Relativitatea efectelor contractului faţă de terţi
| Comentarii |
|
relativitatea efectelor contractului faţă de terţi, Reglementare, Formularea principiului, Justificarea principiului relativităţii, Domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor contractului, Efectele contractului faţă de succesorii părţilor şi faţă de creditorii chirografari, Corelaţia dintre categoria avânzilor-cauză, cea a succesorilor în drepturi şi categoria terţilor propriu-zişi.
Reglementare.
Efectele contractului faţă de terţi fac obiectul unei reglementări separate din cadrul secţiunii dedicate efectelor contractului. Art. 1280-1314 noul cod civil reglementează relativitatea efectelor contractului (art. 1280 noul Cod Civil), opozabilitatea efectelor contractului (art. 1281 noul Cod Civil), reguli privind transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori (art. 1282 noul Cod Civil), pentru ca apoi să reglementeze excepţiile de la relativitatea sau opozabilitatea efectelor contractului: excepţia aparentă a promisiunii faptei altuia (art. 1283 noul Cod Civil), excepţia reală de la relativitatea efectelor a stipulaţiei pentru altul (art. 1284-1288 noul Cod Civil), excepţia reală de la principiul opozabilităţii efectelor contractului - simulaţia (art. 1289-1294 noul Cod Civil), excepţia aparentă de la opozabilitatea efectelor contractului şi de la relativitatea acestuia -reprezentarea (art. 1295-1314 noul Cod Civil).
Formularea principiului.
După cum se cunoaşte, orice contract este un acord intervenit între voinţele individuale a două sau mai multe persoane. Acest acord poate să poarte numai asupra unor drepturi şi obligaţii de care părţile pot să dispună, ele sunt stăpâne pe propriile interese şi le pot implica într-un contract sau nu (principiul libertăţii de a contracta), în ce manieră doresc (libertatea de conţinut), supunându-se astfel raportului obligaţional generat de acest contract (principiul forţei obligatorii a contracului). De aceea, rezultatul voinţei părţilor va produce efecte cu privire la ele însele pentru că şi-au dat consimţământul la acest efect şi nu cu privire la terţi. Faţă de terţi, contractul nu va produce, în principiu, niciun efect obligatoriu - în sensul că, dintr-un contract nu vor putea rezulta obligaţii pentru alte persoane decât cele implicate în contract în calitate de părţi.
Formularea primară a acestui principiu aparţine glosatorilor medievali: res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest. Principiul a fost preluat în toate reglementările modeme", ceea ce înseamnă că actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze şi nici să profite altor persoane.
în formulările contemporane ale acestui principiu, s-a produs însă o adaptare a sa. In primul rând, portanţa sa a fost redusă la prohibirea extinderii efectelor obligatorii ale contractului asupra terţilor - din contract nu pot să rezulte obligaţii decât pentru părţile acestuia, nu şi pentru terţi. De la această regulă s-au consacrat adesea excepţii legale - ipoteze în care, dintr-un contract încheiat între anumite părţi, se nasc obligaţii şi în sarcina unor terţi (ipoteza, destul de discutabilă, a acordurilor colective). în al doilea rând, constatându-se că a devenit tradiţională posibilitatea naşterii dintr-un contract a unor drepturi în favoarea terţilor (mai cu seamă în ipoteza stipulaţiei pentru altul), chiar legiuitorul a ajuns să considere că extinderea efectelor contractului asupra terţilor poate fi admisă dacă ea priveşte naşterea unor drepturi în favoarea acestora. De regulă însă, această extensie a principiului este subordonată aprecierii terţilor care pot să accepte sau să refuze naşterea dreptului în propriul lor patrimoniu.
