Promisiunea faptei altuia
| Comentarii |
|
promisiunea faptei altuia, Noţiune. Reglementare, Formele convenţiei de porte-fort, Distincţii faţă de alte figuri juridice, Condiţii de validitate, Aplicaţii practice, Efectele convenţiei de porte-fort, Convenţia de porte-fort nu este o excepţie de la relativitatea efectelor contractului.
Noţiune. Reglementare.
Nimeni nu poate deveni debitor, printr-un contract, faţă de alte persoane, fară propriul său consimţământ (relativitatea efectelor contractului). Contractul încheiat între anumite persoane, nu poate da naştere la obligaţii în sarcina unui terţ, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 1280 Noul Cod Civil). Orice contract sau clauză dintr-un contract prin care s-ar încălca acest principiu nu poate produce niciun efect. Aceste consideraţii sunt utile pentru a putea defini şi înţelege promisiunea pentru altul sau convenţia de porte-fort care este un contract valabil prin care debitorul promite faptul său propriu şi nicidecum fapta altei persoane, chiar dacă scopul operaţiunii este obţinerea prestaţiei sau consimţământului unui terţ. Obiectul obligaţiei promitentului este prestaţia de a face, adică de a determina pe altul să încheie un contract sau să ratifice un contract deja încheiat. Promisiunea faptei altuia este reglementată de art. 1283 C. civ.
Promisiunea faptei altuia poate fi definită ca fiind un contract sau o clauză într-un contract prin care o persoană - debitorul sau promitentul — se obligă faţă de creditor, să obţină consimţământul unei terţe persoane de a încheia un contract sau a ratifica un contract deja încheiat. Definiţia se deduce din chiar textul legal care prevede că: „Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă” [art. 1283 alin. (1) noul Cod Civil]. Este vorba de o definiţie care indică lămuritor şi care sunt efectele acestei figuri juridice.
Formele convenţiei de porte-fort.
Din analiza acestei definiţii rezultă că se pot distinge două forme de porte-fort; una principală şi cealaltă accesorie. Promisiunea faptei altuia este principală în cazul în care între două persoane se încheie un contract al cărui obiect unic constă în prestaţia debitorului de a-1 determina pe un terţ să-şi dea consimţământul la încheierea unui contract cu creditorul; obiectivul sau scopul care uneşte cele două părţi este unul singur, obţinerea angajamentului terţului.
Promisiunea pentru altul are caracter accesoriu atunci când constă într-o clauză ce se integrează într-un contract şi prin care debitorul se obligă, printre altele, să obţină consimţământul sau angajamentul unui terţ. De exemplu, un coproprietar înstrăinează cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului indiviz, obligându-se, totodată, printr-o clauză expresă cuprinsă în contract, să determine pe ceilalţi coproprietari să înstrăineze către acelaşi dobânditor şi cotele lor părţi. Mai mult, este posibil ca un coproprietar să înstrăineze întregul bun indiviz, obligându-se fată de dobânditor, printr-o clauză din acelaşi contract, să obţină şi consimţământul celorlalţi coproprietari. Un astfel de procedeu se mai numeşte promisiunea de a determina pe altul să ratifice un act juridic încheiat în contul său, fară reprezentare.
Distincţii faţă de alte figuri juridice.
În primul rând, este esenţial să observăm că promisiunea faptei altuia trebuie distinsă de promisiunea de bune oficii. în primul caz, obligaţia asumată de promitent este una de rezultat - acesta trebuie să obţină rezultatul promis care constă în încheierea de către terţ a contractului sau ratificarea acestuia sau chiar executarea acestuia de către terţ, dacă există, şi asumarea garantării unei asemenea obligaţii. în al doilea caz, obligaţia asumată de promitent este doar una de mijloace (adică „de bune oficii”), ceea ce presupune că promitentul are îndatorirea să depună toate dfligenţele în vederea obţinerii consimţământului terţului, dar nicidecum că garantează acest rezultat.
