Stipulaţia pentru altul
| Comentarii |
|
stipulaţia pentru altul, Retrospectiva valabilităţii stipulaţiei pentru altul, Reglementare. Definiţie, Condiţiile de validitate a stipulaţiei pentru altul, Acceptarea stipulaţiei de către terţ sau refuzul acesteia, Efectele stipulaţiei pentru altul, Natura juridică sau mecanismul stipulaţiei pentru altul.
Retrospectiva valabilităţii stipulaţiei pentru altul.
În dreptul roman clasic, orice stipulaţie pentru altul era lovită de nulitate absolută, potrivit principiului nemo alteri stipulari potest. Interzicerea stipulaţiei pentru altul a rezultat din caracterul formalist al dreptului roman şi din concepţia strict personalistă cu privire la raportul de obligaţii. Regula fiind prea riguroasă, cu timpul, au fost admise câteva procedee juridice care au dus la atenuarea ei. Codul civil francez a consacrat stipulaţiei pentru altul două articole. Astfel, în art. 1119 noul cod civil fr., sub influenţa dreptului roman este instituit principiul că nimeni nu poate stipula pentru altul. Art. 1121 noul Cod Civil fr., prevede două excepţii de la acest principiu, în sensul că stipulaţia pentru altul este admisă când este condiţia unei stipulaţii pentru sine sau condiţia unei donaţii făcută altuia. Curând după redactarea şi punerea în vigoare a Codului civil francez, urmare a dezvoltării şi complexităţii vieţii sociale, s-a observat că stipulaţia pentru altul prezintă o mare importanţă practică. Este motivul pentru care practica judiciară şi literatura juridică franceză au făcut încercări de a anihila indirect principiul profund dăunător înscris în art. 1119 noul Cod Civil fr., prin extinderea sferei de aplicaţie a art. 1121 noul Cod Civil fr., pe baza căruia s-a căutat şi s-a reuşit să se construiască o teorie aplicabilă tuturor cazurilor de stipulaţie pentru altul. Fiind elaborat în aceeaşi perioadă istorică. Codul civil austriac din 1811a interzis expres stipulaţia pentru altul, fară a consacra nici o excepţie expresă de la principiul nemo alteri stipulari potest. Astfel, art. 881 ABGB dispune: „în afară de cazurile determinate de lege (...), nimeni nu poate accepta o promisiune pentru altul”.
Spre deosebire de acestea, Codul civil german promulgat în anul 1896 şi pus în vigoare la 1 ianuarie 1900, fiind o operă legislativă superioară tuturor celorlalte coduri civile adoptate anterior, în art. 328-335 BGB, consacră principiul validităţii stipulaţiei pentru altul, dându-i o reglementare corespunzătoare nevoilor practice şi cerinţelor teoretice. Astfel, în art. 328 BGB se prevede: „Prin contract se poate stipula o prestaţie de executare către un terţ, cu efectul că terţul dobândeşte direct dreptul de a cere prestaţia”. în common law, în mod tradiţional stipulaţia pentru altul este admisă, aşa-numita privity doctrine tolerând larg posibilitatea stipulării într-un contract a unui drept sau a unui alt beneficiu în favoarea unui terţ faţă de acest contract. Mai recent, această figură juridică şi-a făcut loc în dreptul pozitiv, fiind expres reglementată în Contracts Act din anul 1999, într-o secţiune dedicată drepturilor terţilor faţă de contract. în sfârşit, astăzi, majoritatea codurilor europene prevăd expres această excepţie de la relativitatea efectelor contractului: art. 6.253 din noul Cod civil belgian, art. 393 Cod civil polonez, art. 1257 Cod civil spaniol, art. 443 Cod civil portughez etc.