Ţinând seama de aceste constatări, legiuitorul român a oferit următoarea definiţie a relativităţii efectelor contractului: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 1280 noul Cod Civil). Relativitatea afectelor contractului este o urmare firească a forţei obligatorii a acestuia reglementată de art. 1270 alin. (1) noul Cod Civil („Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.”). Astfel, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract valabil încheiat produce efecte numai între părţile contractante, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Aşadar, nimeni nu poate deveni creditor sau debitor printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat consimţământul. Excepţiile de la aplicarea principiului, fie că este vorba de extensia sa în sensul naşterii de drepturi, fie în sensul naşterii de obligaţii, nu este permisă decât în condiţiile admise de lege. Astfel cum am arătat prezentând economia reglementărilor actuale în materie, unele excepţii sunt reglementate expres chiar de cod.
Justificarea principiului relativităţii.
Acest principiu îşi găseşte justificarea în însăşi natura contractului - izvor de obligaţii civile - care este un act voliţional. într-adevăr, contractul este acordul de voinţe al unor persoane realizat în scopul producerii de efecte juridice între ele. De aceea, dacă este firesc ca cineva să devină debitor ori creditor prin manifestarea lui de voinţă, tot atât de firesc este ca nimeni să nu poată deveni debitor şi, în principiu creditor, printr-un contract, fară voinţa sa. Putem constata că principiul de mai sus este pe deplin motivat. O soluţie contrară ar fi de natură să atragă încălcarea libertăţii subiectelor de drept.
Domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor contractului.
Pentru a lămuri care este portanţa principiului relativităţii efectelor contractului, trebuie să stabilim care sunt efectele la care se referă art. 1280 noul Cod Civil şi care sunt persoanele la care se aplică aceste efecte. De aceea, am denumit domeniul obiectiv al relativităţii ceea ce este legat de efectele contractului şi domeniul subiectiv al relativităţii ceea ce este legat de subiecţii de drept cărora li se aplică această regulă.
A. Domeniul obiectiv al relativităţii efectelor contractului.
În primul rând, trebuie să observăm că, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, acesta dă naştere la obligaţii în sarcina părţilor. în virtutea forţei obligatorii, debitorul se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva. Este aplicarea primară a principiului forţei obligatorii: în acest sens, efectul obligatoriu se rezumă la categoria părţilor. Nicidecum conţinutul obligaţional al contractului nu îşi va produce efectele faţă de terţi, decât dacă legiuitorul în mod excepţional prevede expres un asemenea efect.
Pe lângă efectul primar determinat mai sus, contractul generează şi alte efecte fară un conţinut propriu-zis obligaţional, cum sunt cele legate de transferul sau constituirea unui drept real, de crearea unei societăţi, de recunoaşterea calităţii de reprezentant. Aceste alte efecte ale contractului, constituie în drept, fundamentul principiului opozabilităţii efectelor contractului, pe care legiuitorul a ales să-l reglementeze distinct în art. 1281 noul Cod Civil Astfel, contractul se impune părţilor ca forţă obligatorie care dă naştere la drepturi şi obligaţii şi el se impune terţilor ca realitate obiectivă care trebuie respectată6. Din această distincţie va rezulta şi o diferenţă de regim juridic a răspunderilor angajate pentru violarea contractului: în cazul în care contractul nu este respectat de către una din părţi, se va angaja răspunderea contractuală a acesteia, în timp ce violarea contractului de către terţi, cu sensul de nerespectare de către aceştia a realităţii obiective generate de acest contract, atrage angajarea răspunderii delictuale a terţului.
în sfârşit, trebuie să mai arătăm că efectele obligatorii ale contractului (adică principiul efectului obligatoriu al contractului) se pot extinde şi asupra terţilor prin intermediul ratificării. Astfel, convenţia încheiată fară putere de reprezentare pe seama unui terţ, poate fi ratificată de acesta (art. 1311-1312 noul Cod Civil), vânzarea bunului altuia poate fi ratificată de către adevăratul proprietar [art. 1683 alin. (2) şi (3) noul Cod Civil], caz în care efectele obligatorii se extind şi asupra acestuia (de fapt, terţul devine parte în acest contract ratificat). în lipsa ratificării, efectele contractului încheiat pe seama sa nu se mai produc - adică, efectele obligatorii ale acestui contract îi sunt inopozabile.