De asemenea, convenţia de porte-fort trebuie distinsă de stipulaţia pentru altul. în ultima dintre cele două figuri juridice, promitentul se obligă să execute în favoarea unui terţ o anumită prestaţie, în timp ce, în primul caz, promitentul se obligă să obţină consimţământul terţului şi eventual, prestaţia acestuia (oarecum avem de a face cu reversul stipulaţiei pentru altul).
Promisiunea de porte-fort nu trebuie confundată cu fideiusiunea sau cauţiunea. In ambele cazuri o persoană se obligă pentru alta. Totuşi debitorul din promisiunea de porte-fort se obligă doar a furniza sau obţine un consimţământ al altei persoane; el nu garantează faţă de creditor că terţul îşi va executa obligaţiile asumate prin voinţa sa proprie. Fidejusorul se obligă, dimpotrivă, faţă de creditor, să garanteze executarea obligaţiei asumată de către debitor. Cu toate că promisiunea de porte-fort şi fideiusiunea se deosebesc, nimic nu se opune ca aceeaşi persoană să-şi asume expres ambele obligaţii fiind, în acelaşi timp, promitent şi fidejusor. Acest aspect rezultă din chiar textul art. 1283 alin. (1) noul cod civil care vorbeşte de ipoteza în care promitentul „s-a obligat şi ca fideiusor”.
Condiţii de validitate.
Fiind un contract, promisiunea faptei altuia trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate ale unui contract - cele prevăzute de art. 1179 noul Cod Civil, capacitate, consimţământ, obiect şi cauză. In ceea ce priveşte forma, chiar dacă actul pe care terţul trebuie să-l încheie/ratifice/execute terţul este unul pentru care legea pretinde forma autentică, promisiunea faptei altuia nu trebuie să implice această formă. Aşadar, în principiu, forma este indiferentă, excepţie face situaţia în care promisiunea faptei altuia este accesorie unui contract pentru care legea pretinde forma autentică. într-o atare situaţie (dat fiind ca adesea se pune problema ratificării chiar a acestui contract), promisiune trebuie să respecte formalismul legal imperativ.
Pe lângă condiţiile generale, art. 1283 alin. (3) noul Cod Civil pretinde şi o condiţie specială. Este obligatoriu ca „intenţia promitentului de a se angaja personal (...)”, „să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.” Aşadar, promisiunea faptei altuia trebuie să fie expresă sau cel puţin neîndoielnică2.
Aplicaţii practice.
Convenţia de porte-fort poate avea numeroase aplicaţii practice: în materia contractului de mandat; în cazul înstrăinării unui bun indiviz de către unul dintre coproprietari; în ipoteza actelor juridice ce se încheie pe seama persoanelor absente şi incapabililor etc.3 Astfel:
a) în materia contractului de mandat, mandantul nu este ţinut de ceea ce mandatarul a făcut peste limita mandatului, cu excepţia cazului când a ratificat expres sau tacit actele făcute cu depăşirea împuternicirii acordate. încheind un act juridic peste limitele puterilor ce i-au fost acordate, mandatarul se obligă să se facă porte-fort pentru a obţine ratificarea contractului de către mandant. Aşadar, contractul încheiat pentru mandant este valabil, dar este imperfect până la ratificare. Dacă intervine ratificarea, contractul se va perfecta ab initio, adică retroactiv, de la data încheierii lui de către mandatar. Ipoteza se poate întâlni de fapt în orice raport de reprezentare -reprezentantul se poate obliga să obţină consimţământul reprezentatului la încheierea unui act sau să obţină consimţământul său la ratificare (art. 1311 noul Cod Civil). Promisiunea pentru altul este şi mai frecvent utilizată pentru a încheia acte juridice în numele şi pe seama unei persoane absente sau pe seama incapabililor (adică în cazul reprezentării legale). Procedeul este folosit de obicei pentru evitarea formalităţilor de numire a unui reprezentant, în situaţia unei persoane lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă. De exemplu, un tutore sau curator se obligă să obţină ratificarea unui contract în numele şi pe seama minorului pe care îl reprezintă. Sau contractul încheiat pe seama unor persoane absente. De exemplu, un impresar se angajează, fară mandat, faţă de un organizator de spectacole, să determine pe un artist, plecat în turneu, să joace într-un anumit spectacol. în sfârşit, orice act prin care promitentul se obligă faţă de beneficiar să obţină confirmarea unui act nul de către un terţ, are aceeaşi valoare a unei convenţii de porte-fort;
b) în cazul când un bun aparţine în coproprietatea a două sau mai multe persoane, unul dintre coproprietari îşi poate înstrăina cota-parte din dreptul de proprietate. Printr-o clauză expresă, stipulată în actul de înstrăinare, el se poate obliga faţă de dobânditor că va determina şi pe ceilalţi coproprietari să-i transmită şi cotele lor părţi de drept. Ba mai mult, un singur coproprietar poate înstrăina întregul bun indiviz, obligându-se, faţă de dobânditor, să determine pe ceilalţi coproprietari să ratifice contractul, încheiat fară consimţământul lor.