Având în vedere discuţiile care avuseseră loc în doctrina franceză (până la data adoptării codului român), redactorii vechiului Cod civil român au considerat că este mult mai bine să nu împrumute textele în materie din Codul civil francez. Art. 1119 şi 1121 noul Cod Civil fr. au fost eliminate fară niciun comentariu. De aceea, în vechiul Cod civil român nu se regăsea niciun text care să se refere, cu valoare de principiu, la stipulaţia pentru altul. De aici concluzia că, problema valabilităţii stipulaţiei pentru altul, în dreptul nostru civil, a fost lăsată intenţionat a fi rezolvată potrivit principiilor generale şi în concordanţă cu nevoile şi interesele practice. Rezultatul a fost că doctrina şi practica judiciară au admis în unanimitate valabilitatea stipulaţiei pentru altul. Argumentul principal în susţinerea acestei orientări consta în faptul că stipulaţia pentru altul nu trebuia considerată contrară ordinii publice şi bunelor moravuri. De asemenea, principiul relativităţii efectelor contractului trebuia înţeles în sensul că nimeni nu poate deveni debitor printr-un contract încheiat fară consimţământul său. In schimb, părţile puteau deroga de la acest principiu atunci când prin voinţa lor comună decideau să procure un beneficiu în favoarea unei terţe persoane. Ba mai mult, legislaţia civilă şi comercială cuprindea şi câteva texte în care se prevedeau importante cazuri de aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul. Astăzi, noua reglementare a stipulaţiei, cuprinsă în Codul civil, nu mai lasă nicio urmă de îndoială cu privire la recunoaşterea acestui mecanism juridic în dreptul nostru pozitiv.
Reglementare. Definiţie.
Contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul este un contract sau o clauză într-un contract, prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane, străină de contract, numită terţ beneficiar. Definiţia nu este dată de legiuitor, dar se poate deduce din reglementarea efectelor pe care acesta le conferă stipulaţiei pentru altul (art. 1284 noul Cod Civil). Actuala reglementare a stipulaţiei pentru altul este destul de amplă (în condiţiile în care cea veche lipsea cu desăvârşire cu titlu general) şi cuprinsă în art. 1284-1288 noul Cod Civil Denumirea utilizată de legiuitor este chiar „stipulaţia pentru altul” şi nu „contractul în favoarea unei terţe persoane” cum mai era numită această figură juridică în doctrina anterioară.
De cele mai multe ori, stipulaţia pentru altul este, în realitate, o clauză într-un contract care, prevăzând naşterea unui drept direct în patrimoniul unui terţ, are ca efect adăugarea, la raportul de obligaţii născut între stipulant şi promitent, a unui al doilea raport de obligaţii, între promitent şi terţul beneficiar. Prin unnare, fiind o clauză într-un contract, în mod rezonabil, trebuie considerat că denumirea corectă a acestui procedeu juridic este aceea de stipulaţie pentru altul. Denumirea de contract în favoarea unei terţe persoane ne-ar putea determina să considerăm, în mod eronat, că stipulaţia pentru altul ar fi întotdeauna un contract de sine stătător din care se naşte un singur raport de obligaţii, exclusiv între promitent şi terţul beneficiar. Or, în realitate, contractul respectiv dă naştere, în primul rând, la raporturi între părţile contractante, stipulant şi promitent, a căror valabilitate şi existenţă pot fi independente de valabilitatea clauzei prin care s-a stipulat naşterea unui drept direct în favoarea terţului beneficiar.
Condiţiile de validitate a stipulaţiei pentru altul.