B. Domeniul subiectiv al relativităţii efectelor contractului.
Circumscrierea acestui domeniu presupune determinarea persoanelor implicate în relativitatea efectelor contractului. Este de aceea necesar să explicăm conţinutul noţiunilor de: părţi contractante, terţi propriu-zişi şi succesori în drepturi ai părţilor sau avânzi-cauză. Circumscrierea exactă a acestor noţiuni este indispensabilă şi pentru înţelegerea problemei excepţiilor de la principiul relativităţii efectelor contractului ca şi pentru a înţelege semnificaţia opozabilităţii şi inopozabilităţii acestuia faţă de terţi. De aceea, în doctrină se distinge între:
a) Părţi contractante: i. Sunt persoanele fizice şi juridice care şi-au dat consimţământul, personal şi direct sau prin reprezentant, la încheierea contractului. Ele sunt numite părţi originare ale contractului. Faţă de ele se produc efectele contractului, conform clauzelor stabilite prin acordul lor de voinţă; ii. La aceste persoane trebuie să adăugăm şi pe cele care, prin intermediul ratificării au devenit părţi la o anumită convenţie încheiată fară puterea de reprezentare sau care în orice alt mod nu le este opozabilă decât prin ratificare. în persoana celui care ratifică se produc în mod direct efectele contractului; iii. Tot calitatea de părţi o au şi persoanele care aderă la un contract deja format. Este ceea ce se întâmplă în ipoteza unui contract deja încheiat cu privire la care o persoană care nu şi-a dat consimţământul la formarea sa, consimte pe parcurs ca efectele acestuia să se producă în persoana sa. Intră în această categorie situaţiile în care terţul aderă la un contract format substituind una din părţi (prin cesiunea de contract, preluarea de datorie, novaţia subiectivă etc.) sau alăturându-se uneia din părţi (cesiunea imperfectă de contract, contractele de adeziune, contractele colective de muncă, aderarea la o societate comercială etc.); iv. De asemenea, trebuie să includem în categoria persoanelor devenite forţat părţi, toate acele persoane care prin intermediul teoriei aparenţei in drept (aplicabilă astăzi cu totul şi cu totul excepţional în cazul erorii comune şi invincibile) vor suporta efectele obligatorii ale unui contract la care nu au fost parte.
Aceste persoane trebuie distinse de anumiţi participanţi la contract, care au asistat într-o formă sau alta la încheierea contractului, fară a fi părţi şi în persoana cărora nu se produc efectele obligatorii ale contractului, cum ar fi avocaţii care au asistat părţile, notarul care a redactat şi autentificat contractul etc.1 în sfârşit. în determinarea persoanelor care pot avea calitatea de părţi, trebuie să utilizăm un criteriu dinamic reţinând că cercul persoanelor care şi-au dat iniţial consimţământul la încheierea contractului poate fi modificat în desfăşurarea contractului. Astfel, de exemplu, cercul părţilor poate include la un moment dat, succesorii în drepturi ai părţilor (fie că ei au această calitate în virtutea succesiunii, fie ca urmare a unei cesiuni de creanţă sau unei cesiuni de contract)'. îndeobşte se reţine însă condiţia, pentru ca o persoană să devină parte în contract să îşi dea consimţământul într-o formă sau alta la încheierea lui sau să adere ulterior la contractul în curs. Regula poate fi reţinută, astfel cum am arătat doar cu valoare principială, uneori efectele obligatorii ale contractului extinzându-se şi asupra persoanelor care nu şi-au dat consimţământul la producerea efectelor acestuia asupra lor.