Efectele convenţiei de porte-fort.
Efectele promisiunii de porte-fort depind de atitudinea terţului al cărui consimţământ sau angajament s-a obligat să-l obţină, dar şi de limitele angajamentului asumat de către promitent.
înainte de toate este necesar să precizăm că, în temeiul promisiunii de porte-fort,
în sarcina debitorului se naşte o obligaţie de a face şi, în acelaşi timp, de rezultat.
Debitorul se obligă să determine o terţă persoană să încheie sau să ratifice un act juridic. Dacă actul respectiv va fi încheiat sau, după caz, ratificat, se consideră că debitorul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală. Chestiunea executării nu mai depinde de promitent, ci ţine de forţa contractului încheiat între terţ şi creditorul promitentului. în plus, astfel cum rezultă din prevederile art. 1283 alin. (1) noul Cod Civil, promitentul poate garanta şi executarea obligaţiilor asumate de către terţ prin contractul încheiat sau ratificat. în acest caz el este considerat obligat întocmai ca un fideiusor. în lipsa unei obligaţii expres sau neîndoielnic asumate [după modelul art. 1283 alin. (3) noul Cod Civil] de a garanta executarea obligaţiilor asumate de către terţ odată cu ratificarea sau încheierea contractului, promitentul nu poate fi ţinut răspunzător în niciun fel pentru neexecutarea comisă de către terţ.
în ipoteza în care promitentul s-a obligat să şi garanteze executarea obligaţiilor asumate de către terţ, dacă terţul nu execută obligaţiile din contractul încheiat cu creditorul promitentului, acesta din urmă, întocmai ca un fideiusor, este ţinut să răspundă de neexecutare. De regulă, obligaţia de acoperire a prejudiciului rezultat din neexecutare este, în cazul fideiusiunii, una de plată a unor despăgubiri - aşadar se soluţionează prin echivalent şi nu în natură. în cazul promisiunii faptei altuia, promitentul are însă posibilitatea, expres prevăzută de art. 1283 alin. (2) noul Cod Civil, de a asigura executarea obligaţiei terţului fară a se produce astfel vreun prejudiciu creditorului. Această opţiune a sa deschide posibilitatea promitentului de a executa el însuşi obligaţia asumată de terţ sau de a face să fie executată această obligaţie prin intermediul unei alte persoane (un alt terţ)".
Convenţia de porte-fort nu este o excepţie de la relativitatea efectelor contractului.
Analiza efectelor promisiunii de porte-fort ne permite să constatăm că nu poate fi considerată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Debitorul promite în realitate fapta sa proprie de a determina pe o terţă persoană să ratifice sau să încheie un act juridic. Terţul nu este obligat prin voinţa promitentului. El va fi obligat numai dacă îşi va manifesta voinţa în acest sens; cu alte cuvinte, terţul devine parte în actul juridic prin voinţa sa şi nu prin efectul acordului de voinţă al altor persoane.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Promisiunea faptei altuia
