Pedeapsa cu închisoare
| Comentarii |
|
pedeapsa cu închisoare, închisoarea este o pedeapsă principală privativă de libertate şi constă în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea acestuia într-un mediu închis, cu regim de viaţă şi muncă impus. Condamnatul este astfel izolat de familie şi societate pe o perioadă determinată, cu regim de viaţă sever şi ordonat.
Închisoarea, ca pedeapsă privativă de libertate (art. 60 C. pen.), prezintă trăsături comune cu celelalte sancţiuni, fiind un mijloc de constrângere şi de reeducare aplicat condamnatului pentru prevenirea altor infracţiuni, dar are şi trăsături specifice, care o deosebesc de celelalte sancţiuni.
Trăsăturile specifice pedepsei închisorii („poena detentiva") sunt următoarele:
a) este o pedeapsa principală şi are rolul preponderent în lupta împotriva criminalităţii, în Partea specială a Codului penal şi în legile speciale, majoritatea infracţiunilor se sancţionează cu închisoarea. Ea poate fi aplicată singură şi este substitutivă, adică înlocuieşte detenţiunea pe viaţă sau amenda neachitată cu rea-credinţă;
b) are ca specific lipsirea de libertate a condamnatului pe o durată determinată. Cu această ocazie, pedeapsa are o triplă funcţiune, şi anume:
- prima rezultă din faptul că infractorul a greşit şi se urmăreşte ispăşirea de către acesta a „răulur cauzat prin infracţiune (susţinută de teoriile absolute asupra fundamentului pedepsei);
- a doua porneşte de la ideea ca infractorul să nu mai greşească, urmărindu-se evitarea unui „răiT viitor (susţinută de teoriile relative);
- a treia presupune că făptuitorul este pedepsit fiindcă a greşit şi pentru a nu mai greşi în viitor, urmărindu-se ispăşirea răului comis de infractor, cât şi îndreptarea lui (susţinută de teoriile mixte eclectice);
c) are un caracter punitiv şi este revocabilă şi adaptabilă. Ea este divizibilă sau reversibilă, adică poate fi graduală, se poate doza şi retrage, dacă s-a aplicat din eroare judiciară. Este o măsură de constrângere directă, eficientă, severă şi contribuie la prevenirea săvârşirii de infracţiuni. în situaţii de erori judiciare, ea este în mare parte reparabilă.
Michael Tonry şi Joan Petersilia apreciau că se pot identifica mai multe efecte colaterale ale închisorii, printre care:
- reduce şansele celui care a ispăşit o pedeapsă privativă de libertate să îşi găsească un loc de muncă;
- produce efecte pe termen lung asupra sănătăţii fizice şi mentale a celui încarcerat;
- contribuie la izolarea şi marginalizarea familiei lui;
- închisoarea este criminogenă, o adevărată şcoală pentru infractori;
- pericolul ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie „exportate" în comunitate.
Ispăşirea unei pedepse privative de libertate are efecte pe termen lung asupra
posibilităţilor ulterioare ale persoanei care a comis fapte penale de a se reintegra în comunitate. în multe sisteme penale, încarcerarea, ca pedeapsă principală, este însoţită şi de o serie de interdicţii şi limitări care operează după expirarea perioadei de detenţie. Aceste restricţii se referă la o gamă variată de drepturi şi libertăţi, cum ar fi dreptul de a practica o anumită profesie sau de a ocupa o funcţie publică, drepturi politice (de a alege, de a fi ales). Mai mult. multe legislaţii interzic angajarea, pe anumite posturi, a unor persoane care au comis infracţiuni. Un alt impediment de reintegrare în comunitate a celor ce au comis fapte penale ar fi blocarea accesului pe piaţa forţei de muncă. Toate acestea, asociate cu un nivel educaţional şi de pregătire profesională scăzut, conturează un spectru redus al şanselor de reintegrare socială a persoanelor care au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate. Una dintre puţinele opţiuni pe care infractorii eliberaţi le au la dispoziţie este continuarea carierei infracţionale.
în situaţia persoanelor care au un loc de muncă, instanţele sunt mult mai înclinate să pronunţe o sancţiune neprivativă de libertate. Amenzile sunt, de asemenea, considerate alternative viabile pentru cei care muncesc. Existenţa unui loc de muncă este deseori invocată în instanţă ca circumstanţă de atenuare a sancţiunii pronunţate, în sensul că familia care pierde sprijinul financiar ar fi mult mai afectată de încarcerare decât dacă nu ar avea nimic de pierdut.