b) Terţii propriu-zişi sau penitus extranei. în sensul cel mai larg al cuvântului, prin terţi se înţeleg toate persoanele care nu au participat direct la încheierea contractului şi care nu au astfel calitatea de părţi contractante. Este vorba de persoanele care nu şi-au exprimat consimţământul la data încheierii contractului în sensul producerii efectelor obligatorii asupra lor. Cu toate acestea, ca şi noţiunea de părţi, şi cea de terţi este echivocă - chiar mai echivocă decât cea de părţi. Acelaşi criteriu evolutiv al determinării cercului terţilor trebuie să îl adoptăm şi în această privinţă1. De aceea, s-a afirmat că terţul poate fi identificat prin excludere în fiecare moment al existenţei unui contract. Putem astfel observa că, ulterior încheierii contractului: i. unele părţi ale acestuia îşi pierd această calitate pentru a deveni terţi (de exemplu, ca urmare a cesiunii contractului, contractantul cedent îşi pierde calitatea de parte şi devine terţ); ii. unii terţi dobândesc însă calitatea de terţi (de exemplu, cesionarul unui contract devine parte în contractul cesionat substituindu-1 pe cedent; moştenitorul uneia din părţi devine parte în contractul la care defunctul a consimţit etc.); iii. unii terţi suportă consecinţele încheierii unor contracte, fară a fi parte la acestea (de exemplu, creditorii chirografari trebuie să suporte fluctuaţiile patrimoniului debitorului lor şi au calitatea de terţi); iv. în sfârşit, unii terţi nu au nicio legătură cu contractul şi nu suportă în niciun fel efectele acestuia (este vorba de toate persoanele care au calitatea de terţi absoluţi, complet străini atât de contract, cât şi de părţi).
In virtutea distincţiilor operate în baza criteriului evolutiv, trebuie astfel să distingem între următoarele categorii de terţi:
- terţi deveniţi părţi (şi părţi devenite terţi). In această categorie trebuie să includem toate acele persoane care suportă în mod direct efectele obligatorii ale unui contract datorită unei circumstanţe anterioare acestuia (pentru că acest contract a fost încheiat în numele şi pe seama lor în virtutea puterii de reprezentare pe care ei înşişi au conferit-o reprezentantului, de exemplu, printr-un contract de mandat) sau unei circumstanţe posterioare (ca urmare a ratificării unui contract încheiat fară reprezentare sau fară a avea dreptul). Aceşti terţi aparenţi sunt în realitate asimilaţi părţilor chiar din momentul încheierii contractului şi se consideră că au contractat ei înşişi.
Alături de categoria de mai sus, pot dobândi calitatea de părţi, succesorii în drepturi ai părţilor sau avănzii-cauză. Intră în această categorie acei terţi faţă de care se produc totuşi efectele contractului, deşi nu şi-au dat consimţământul la încheierea lui, datorită legăturii sau raportului în care se află cu părţile. Noţiunea de succesor al părţilor are, în acest caz, un înţeles propriu şi nu se confundă cu aceea utilizată în dreptul succesoral. Succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane deoarece se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele contractului se produc şi faţă de ele, şi se asemănă şi cu terţii întrucât nu au participat la încheierea contractului. Succesorii părţilor se mai numesc şi avănzi-cauză. Această denumire provine din limba franceză şi îşi are originea etimologică în sintagma ayants-cause, care la rândul său vine de la expresia latină habentes causam\ având aceeaşi semnificaţie în vocabularul juridic. Succesorii în drepturi ai părţilor sunt, la rândul lor, de două feluri: i. succesori universali (avânzi-cauză universali) -este vorba de persoanele care prin intermediul succesiunii legale sau testamentare sau ca urmare a dizolvării unei persoane juridice dobândesc întregul patrimoniu al unei părţi contractante. Şi acestea sunt asimilate părţilor şi faţă de ele se produc pe deplin efectele obligatorii ale contractului. Tot calitatea de succesori universali o au şi cesionarii unui contract care succed în întregime unei părţi, substituind-o în toate drepturile şi obligaţiile acesteia - în ce priveşte categoria succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor, doctrina actuală este de părere (apreciem corect) că nu avem de a face cu terţi faţă de contract, ci cu părţi derivate sau survenite, motiv pentru care aceiaşi autori nu îi consideră nici avânzi-cauză3; ii. succesori cu titlu particular (avânzi-cauză cu titlu particular). Este vorba de acele persoane care, prin intermediul dobândirii unui bun sau unui drept, cu titlu accesoriu, dobândesc şi obligaţii contractuale strâns legate de acel bun. Cel mai firesc exemplu este cel al dobândirii unui bun care face obiectul unui contract de închiriere. Toate efectele obligatorii ale contractului de închiriere se transmit dobânditorului cu titlu particular care devine astfel parte în contractul de închiriere". Dar exemplele sunt mult mai numeroase. In doctrina actuală se consideră că aceştia pot avea atât calitatea de părţi derivate sau survenită cât şi pe aceea de terţi absoluţi, după cum dobândesc sau nu drepturi şi obligaţii din contract.