Stipulaţia pentru altul fiind o clauză într-un contract sau, uneori, un contract în favoarea unui terţ, încheiat între stipulant şi promitent, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate prevăzute de lege (art. 1179 noul Cod Civil) cu privire la: capacitate, consimţământ, obiect şi cauză şi dacă este cazul şi condiţiile de formă1. Alături de condiţiile generale de validitate, mai trebuie întrunite încă două condiţii speciale, expres prevăzute de art. 1285 noul Cod Civil:
a) terţul beneficiar să fie o persoană determinată sau, cel puţin, determinabilă la data încheierii stipulaţiei. Aşa cum s-a spus, beneficiarul nu este obligatoriu a fi o persoană individualizată în momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent; este suficient a fi determinată în momentul când stipulaţia pentru altul trebuie să-şi producă efectele. Este cazul contractului de asigurare pentru răspundere civilă delictuală, când terţul beneficiar se va determina doar în momentul producerii riscului asigurat;
b) a doua condiţie legală, pe care trebuie să o reţinem, este aceea că terţul beneficiar al stipulaţiei trebuie să existe la momentul la care promitentul trebuie să îşi execute prestaţia. Bunăoară, pentru valabilitatea stipulaţiei pentru altul din cadrul unui contract de asigurare, este necesar ca terţul beneficiar al indemnizaţiei de asigurare să existe la momentul producerii riscului asigurat, când se naşte şi obligaţia de plată a indemnizaţiei. Din textul legal se deduce că este posibilă stipulaţia în favoarea unei persoane viitoare, care nu există la data stipulaţiei, dar va exista la data executării acestei prestaţii" (de exemplu, stipulaţia în favoarea unei persoane juridice care nu luase fiinţă la data stipulaţiei), cu condiţia ca această persoană să existe la data la care stipulaţia trebuie să fie executată conform contractului în care ea este cuprinsă;
c) în doctrina anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil, se vorbea şi de condiţia ca stipulaţia să fie neîndoielnică' - este o condiţie pe care putem să o reţinem în continuare, în pofida lipsei unui text expres care să o consacre. în contractul încheiat între stipulant şi promitent să se prevadă o stipulaţie, certă şi neîndoielnică, din care să rezulte că terţul beneficiar dobândeşte dreptul subiectiv de sine stătător de a pretinde promitentului să execute o prestaţie în favoarea sa;
Care este consecinţa nerespectării condiţiilor speciale ale stipulaţiei pentru altul? Contrar altor situaţii în care neîndeplinirea condiţiilor imperative este sancţionată cu nulitatea sau cu considerarea clauzei ca nescrisă, în cazul de faţă „sancţiunea” nerespectării condiţiilor de la lit. a) şi b) de mai sus, este aceea că „stipulaţia profită stipulantului. tară a agrava însă sarcina promitentului” (art. 1285 teza a 11-a noul Cod Civil). Acelaşi efect ar trebui reţinut şi pentru situaţia în care, la data stipulaţiei beneficiarul există şi este determinat, iar la data la care stipulaţia trebuie executată, acesta nu mai există sau nu mai poate fi determinat, când avem de a face cu o caducitate a stipulaţiei pentru altul. în ambele situaţii, prestaţia care trebuia executată în favoarea unui terţ, va fi executată direct în favoarea stipulantului. Această urmare nu poate face însă mai oneroasă executarea pentru promitent.
Acceptarea stipulaţiei de către terţ sau refuzul acesteia.
Tot în legătură cu condiţiile de validitate ale stipulaţiei pentru altul, se pune întrebarea dacă este sau nu necesară acceptarea ei de către terţul beneficiar? Răspunsul este unul singur: consimţământul terţului beneficiar nu este o condiţie de existenţă a stipulaţiei pentru altul, dar este o condiţie de efectixitate . Dreptul născut în favoarea terţului beneficiar este opera exclusivă a acordului de voinţe realizat între stipulant şi promitent. în aceasta constă mecanismul stipulaţiei pentru altul. Este însă de la sine înţeles că dreptul respectiv nu poate fi impus terţei persoane împotriva voinţei sale; ea are libertatea de a-1 confirma sau de a refuza beneficiul acestui drept.
Din prevederile art. 1286 noul Cod Civil, se desprinde suficient de clar că acceptarea stipulaţiei de către terţ (consimţământul beneficiarului) este numai o condiţie de eficacitate a stipulaţiei. Confirmarea beneficiarului are ca efect consolidarea dreptului dobândit şi valoarea unei renunţări la posibilitatea de a refuza beneficiul ce i-a fost atribuit. Având în vedere că voinţa terţului beneficiar nu are nici o relevanţă în naşterea dreptului, urmează că în cercetarea validităţii stipulaţiei, nu se pune problema capacităţii sale de a contracta: terţul beneficiar poate fi chiar şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu.
