Obligaţiile aderentului în contractul de factoring
| Comentarii |
|
obligaţiile aderentului în contractul de factoring, în persoana aderentului sunt puse, de principiu, obligaţia de transmitere a creanţelor, de garanţie şi de notificare a debitorilor cedaţi.
1. Obligaţia de transmitere a creanţelor
Transmiterea creanţelor se realizează pe calea cesiunii de creanţă după regulile Codului civil. Pentru ca factorul să îl finanţeze pe aderent, acesta trebuie să-i transmită creanţele ce reprezintă obiectul derivat al contractului de factoring. O dată cu creanţele se vor preda factorului şi înscrisurile constatatoare: facturi, contracte, procese-verbale de recepţie etc. în temeiul contractului de factoring se pot transmite toate creanţele sau doar o parte din acestea, însă pentru acest din urmă caz părţile trebuie să prevadă ce creanţe vor fi preluate sau cel puţin criteriile în raport de care se va efectua această operaţiune.
Transmiterea creanţelor materializate în facturi de la aderent la factor are la
bază o cesiune de creanţă diferită de cesiunea de creanţă prevăzută în dispoziţiile Codului civil, întrucât în cazul contractului de factoring cesiunea se face totdeauna cu titlu oneros, iar acordul debitorului nu este necesar. Cesiunea creanţelor nu produce niciun efect asupra scadenţei, ea rămâne aceeaşi şi faţă de factor.
Convenţia Unidroit de la Ottawa în art. 6 şi Convenţia Naţiunilor Unite de la New York din 2001 stipulează în mod expres că cesiunea creanţei de către furnizor cesionarului poate fi realizată în pofida oricărei convenţii între furnizor şi debitor care ar interzice o asemenea cesiune.
Factorul va dobândi creanţele cu toate accesoriile ce le însoţesc: garanţii reale sau personale, privilegii, penalităţi, dobânzi etc.
2. Obligaţia de garanţie a creanţelor
Obligaţia de garanţie a creanţelor este izvorâtă din dispoziţiile art. 1.585 Noul Cod Civil, potrivit cărora vânzătorul unei creanţe este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării. în executarea acestei obligaţii, aderentul garantează existenţa valabilă a creanţei în momentul transmiterii, în sensul că acesta trebuie să fie titularul creanţei ce o transmite. Tot astfel, aderentul garantează că nu a intervenit o cauză de stingere a creanţei, precum compensaţia, plata, prescripţia extinctivă, că nu există nicio cauză de nulitate relativă sau absolută şi că debitorul cedat nu poate invoca cu succes nicio excepţie care să anihileze sau să paralizeze dreptul transmis de aderent factorului.
Aderentul mai poate garanta pe factor şi de refuzul de plată ori de insolvabilitatea tertului. Această obligaţie revine aderentului doar în situatia în care se stipulează în mod expres acest lucru, altfel operează prezumţia că creanţa a fost preluată cu toate riscurile ei, inclusiv cel de neplată din partea terţului.
3. Obligaţia de notificare a debitorului cedat
Transferul creanţelor de la aderent la factor operează şi transmiterea dreptului către acesta de a cere sumele de bani debitorului cedat. Debitorul cedat, fiind terț faţă de contractul de factoring, va face plata aderentului, până în momentul în care va fi încunoştinţat în legătură cu noul creditor. Ca atare, pentru ca debitorul cedat să plătească factorului, el va trebui notificat. Scopul notificării constă în realizarea opozabilităţii cesiunii faţă de debitorul cedat.
Atribuţia notificării cesiunii, potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 1.578), revine factorului. Cu toate acestea, astfel cum s-a susţinut şi în literatura de specialitate, considerăm că, datorită particularităţilor pe care le prezintă contractul de factoring, obligaţia de notificare a cesiunii creanţei ar trebui pusă în sarcina aderentului. Factoringul fiind un contract nenumit, părţile au libertatea de a stipula cărora dintre ele le revine această obligaţie. Desigur că opozabilitatea transferului creanţelor, în regim de factoring, faţă de debitorul cedat, se va realiza şi în cazul în care acesta acceptă cesiunea.
Codul civil, prin art. 1.578 alin. 1 lit. a, impune forma înscrisului cu dată certă acceptării făcute de către debitorul cedat, însă, având în vedere specificul raporturilor comerciale, credem că poate fi primită ca valabilă acceptarea terţului şi când este făcută sub forma înscrisului sub semnătură privată.
Pentru a face opozabilă cesiunea creanţelor, notificarea trebuie să îmbrace forma scrisă, iar Convenţia de la Ottawa din 1988 indică şi principalele menţiuni pe care aceasta trebuie să le cuprindă. Astfel, Convenţia stipulează că notificarea trebuie făcută în scris, nefiind necesar să fie semnată, dar ea va trebui să indice cine sau în numele cui este făcută, să precizeze creanţele cedate, să indice factorul căruia debitorul trebuie să îi facă plata etc. Toate aceste menţiuni sunt denumite şi «instrucţiuni de plată», denumire inspirată din Convenţia Naţiunilor Unite de la New York din 2001, care operează cu această noţiune.
Sub aspectul formei notificării, în doctrină s-au făcut precizări care se înscriu în specificul raporturilor comerciale, exprimate prin celeritate şi lipsă de formalism, în sensul că notificarea poate fi făcută printr-o scrisoare recomandată sau prin alt mijloc de comunicare.
Se impune precizarea conform căreia creanţele pot fi însoţite de diferite garanţii reale sau personale. Pentru situaţia în care creanţele sunt însoţite de garanţii reale mobiliare, pentru a fi opozabile terţilor trebuie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în temeiul Codului civil (art. 2.413).
Cu toate acestea, opozabilitatea făcută prin înscrierea în arhiva electronică nu este suficientă, ci trebuie urmate regulile de notificare a debitorului cedat. Articolul 2.400 Noul cod civil prevede: „creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică în scris debitorului acesteia existenţa ipotecii, creanţa ipotecată, suma datorată, locul şi modalitatea de plată. Acceptarea ipotecii de către debitorul creanţei ipotecate, făcută prin act scris, produce acelaşi efecte.”