- terţi care suportă anumite efecte ale contractului. Intră în această categorie şi uneori sunt numiţi tot avânzi-cauză, creditorii chirografari. Aceşti terţi, care rămân terţi şi ulterior încheierii contractului, sunt ţinuţi să suporte încheierea de contracte, profitabile sau nu, de către debitorii lor. Cu toate acestea, este vorba de persoane care au un interes în desfăşurarea contractului ceea ce le conferă calitatea de avânzi-cauză propriu-zişi. Efectele acestor contracte nu se produc asupra lor la nivel obligaţional. Ei suportă totuşi consecinţele acestor contracte prin intermediul dreptului lor de gaj general. Aceste efecte se concretizează în majorarea sau reducerea gajului lor general.
Totuşi, raportul lor creditor-debitor cu una din părţile contractante, le conferă acestora, prin intermediul dreptului lor de gaj general, două drepturi speciale care îi deosebesc de terţii propriu-zişi: acţiunea pauliană şi acţiunea oblică. Niciunul din aceste drepturi nu îi face pe aceşti creditori să devină într-o formă sau alta părţi ale contractului. Acesta este motivul pentru care, în concepţia unor autori, se consideră astăzi că creditorii chirografari sunt singurii avânzi-cauză autentici'. Subscriem fară rezerve acestui punct de vedere.
- terţi absoluţi (penitus extranei). Este vorba de un cerc extins de persoane care nu au nicio legătură cu contractul pentru că nu fac parte din niciuna din categoriile de persoane descrise mai sus. în persoana lor, contractul nu produce niciun efect obligatoriu. Prin raport cu această categorie, relativitatea efectelor contractului îşi găseşte expresia substanţială. Terţii propriu-zişi sunt persoane complet străine de contract şi care nu au nicio legătură cu părţile contractante. Cu toate acestea, ele sunt ţinute să respecte situaţia juridică şi faptică generată de contract în măsura în care le este făcută cunoscută - ceea ce semnifică o altă faţetă a efectelor contractului şi anume opozabilitatea acestuia faţă de terţi.
Clarificând înţelesul fiecăreia din persoanele de care am vorbit mai sus, putem să stabilim şi domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor contractului. Astfel, contractul produce efecte între părţile contractante şi faţă de succesorii în drepturi şi obligaţii ai părţilor. De asemenea, el produce anumite efecte şi asupra categoriei creditorilor chirografari, fară a fi vorba de efecte obligatorii însă.
Efectele contractului faţă de succesorii părţilor şi faţă de creditorii chirografari
(câteva consideraţii suplimentare privind dinamica efectelor contractului)