Un alt efect este cel care scoate în evidenţă înrăutăţirea stării sănătăţii fizice şi mentale a celui încarcerat. Penitenciarele pot deveni focare de boli infecţioase. în condiţiile unei igiene precare, boli precum tuberculoza, dizenteria, hepatita se răspândesc foarte repede.
Părinţii au un rol important în dezvoltarea copiilor, fiind consideraţi modele pentru aceştia. Aşadar, în cele mai multe cazuri, aceasta conduce la concluzia că minorii
ai căror părinţi au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate prezintă un risc sporit de a deveni ei înşişi infractori; de asemenea, copiii abuzaţi vor abuza la rândul lor, însă există şi cazuri în care copiii ai căror părinţi sau fraţi mai mari au o cariară infracţională au devenit extrem de motivaţi în direcţia depăşirii marginalizării şi neîncrederii cu care erau trataţi în diverse medii şcolare, de vecini, prieteni de joacă etc.
Cum închisoarea este recunoscută pentru valenţele sale criminogene. fiind „o adevărată şcoală de pregătire a infractorilor”, deţinuţii mai tineri capătă o atitudine antisocială, sporind probabilitatea ca după eliberare să comită fapte penale şi mai grave.
Pentru mulţi deţinuţi, contactul cu închisoarea înseamnă specializarea şi continuarea, uneori pe toată durata vieţii, a carierei infracţionale. închisoarea a devenit o experienţă extrem de familiară în unele comunităţi, încât nu mai reprezintă un stigmat pentru cei care au fost încarceraţi, pierzându-şi astfel efectul de prevenire. Uneori se produce şi un fenomen de contagiune şi de preluare în comunitate a „stilului şi valorilor vieţii penitenciare".
Pe lângă aceste motive, există şi influenţele vieţii occidentale, cu tot ceea ce implică aceasta, care au dus la apariţia unei dorinţe a vieţii de lux. pe care nu şi-o pot asigura în alte condiţii prin comiterea de fapte penale, de fapte aflate la limita legii, care pot aduce foloase materiale imediate.
Legiuitorul, pornind de la aceste realităţi, a renunţat la sistemul moştenit din secolul al XVII-lea (sistem amplificat, modernizat, dezvoltat, dar unidirecţional în rezolvarea problemelor complexe ale criminalităţii) şi, prin noua legislaţie penală în vigoare, a adoptat un sistem al pedepselor cu executare necarcerală. care nu se mai caracterizează prin lipsa de mişcare ori de a se exprima în libertatea acţiunilor sale, ci se caracterizează prin existenţa unei rigori şi a unui control care să monitorizeze modalităţile concrete de mişcare, de evoluţie spre o conduită ce respectă legea, spre o gândire liberă de infracţiune. Condamnatul trebuie să devină responsabil în raport cu propria persoană, cu cei din jurul său şi cu societatea democratică în care trăieşte. în aşa fel încât să nu lezeze drepturile altora.
în condiţiile actuale, instanţa de judecată poate dispune, motivat, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori liberarea condiţionată.
Modalitatea proprie de executare a pedepsei închisorii este aceea de la locul de deţinere, în penitenciare. Modalitatea proprie de executare a pedepsei cu amenda este de plată a acesteia sau de executare a zilelor-amendă înlocuite cu zile de închisoare ori prin muncă în folosul comunităţii.
Actualul Cod penal măreşte numărul modalităţilor de executare neprivative de libertate (în afara penitenciarului), care se adresează infractorilor primari sau celor cu antecedente penale minore şi care au comis infracţiuni de o gravitate relativ redusă.
Pentru a recurge la aceste modalităţi de executare, este nevoie ca instanţa de judecată să aibă convingerea că persoana condamnată se poate reeduca prin propria lui voinţă. Instanţa, dând dovadă de clemenţă, îi acordă infractorului o şansă în acest sens. sub condiţia ca. într-un anumit interval de timp stabilit de către judecător, condamnatul să prezinte dovezi că scopul pedepsei a fost atins.
Potrivit art. 60 C. pen., pedeapsa închisorii are limitele generale cuprinse între 15 zile şi 30 de ani.
Pornind de la aceste limite generale şi luând în considerare şi limitele speciale, putem susţine existenţa a trei categorii de închisoare (după durată):
- de scurtă durată, între 15 zile şi 2 sau 5 ani, pentru infracţiuni de o gravitate mai redusă;
- de durată mijlocie, de la 2-5 ani la 5-10 ani, pentru infracţiuni de o gravitate mijlocie;
- de lungă durată, care presupune detenţia pe viaţă sau închisoarea de 20 ani sau mai mare şi cea cu o durată de peste 10 ani, în cazul în care este vorba despre infracţiuni grave.
