Opozabilitatea contractului faţă de terţi
| Comentarii |
|
opozabilitatea contractului faţă de terţi, Necesitatea distincţiei între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea lui faţă de terţi, Reglementarea principiului opozabilităţii, Noţiunea de opozabilitate a contractului în sens larg, Opozabilitatea contractului faţă de terţii propriu-zişi (adică opozabilitatea în sens restrâns), Formele opozabilităţii faţă de terţii propriu-zişi, Importanţa distincţiei dintre relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea contractului faţă de terţi, Importanţa distincţiei dintre relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Necesitatea distincţiei între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea lui faţă de terţi.
Aşa cum am putut constata, principiul relativităţii efectelor contractului înseamnă că un contract poate da naştere la drepturi şi obligaţii numai în favoarea şi, respectiv, sarcina părţilor contractante, precum şi a persoanelor devenite părţi ulterior încheierii contractului sau asimilate părţilor, ca efect al legii sau al unei alte circumstanţe. Ne referim însă la efectele de natură obligaţională sau la conţinutul obligaţional al contractului - numai acest tip de efecte este supus principiului relativităţii. Cu alte cuvinte, numai conţinutul obligaţional al contractului este cel care nu poate fi opus terţilor. Astfel cum am arătat însă mai sus, contractul produce şi alte efecte decât cele obligaţionale.
Ar fi absurd să se creadă că un contract ar fi lipsit de valoare în raport cu terţele persoane. Contractul şi situaţiile juridice la care dă naştere sunt realităţi sociale care, într-o ordine de drept, impun tuturor o atitudine de respect. Cu alte cuvinte, toţi sunt obligaţi să le respecte. în acest sens, afirmăm că un contract este opozabil tuturor, inclusiv terţilor. Terţii au obligaţia generală de a respecta situaţia juridică născută din contract, chiar dacă pentru ei, această realitate se prezintă ca un fapt juridic. Este vorba de caracterul de utilitate socială pe care îl prezintă opozabilitatea.
Decelarea conţinutului celor două noţiuni - relativitate şi opozabilitate - şi stabilirea corelaţiei dintre ele sunt posibile numai făcând distincţie între contract şi situaţia juridică născută din acel contract. Contractul, fiind un acord de voinţe al părţilor, în raporturile dintre părţi şi, în măsura şi condiţiile deja arătate, în raporturile dintre o parte şi succesorii universali, cu titlu universal şi uneori şi a succesorilor cu titlu particular, precum şi dintre succesorii care devin părţi, are valoare de act juridic. Astfel se explică de ce contractul creează între şi numai între aceste persoane, o legătură juridică obligatorie, în conţinutul căreia se află drepturi şi obligaţii.
în raporturile dintre părţi şi terţi, dintre avânzii-cauză ai părţilor şi terţi, precum şi dintre terţi, contractul are valoarea unui fapt juridic în sensul restrâns al cuvântului şi nu de act juridic. în acest mod, contractul, privit ca un fapt social cu semnificaţie juridică, este opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de acele persoane care nu au calitatea de părţi sau avânzi-cauză ai părţilor.
în concluzie, putem spune că orice contract, fie ca act juridic, fie ca fapt juridic, trebuie să fie respectat. Aceasta este opozabilitatea contractului. Ea nu se află în contradicţie cu principiul relativităţii efectelor contractului. Dimpotrivă, ea reprezintă expresia complementară a relativităţii efectelor contractului. După cum, la fel de bine, se poate susţine că opozabilitatea efectelor contractului nu este decât expresia faţă de terti a principiului forţei obligatorii a acestuia.
Reglementarea principiului opozabilităţii.