Momentul de la care se produc efectele acceptării de către terţul beneficiar este esenţial pentru că, în funcţie de acesta se poate stabili de la ce dată stipulaţia este irevocabilă. Momentul la care această acceptare produce efecte este cel al comunicării ei către stipulant sau promitent - art. 1286 alin. (2) noul Cod Civil vorbeşte de fapt, de „ajungerea” ei la destinatar. Vom analiza acest aspect cu prilejul prezentării efectelor stipulaţiei între părţi.
Dimpotrivă, dacă terţul nu acceptă stipulaţia, dreptul se consideră că nu a existat niciodată [art. 1286 alin. (1) noul Cod Civil]. Cu alte cuvinte, stipulaţia este caducă, nu mai produce niciun efect.
Efectele stipulaţiei pentru altul.
Pentru a analiza efectele stipulaţiei pentru altul este necesar să subliniem că mecanismul său constă în naşterea, în mod direct şi originar, din contractul încheiat între stipulant şi promitent, a unui drept de sine stătător în favoarea terţului beneficiar, fară a fi necesar consimţământul acestuia. De asemenea, trebuie să avem în vedere că în stipulaţia pentru altul există trei persoane, cu roluri diferite: stipulantul, promitentul şi terţul beneficiar. Contractul se încheie între stipulant şi promitent; promitentul se obligă să execute o prestaţie în favoarea terţului, stipulantul fiind cel care primeşte acest angajament; terţul beneficiar devine titularul dreptului de a pretinde promitentului executarea prestaţiei la care s-a obligat faţă de stipulant.
A. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre stipulant şi promitent.
De regulă, stipulaţia pentru altul este o clauză într-un contract, cum ar fi: vânzarea-cumpărarea, renta viageră, donaţia etc. Aşadar, contractul respectiv poate da naştere la două categorii de raporturi juridice: raporturi juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fară nici o legătură cu stipulaţia pentru altul, şi raporturi juridice născute din clauza prin care s-a stipulat obligaţia promitentului de a executa o prestaţie direct în favoarea terţului beneficiar.
Efectele contractului în raporturile dintre stipulant şi promitent care se produc fară nicio legătură cu stipulaţia în favoarea terţului, sunt guvernate de dreptul comun. Mai puţin însă chestiunea posibilităţii revocării mutuale sau individuale a stipulaţiei care are un regim aparte. Este astfel necesar să facem următoarele distincţii:
a) de la momentul ajungerii acceptării terţului beneficiar la stipulant sau la promitent, stipulaţia nu mai poate fi revocată, mutual sau unilateral [art. 1286 alin. (2)
C. civ.]. Anterior acestui moment, revocarea stipulaţiei poate avea loc, în principiu liber prin acordul promitentului şi stipulantului şi în condiţii speciale unilateral de către stipulant;
b) stipulaţia poate fi revocată în mod liber până la momentul indicat mai sus de către promitent şi stipulant în persoană - este consecinţa unui mutuus dissensus al contractului în care este inclusă stipulaţia [art. 1287 alin. (1) noul Cod Civil];
c) stipulaţia poate fi revocată şi unilateral, de către stipulant, cu condiţia ca nu cumva promitentul să aibă un interes în executarea prestaţiei faţă de terţ - art. 1287 alin. (1) noul Cod Civil (de exemplu, pentru stingerea unei alte datorii);
d) fie că este vorba de o revocare unilaterală, fie că este vorba de o revocare mutuală, din partea stipulantului, această revocare are un caracter intuitu personae -ceea ce presupune că stipulaţia nu poate fi revocată decât de el însuşi în persoană şi nu mai poate fi făcută de moştenitorii săi [art. 1287 alin. (1) noul Cod Civil];
e) în sfârşit, revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul ajungerii sale la promitent [art. 1287 alin. (2) noul Cod Civil].
Care este efectul revocării stipulaţiei în favoarea unui terţ? Conform art. 1287 alin. (2) teza a Il-a noul Cod Civil: „Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului”.