A. Faţă de succesorii universali sau cu titlu universal.
Astfel cum am observat, succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc în întregime şi nefracţionat patrimoniul autorului lor, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale persoanei respective. Intră în această categorie: succesorul legal unic, legatarul universal şi persoana juridică sau fizică dobânditoare a întregului patrimoniu al unei persoane juridice. Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o cotă-parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor. Sunt succesori cu titlu universal: succesorii legali şi legatarii care moştenesc o fracţiune din patrimoniul lui de cujus şi persoana juridică ce dobândeşte o cotă-parte din patrimoniul altei persoane juridice supuse reorganizării prin divizare. Succesorii universali şi cu titlu universal alcătuiesc aceeaşi subcategorie. Deosebirea între ei este exclusiv de ordin cantitativ. Dobândind întregul patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu, succesorul universal ori cu titlu universal este continuatorul personalităţii autorului său, devenind astfel creditor şi debitor. Urmează că drepturile şi obligaţiile născute din contractele încheiate de autorul lor se transmit succesorilor universali şi cu titlu universal. Aşadar, efectele contractului se produc şi faţă de aceste persoane, în măsura în care ele subzistă în momentul dobândirii patrimoniului sau fracţiunii din patrimoniu care a aparţinut părţilor sau uneia dintre părţile contractante. Toate aceste persoane sunt asimilate părţilor în privinţa efectelor contractului deoarece ele sunt terţi deveniţi părţi (sau părţi derivate, părţi survenite). Tocmai de aceea, legiuitorul, într-o propensiune a principiului relativităţii efectelor contractului, prevede la art. 1282 alin. (1) noul Cod Civil că: „La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul.” Deşi textul legal nu prevede, regula se aplică principial şi în cazul dizolvării persoanei juridice sau în cazul reorganizării sale prin absorbţie sau fuziune.
Astfel cum rezultă din textul legal, regula transmisibilităţii pe cale succesorală comportă şi unele excepţii, astfel: a) părţile pot prevedea expres că efectele contractului nu se vor produce în beneficiul şi, respectiv, sarcina succesorilor universali şi cu titlu universal (stipulaţia părţilor). De pildă, într-un contract de locaţiune, părţile stipulează că în cazul în care locatarul va deceda, locaţiunea nu va continua în persoana succesorilor săi; b) contractele intuitu personae încetează, de regulă, la moartea părţii contractante, în considerarea identităţii sau calităţilor căreia s-au încheiat (excepţia rezultă din natura contractului). Efectele lor nu se vor produce faţă de succesorii universali sau cu titlu universal, dimpotrivă, ele se sting. De exemplu, în cazul contractului de întreţinere, efectele acestuia încetează la moartea întreţinutului (aceeaşi regulă se aplică şi la contractul de rentă viageră, de mandat etc.);
c) este posibil şi ca legea să prevadă că anumite efecte ale contractului nu se mai produc în raporturile dintre succesori (de exemplu, solidaritatea pasivă încetează în cazul succesiunii).
B. Faţă de succesorii cu titlu particular.
În ce îi priveşte pe succesorii cu titlu particular, adică acele persoane care dobândesc de la altă persoană unul sau mai multe drepturi determinate, privite în individualitatea lor şi nicidecum ca element sau elemente componente ale unui patrimoniu (cumpărătorul unui bun, donatarul, legatarul cu titlu particular, copermutantul, cesionarul unei creanţe, persoana juridică dobânditoare a bunurilor rămase după lichidarea altei persoane juridice dizolvate etc.), efectele contractelor încheiate de către autorul său faţă de el trebuie analizate numai în raport cu acele contracte din care s-au născut drepturi şi obligaţii în legătură cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis cu titlu particular. Aceste drepturi şi obligaţii pot fi de două feluri: reale şi personale. în privinţa acestora, legiuitorul stabileşte o regulă specială în art. 1282 alin. (2) noul Cod Civil: „Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.
Aşadar, succesorul cu titlu particular profită de drepturile reale şi este ţinut să respecte obligaţiile sau sarcinile reale născute din contractele încheiate de autorul său în legătură cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis. Deci, în raport cu aceste contracte, succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză. Precizăm însă că, pentru aceasta, trebuie să fie întrunite următoarele trei condiţii: a) să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul dobândit de succesorul cu titlu particular; b) contractele care au dat naştere acelor drepturi şi obligaţii să aibă o dată certă anterioară momentului încheierii actului între succesorul cu titlu particular şi cel de la care a dobândit bunul (este o condiţie substanţială de existenţă a dreptului pentru ca el să poată fi transmis; în esenţă, trebuie să se probeze că el exista la data încheierii contractului cu succesorul cu titlu particular); c) să fi fost îndeplinite formele de publicitate, atunci când asemenea cerinţe sunt prevăzute de lege. în cazul în care aceste condiţii nu sunt întrunite, succesorul cu titlu particular este un simplu terţ propriu-zis, fară a fi considerat având-cauză.