Distincţii generate de această reglementare. Spre deosebire de vechiul cod, noua reglementare a ales să transpună expres în textul art. 1281 Noul Cod Civil, elementele de bază ale acestui principiu: „Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fară a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.” Suportul fundamental al principiului opozabilităţii îl constituie o anumită formă de cunoaştere' care atrage anumite consecinţe juridice. In acest sens, se susţine că, prin prisma cunoaşterii, avem de a face cu o opozabilitate imediată, neorganizată prin lege, alături de o opozabilitate mediată, adică realizată prin intermediul unui sistem de publicitate organizat prin lege. Reglementarea sistemelor de publicitate, cuprinde numeroase reguli prin care principiul opozabilităţii se realizează. întâlnim aici, regulile în materie de carte funciară care sunt implicit dedicate şi opozabilităţii mediate a efectelor contractului, regulile în materie de arhivă electronică1, dar şi numeroase alte reguli al căror suport este aceeaşi formă de cunoaştere specială care duce la opozabilitatea efectelor contractului". Toată această clasificare primară a opozabilităţii, generează în realitate, o complexă discuţie legată de raporturile dintre cunoaştere şi opozabilitate. în esenţă, este de reţinut că, de regulă, maniera absolută în care opozabilitatea se realizează este probarea cunoaşterii de către terţ a situaţiei juridice rezultate din contract ', indiferent că avem de a face cu un sistem de publicitate organizat legal sau nu. Sistemul de publicitate organizat legal asigură însă o probă mai lesne a cunoaşterii de către terţ a situaţiei rezultate din contract sau, mai mult, asigură o opozabilitate obiectivă chiar şi în lipsa cunoaşterii efective dacă o cunoaştere era posibilă în virtutea regulilor sistemului de publicitate.
Noţiunea de opozabilitate a contractului în sens larg.
Prin opozabilitatea contractului, în sens larg, înţelegem că el produce efecte între părţile contractante şi avânzii-cauză ai părţilor, precum şi faptul că situaţia juridică născută din contractul respectiv trebuie respectată de către toţi, inclusiv de terţii propriu-zişi. După cum se poate observa, noţiunea de opozabilitate a contractului, în sensul cel mai larg al cuvântului, este alcătuită din: opozabilitatea contractului faţă de părţi şi avânzii-cauză ai acestora şi opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Opozabilitatea contractului în raporturile dintre părţi şi succesorii lor în drepturi se confundă cu principiul forţei obligatorii a efectelor contractului. A spune că un contract este opozabil părţilor şi avânzilor cauză ai părţilor este egal cu a spune că el produce efecte juridice, şi invers, a afirma că el produce efecte juridice este egal cu a spune că el este opozabil. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, expresiile „produce efecte” şi „este opozabil” au acelaşi înţeles. în aceasta constă corelaţia între cele două noţiuni privite din punctul de vedere al părţilor contractante şi avânzilor-cauză ai părţilor. în final, putem afirma că opozabilitatea contractului, în această ipoteză, constă în dreptul părţilor contractante şi al avânzilor-cauză ai părţilor de a cere executarea unei prestaţii sau, după caz, în obligaţia de a o executa, invocând respectivul contract, care a dat naştere acelui drept sau acelei obligaţii. Pe de altă parte, acelaşi contract trebuie respectat, adică este opozabil şi terţilor ca şi avânzilor-cauză ai părţilor. Este tot o expresie largă a opozabilităţii. Cu toate acestea, atunci când vorbim de opozabilitate între părţi şi succesorii în drepturi ai acestora, ne referim în realitate la principiul forţei obligatorii, în timp ce, atunci când vorbim de opozabilitatea faţă de terţi, ne referim la opozabilitatea propriu-zisă, astfel cum este ea reglementată de art. 1281 C. civ.
Opozabilitatea contractului faţă de terţii propriu-zişi (adică opozabilitatea în sens restrâns).
Opozabilitatea contractului faţă de terţi este cea de-a doua componentă a noţiunii de opozabilitate. De această dată, opozabilitatea are o altă semnificaţie; ea nu se confundă cu relativitatea efectelor contractului. Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată printr-un contract. Aşadar, nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situaţiile juridice create de ele trebuie să fie respectate şi de către alte persoane decât părţile; este respectul datorat, în general, într-o ordine de drept, de către fiecare persoană, drepturilor dobândite de ceilalţi. în acest sens, opozabilitatea are pentru terţi, semnificaţia respectării unei stări de fapt, fiind astfel un „complement necesar al forţei obligatorii a contractului", sau într-o expresie inovativă - urmarea firească a exigenţei respectării calităţii de normă privată a regulilor juridice rezultate din operaţiunea juridică încheiată5.
Formele opozabilităţii faţă de terţii propriu-zişi.