Care sunt celelalte efecte ale stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre cele două părţi contractante? Cu alte cuvinte, în ce constau drepturile şi acţiunile stipulantului faţă de promitent în legătură cu prestaţia pe care acesta din urmă s-a obligat s-o exercite în favoarea terţului beneficiar? Răspunsul la întrebările de mai sus este că stipulantul are la dispoziţie toate remediile conferite de lege oricărui creditor şi părţilor contractante pentru neexecutarea contractului (în principiu, cele reglementate la art. 1516 şi urm. noul Cod Civil). Astfel, el poate acţiona injustiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute prestaţia ce o datorează terţului beneficiar (în exercitarea acestei acţiuni el are un interes moral şi, de multe ori, patrimonial). Dacă promitentul nu-şi execută obligaţiile faţă de terţul beneficiar, stipulantul are dreptul să invoce excepţia de neexecutare a contractului sau, după caz, să ceară sau să declare rezoluţiunea cu toate consecinţele sale care constau în desfiinţarea stipulaţiei în favoarea terţului. De asemenea, stipulantul are dreptul de a pretinde de la promitent plata de daune-interese, atunci când prin neexecutarea prestaţiei datorate terţului beneficiar i-a fost cauzat un prejudiciu. Aceste daune pot fi evaluate anticipat de către părţile contractante printr-o clauză penală.
B. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar.
După cum am arătat mai sus, din contractul încheiat între stipulant şi promitent, se naşte un drept direct în patrimoniul terţului beneficiar, fară să treacă nici măcar o clipă prin patrimoniul stipulantului. Dobândirea dreptului este originară şi are loc pe momentul încheierii contractului, fară a fi necesar consimţământul terţului. în formularea legiuitorului: „Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.” De aici, o serie de consecinţe complexe:
a) terţul beneficiar nu este în pericol de a suporta concursul creditorilor stipulantului şi eventuala insolvabilitate prezentă sau viitoare a acestuia;
b) în cazul în care terţul beneficiar decedează înainte de a fi confirmat dreptul născut în favoarea sa, dreptul respectiv, făcând parte din patrimoniul său, se va transmite la proprii moştenitori.
c) deci, din stipulaţia pentru altul, între terţul beneficiar şi promitent se naşte un raport obligaţional; terţul beneficiar are calitatea de creditor şi promitentul are calitatea de debitor. Terţul beneficiar, în calitate de creditor, are dreptul să ceară promitentului să execute prestaţia la care s-a obligat în condiţiile stabilite prin contractul încheiat cu stipulantul. în acest scop, are la dispoziţie acţiunea în executare. El poate să-şi realizeze dreptul şi pe calea excepţiei în justiţie, cum este cazul atunci când s-a stipulat că promitentul îl iartă de datorie pe terţul beneficiar care era debitorul său; dacă promitentul îl va acţiona pentru plată, terţul îi va putea opune excepţia remiterii de datorie. în scopul realizării dreptului său, terţul beneficiar se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie orice creditor - acţiunea oblică, acţiunea pauliană etc., precum şi de eventualele garanţii speciale, constituite de promitent prin contractul încheiat cu stipulantul, pentru a asigura executarea integrală a obligaţiei, accesorii ale acestei obligaţii, cum ar fi: fideiusiunea, gajul şi ipoteca. Terţul beneficiar are dreptul să ceară despăgubiri de la promitent pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutarea obligaţiei. Cu toate acestea, terţul beneficiar nu este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului în caz de neexecutare a obligaţiei de către promitent din două motive: în primul rând, nu este parte în contract; în al doilea rând, nu-i poate profita şi deci nu are nici un interes pentru a desfiinţa contractul. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că, de cele mai multe ori, contractul a dat naştere şi la raporturi juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fară nicio legătură cu dreptul terţului, care nu este permis a fi desfiinţate prin intervenţia unei persoane străine de contract. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului îl au numai părţile contractante.
d) Sunt situaţii când promitentul are dreptul să refuze executarea obligaţiei în favoarea terţului beneficiar. în acest sens, conform art. 1288 noul Cod Civil „promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia”. Aşadar, promitentul poate invoca, în apărarea sa, toate excepţiile pe care este îndreptăţit să le opună stipulantului, cum ar fi: nulitatea contractului, realizarea unei condiţii rezolutorii care afectează contractul, neîmplinirea termenului suspensiv de executare etc. Marea majoritate a autorilor apreciază că promitentul poate opune terţului beneficiar şi excepţia de neexecutare a obligaţiilor pe care şi le-a asumat stipulantul faţă de promitent pentru ca acesta din urmă să se oblige, la rândul său, să execute o prestaţie în favoarea terţului. Mai mult, terţul beneficiar va trebui să suporte încetarea dreptului său ca urmare a rezoluţiunii contractului care cuprinde stipulaţia, pentru eventuala neexecutare comisă de stipulant în dauna promitentului’.