In raport cu drepturile şi obligaţiile personale născute din contractele încheiate de autorul său, succesorul cu titlu particular are calitatea, în principiu, de terţ propriu-zis. Aşadar, asemenea contracte nu produc niciun efect faţă de succesorul cu titlu particular. Aşa, de pildă, contractul încheiat anterior de către vânzătorul unui imobil cu antreprenorul acestuia nu produce nici un efect faţă de cumpărător.
Doctrina juridică, legea sau jurisprudenţa admit totuşi şi existenţa unor excepţii când, şi în cazul unor drepturi şi obligaţii personale, succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză. Asemene excepţii sunt: a) în cazul în care părţile prevăd expres în contractul respectiv că drepturile şi obligaţiile personale ale autorului se transmit la succesorii cu titlu particular, cu condiţia îndeplinirii condiţiilor de opozabilitate ale acestei obligaţii faţă de terţul dobânditor; b) atunci când transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor personale la succesorul cu titlu particular rezultă implicit din contract sau din caracterul accesoriu al acestora în raport cu bunul sau dreptul dobândit. Aşa, de pildă, cesionarul unei creanţe - succesor cu titlu particular - va beneficia, în lipsa unei clauze contrare, de garanţiile ce însoţesc, ca accesoriu, dreptul la creanţă, şi care s-au născut dintr-un contract încheiat anterior de cedent cu o altă persoană; c) în situaţiile când legea prevede transmiterea obligaţiilor personale ale autorului către succesorii cu titlu particular. Astfel, dobânditorul unui imobil trebuie să respecte contractul de închiriere sau de arendă a acestuia încheiat de către autor înainte de vânzare, dacă acesta respectă condiţiile speciale prevăzute de lege; contractul de asigurare încheiat de înstrăinător cu privire la bunul transmis continuă de plin drept în favoarea şi, respectiv, sarcina dobânditorului.
Tot în legătură cu raporturile faţă de succesorii cu titlu particular ai părţilor se pune şi problema acţiunilor directe ca formulă excepţională faţă de relativitatea efectelor contractului. Se pune întrebarea dacă, în afara dispoziţiilor legale privind acest tip de acţiune (când excepţia de la relativitate este certă), dreptul de a acţiona împotriva unei persoane se transmite implicit pe calea unui contract încheiat cu un terţ (prezumtiv succesor cu titlu particular) - de exemplu, dreptul de a acţiona împotriva vânzătorului iniţial de către cumpărătorul subsecvent, dreptul subantreprenorului de a acţiona direct împotriva clientului? Răspunsul de principiu, dat de jurisprudenţă3, a fost unul negativ, în sensul că nu poate fi vorba de o acţiune pe temei contractual acolo unde nu există o legătură contractuală directă între persoana care acţionează şi cea împotriva căreia se acţionează. Cu toate acestea, soluţia trebuie în mod necesar să fie repusă în discuţie faţă de textul special al art. 1282 alin. (2) noul Cod Civil care vorbeşte de transmisiunea în anumite condiţii a unor drepturi şi obligaţii „contractuale”. Contractuală este şi o potenţială acţiune directă. Tocmai de aceea, credem că regula în materie de acţiuni directe s-a schimbat şi că este posibilă formularea acestora, chiar pe temei contractual.
In raport cu toate celelalte drepturi şi obligaţii născute din contractele încheiate de autorul lor, fară nici o legătură cu bunul şi cu dreptul transmis, succesorii cu titlu particular au calitatea de simpli terţi propriu-zişi.
