacă se datorează unei împrejurări de drept).
Dacă, însă, imposibilitatea este relativă, adică obiectul este imposibil pentru debitor, nu însă şi pentru o altă persoană, atunci obiectul actului juridic este posibil, deci actul juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, se va angaja răspunderea sa civilă.
Dacă, în momentul încheierii unui contract sinalagmatic, obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.
6. Obiectul să fie în circuitul civil
Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind prevăzută în mod expres de art. 1229 C.civ. potrivit căruia „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale” şi reluată în materia contractului de ipotecă de art. 2351 alin. (1) C.civ., neputându-se astfel ipoteca bunurile inalienabile sau insesizabile.
Prin bunuri aflate în circuitul civil vom înţelege acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.
încheierea actului juridic cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare sau a cerinţelor restrictive de circulaţie a anumitor bunuri atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv.
însă bunurile scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte juridice (de exemplu, bunurile proprietate publică pot constitui obiectul derivat al unui contract de concesiune sau de închiriere).
7. Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă
Cerinţa este necesară în cazul în care obiectul actului juridic constă într-o faptă şi decurge din principiul potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa. Prin urmare, o parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci numai propria sa faptă, cu excepţia ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al acelei persoane.
în alte cuvinte, sub aspectul opozabilităţii, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă juridică în privinţa persoanei a cărei faptă a fost promisă. în schimb, este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligenţa pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice un act juridic (convenţie de porte-fort), deoarece este vorba de propria faptă a celui care şi-a asumat o asemenea obligaţie, iar dacă terţul consimte ulterior, el însuşi încheie un contract, aderă la un contract sau îl ratifică, prin voinţa sa. în caz contrar, potrivit art. 1283 alin. (1) C.civ., cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige.
în actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae), precum contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de angajare a unui avocat etc., obiectul trebuie să fie o faptă personală a celui care se obligă, deoarece cocontractantul a încheiat actul juridic în considerarea însuşirilor acestuia.
8. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de lege
Art. 207 C.civ., după ce prevede că în cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel, instituie sancţiunea nulităţii absolute pentru „actele şi operaţiunile” săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege.
în cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub sancţiunea nulităţii absolute, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege. în acest sens, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, cu modificările şi completările ulterioare instituie obligativitatea obţinerii prealabile de autorizaţie în vederea încheierii de acte juridice privitoare la arme şi muniţii.
Mai reţinem că, în sistemul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat poate fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, acord dat pentru fiecare înstrăinare, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare].