C. Efectele stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar.
Stipulaţia pentru altul, prin ea însăşi, nu dă naştere unui raport de obligaţii între stipulant şi terţul beneficiar. Prin acest procedeu, stipulantul nu urmăreşte să se oblige faţă de terţul beneficiar şi nici să-l oblige pe terţ faţă de el.
Stipulaţia pentru altul poate produce, totuşi, anumite efecte juridice, chiar între stipulant şi terţul beneficiar, în funcţie de faptul dacă între ei există sau nu există raporturi juridice născute anterior dintr-un act juridic sau fapt juridic. Astfel, dacă stipulantul este debitor al terţului beneficiar, executarea prestaţiei de către promitent are valoarea unei plăţi care va stinge două obligaţii: obligaţia stipulantului şi obligaţia promitentului faţă de terţul beneficiar, obligaţii care au izvoare diferite.
Alteori, între stipulant şi terţul beneficiar nu există un raport juridic anterior care să justifice stipulaţia pentru altul, când executarea prestaţiei de către promitent constituie o donaţie indirectă făcută de stipulant în favoarea terţului; într-o asemenea ipoteză, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond pentru validitatea donaţiei, cu excepţia formei autentice.
Natura juridică sau mecanismul stipulaţiei pentru altul.
Originalitatea stipulaţiei pentru altul constă în faptul că din contractul încheiat între stipulant proinitent se naşte un drept în beneficiul unei terţe persoane, străină de contract. Cum se explică un asemenea fenomen juridic? Pentru a răspunde la această întrebare s-au elaborat mai multe teorii.
A. Teoria dublului contract.
Potrivit acestei teorii, stipulaţia pentru altul se realizează prin două contracte succesive: unul între stipulant şi promitent, prin care stipulantul dobândeşte un drept; altul între stipulant şi terţul beneficiar, prin care stipulantul transmite terţului beneficiar dreptul astfel dobândit. Altfel spus, stipulantul oferă terţului beneficiul pe care l-a obţinut din contractul său cu promitentul; în momentul în care terţul acceptă această ofertă se încheie alt contract între stipulant şi terţul beneficiar. Aşadar, dreptul terţului beneficiar ar rezulta din cel de al doilea contract. Această explicaţie mai poartă şi denumirea de teoria ofertei. Teoria este considerată criticabilă2 deoarece: a) teoria ofertei sau dublului contract, sub aspect teoretic, este contrară intenţiei părţilor contractante; deşi este un act juridic complex, stipulaţia pentru altul se formează, în intenţia părţilor, ca un contract unic, ce nu poate fi scindat în două contracte distincte şi succesive; b) o asemenea construcţie împiedică realizarea scopului urmărit de părţi, care este acela de a da naştere direct şi nemijlocit unui drept în folosul terţului beneficiar, persoană străină de contract (chiar dacă efectivitatea este subordonată voinţei acestuia); c) această explicaţie generează serioase inconveniente de ordin practic - astfel, dreptul terţului beneficiar ar fi privit ca un drept derivat, dobândit prin transmisiune, de la stipulant. Deci el ar intra mai întâi în patrimoniul stipulantului şi numai după aceea ar trece în patrimoniul terţului prin efectul şi din momentul acceptării sale. Aceasta ar însemna că terţul ar trebui să suporte concursul creditorilor chirografari ai stipulantului şi insolvabilitatea acestuia;
d) acceptarea terţului poate avea loc numai în timpul vieţii stipulantului; dacă acceptarea nu a intervenit până în momentul morţii stipulantului, oferta devine caducă, în realitate, consimţământul terţului are numai valoarea unei confirmări a dreptului care, astfel, se consolidează şi devine irevocabil; dreptul se naşte direct din contractul încheiat între stipulant şi promitent. Această chestiune este direct oglindită şi de redactarea clară a art. 1284 C. civ.