Opozabilitatea este un fenomen care poate fi perceput la mai multe niveluri. Tocmai de aceea, în doctrină se distinge adesea între opozabilitatea probatorie şi opozabilitatea substanţială a efectelor contractului. Astfel:
a) opozabilitatea probatorie constă în aceea că, un contract între părţi poate fi utilizat, de chiar părţi sau de terţi, în vederea probării unei anumite situaţii juridice sau de fapt. Sub aspect probatoriu, contractul poate fi utilizat ca şi sursă de informaţii în vederea probării unei anumite situaţii juridice, după cum, el mai poate fi utilizat şi în vederea probării existenţei unor drepturi sau obligaţii'; tot o chestiune legată de opozabilitatea probatorie este invocarea contractului de către un terţ - opozabilitatea invocată de terţi faţă de părţi. Astfel, de exemplu, un terţ poate invoca împotriva celui care se pretinde creditorul său, un contract anterior care dovedeşte că drepturile acestuia nu mai există3.
b) opozabilitatea substanţială constă în acea expresie a opozabilităţii care implică opunerea de către una din părţi a contractului ca sursă a legitimităţii dreptului său rezultat din contract. La acest nivel al opozabilităţii, se operează adesea o nouă distincţie între opozabilitatea drepturilor reale şi aceea a drepturilor de creanţă'. Dreptul pozitiv cunoaşte câteva asemenea aplicaţii ale opozabilităţii substanţiale: i. invocarea contractului de către o parte faţă de un terţ, ca probă sau titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă. Astfel, într-un proces în revendicare, pârâtul poate opune reclamantului un contract încheiat cu o altă persoană prin care pretinde că i-a fost transmis dreptul de proprietate; ii. invocarea contractului ca just titlu pentru dobândirea proprietăţii prin posesie de bună-credinţă asupra bunurilor mobile, conform art. 937 noul Cod Civil; iii. contractul poate fi invocat de pârât pentru a dovedi îmbogăţirea sa împotriva unui terţ care a introdus o actio de in rem verso (pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză). Este vorba de simple exemple. Utilizarea opozabilităţii substanţiale este frecventă la nivelul dreptului pozitiv.
Importanţa distincţiei dintre relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Sesizarea deosebirii dintre relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea lui faţă de terţele persoane prezintă o mare importanţă practică. Reamintim că, în raporturile dintre părţi, contractul are valoare de act juridic, constând în acordul lor de voinţe. Dimpotrivă, faţă de terţi, contractul este un simplu fapt juridic în sensul restrâns al cuvântului.
Această importantă deosebire produce consecinţe juridice în ce priveşte răspunderea civilă şi sub aspectul probaţiunii judiciare. Astfel:
a) In materia răspunderii civile: i. atunci când una dintre părţile contractante cauzează un prejudiciu celeilalte părţi, prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor sale, se va angaja răspunderea sa contractuală - aceasta deoarece avem de a face cu aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului şi angajarea răspunderii părţii ca şi conferirea unui remediu creditorului, reprezintă consecinţele imediate ale principiului forţei obligatorii a contractului; ii. dimpotrivă, în situaţia când o terţă persoană aduce atingere unui drept dobândit prin contract de către una dintre părţi, cauzându-i astfel un prejudiciu, suntem în prezenţa angajării răspunderii civile delictuale; iii. de asemenea, dacă neexecutarea contractuală se datorează unui terţ, creditorul se va putea îndrepta direct împotriva acestuia pe temei delictual;
b) In ceea ce priveşte probaţiunea judiciară, în caz de litigiu între părţi, proba contractului se face potrivit normelor care se referă la dovada actelor juridice - în principiu este îngrădită proba împotriva sau peste cuprinsul unui act juridic prin alt mijloc de probă decât înscrisul. Dimpotrivă, terţii pot dovedi existenţa şi conţinutul contractului prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori; pentru terti, contractul este un fapt juridic a cărui dovadă nu este îngrădită de lege - aşadar, proba se poate realiza în orice mod, inclusiv prin martori, chiar peste sau împotriva cuprinsului unui contract. Tot o chestiune de opozabilitate probatorie este şi cea a datei certe a unui înscris sub semnătură privată care constată un contract.
Va multumesc.