C. In raport cu creditorii chirografari. Creditorii chirografari sunt acei creditori care au ca singură garanţie comună şi proporţională a realizării drepturilor lor de creanţă întregul patrimoniu al debitorului, ceea ce constituie gajul lor general. Dreptul de gaj general le conferă posibilitatea de a urmări toate elementele activului patrimonial al debitorului lor [potrivit art. 2324 alin. (1) noul Cod Civil: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună creditorilor săi”]. Creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali sau cu titlu universal, precum şi de succesorii cu titlu particular, deoarece nu devin creditori sau debitori prin efectul contractelor încheiate de debitorul lor. Creditorii chirografari sunt însă consideraţi avânzi-cauză pentru motivul că suportă indirect fluctuaţiile patrimoniale care se produc, urmare a contractelor pe care le încheie debitorul cu alte persoane. Gajul lor general, sub aspect valoric, se măreşte sau, după caz, se micşorează. Se poate observa că, în realitate, creditorii chirografari se apropie, până la identificare totală, de categoria terţilor propriu-zişi. Singura împrejurare care îi deosebeşte de terţii propriu-zişi este aceea că între creditorii părţilor şi partea contractantă, care este debitorul lor, există anumite raporturi întemeiate pe ideea de gaj general. Aşa se explică de ce creditorii chirografari pot să exercite anumite drepturi şi acţiuni, cum sunt acţiunea pauliană şi acţiunea oblică.
Corelaţia dintre categoria avânzilor-cauză, cea a succesorilor în drepturi şi categoria terţilor propriu-zişi.
Literatura de specialitate subliniază faptul că noţiunea de „avânzi-cauză” şi cea de „terţi” sunt noţiuni generice, care desemnează categorii de persoane a căror sferă este fluctuantă. Altfel spus, cele două noţiuni au conţinut variabil, în funcţie de poziţia concretă a acestor persoane în raport cu diferitele acte juridice încheiate fără participarea lor. Aşa se explică faptul că, în anumite cazuri şi condiţii, aceeaşi persoană poate face parte din categoria avânzilor-cauză, iar alteori din categoria terţilor propriu-zişi. Pentru ilustrare, avem în vedere câteva exemple:
a) succesorii universali şi cu titlu universal dobândesc, de regulă, calitatea de părţi (numite părţi derivate sau părţi survenite); ei succed în toate drepturile şi obligaţiile uneia dintre părţi. Cu toate acestea, moştenitorul legal rezervatar devine terţ propriu-zis faţă de actele de liberalitate încheiate de de cujus prin care s-a adus atingere rezervei sale succesorale sau prin care s-a încercat în alt mod fraudarea intereselor sale. De aceea, el va putea ataca asemenea acte - donaţii şi legate - prin acţiunea în reducţiune sau prin alte mijloace juridice;
b) succesorii cu titlu particular devin terţi propriu-zişi faţă de actele încheiate de autorul lor atunci când nu sunt îndeplinite cele trei condiţii arătate mai sus, precum şi faţă de simulaţia făcută în dauna intereselor lor;
c) creditorii chirografari fiind, în principiu, avânzi-cauză faţă de actele încheiate de debitor cu alte persoane, intră în categoria terţilor propriu-zişi în caz de simulaţie, în raport cu actul secret, şi atunci când, prin asemenea acte, le-au fost fraudate interesele;
d) în mod excepţional, unii terţi pot dobândi drepturi dintr-un contract fără ca totuşi să devină părţi ale acestui contract. Este ipoteza beneficiarului unui drept născut dintr-o stipulaţie pentru altul fară sarcini pentru terţul beneficiar.
în concluzie, calitatea de terţ sau având-cauză a unei persoane trebuie analizată de la caz la caz, în raport cu fiecare act juridic încheiat de părţile cu care se află în legătură juridică. Aceasta pentru motivul că, în raport cu două acte juridice încheiate de unul şi acelaşi autor, este posibil ca aceeaşi persoană să aibă faţă de unul calitatea de având-cauză şi faţă de altul calitatea de terţ propriu-zis.