B. Teoria gestiunii de afaceri.
în această teorie s-a susţinut ca stipulantul ar încheia contractul cu promitentul în calitate de gerant de afaceri al terţului; confirmarea dreptului de către terţ ar avea rolul unei ratificări a gestiunii. Numai aşa ar fi posibilă explicarea mecanismului naşterii dreptului terţului direct şi imediat din contractul încheiat între stipulant şi promitent. Şi această construcţie juridică este hazardată, deoarece: a) nu are în vedere intenţia reală a părţilor. Astfel, încheind contractul cu promitentul, stipulantul nu se poate prezuma că are intenţia de a lucra pe altul. El încheie contractul în numele său propriu şi nicidecum în numele terţului beneficiar, în calitate de gerant de afaceri; b) în cazul gestiunii de afaceri, dacă aceasta este utilă, în sarcina gerantului se nasc obligaţii, chiar dacă nu a fost ratificată, deci împotriva voinţei geratului. Dimpotrivă, atunci când terţul renunţă la beneficiul creat în folosul său, prin stipulaţia pentru altul, nu are nicio obligaţie faţă de stipulant, chiar dacă beneficiul sau dreptul respectiv îi era necesar.
C. Teoria actului unilateral al promitentului
Unii autori au încercat să explice mecanismul stipulaţiei pentru altul considerând că dreptul terţului beneficiar se naşte direct în patrimoniul său ca efect al manifestării unilaterale de voinţă a promitentului. Situaţia s-ar prezenta în felul următor: între stipulant şi promitent se încheie un contract, pe care se grefează angajamentul unilateral al promitentului care se obligă, faţă de terţul beneficiar, să execute o anumită prestaţie. Şi această teorie este criticabilă din următoarele considerente: a) în situaţia de faţă, angajamentul unilateral al promitentului odată integrat într-un contract, îşi găseşte sursa efectelor obligatorii în acest contract şi nu în teoria angajamentului unilateral; b) ideea actului unilateral ignoră rolul contractului, mai precis contribuţia voinţei stipulantului, alături de voinţa promitentului, în naşterea dreptului în folosul terţului beneficiar; c) negând rolul contractului, nu se poate explica posibilitatea stipulantului, în cazurile prevăzute de lege, de a revoca dreptul terţului, precum şi posibilitatea promitentului de a opune terţului excepţiile derivând din contractul încheiat cu stipulantul.
D. Teoria dreptului direct
Această teorie a fost fundamentată legislativ şi doctrinar în dreptul german şi este pe deplin satisfăcătoare nevoilor vieţii practice şi în concordanţă cu actuala reglementare. Stipulaţia pentru altul este explicată ca fiind o excepţie reală, veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului. Dreptul terţului îşi are originea în mod direct în contractul încheiat între stipulant şi promitent, fară să fie nevoie de consimţământul său. Dobândirea este originară şi nu derivată. Terţul nu ia parte, personal sau prin reprezentant, la încheierea contractului. Cu toate acestea, dreptul său se naşte în momentul încheierii acelui contract, fară să fi făcut parte din patrimoniul stipulantului. In concluzie, stipulaţia pentru altul este o figură juridică sui generis. Avantajele teoriei constau în următoarele: a) din momentul naşterii sale, dreptul terţului se poate transmite la moştenitorii săi; b) moştenitorii stipulantului nu au nicio acţiune cu privire la acest drept; c) terţul beneficiar nu suportă concursul creditorilor stipulantului şi nici riscul insolvabilităţii lui; d) confirmarea de către terţ a beneficiului atribuit poate avea loc şi după moartea stipulantului.
Ideea care stă la baza acestei ultime teorii, este oglindită în redactarea clară a art. 1284 alin. (1) noul Cod Civil, unde se prevede că „Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ.” după cum, la alin. (2) se prevede că „prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct (s.n.) promitentului executarea prestaţiei.”
