Detențiunea pe viață în Noul Cod Penal
| Comentarii |
|
detențiunea pe viață, reglementată de art. 56 din Noul Cod Penal, este pedeapsa cea mai severă şi se referă la restul vieţii condamnatului. Ea este privativă de libertate, cu caracter perpetuu, permanent şi a fost introdusă pentru prima dată prin Decretul-lege nr. 6/1990, înlocuind pedeapsa cu moartea.
Abolirea pedepsei cu moartea şi înlocuirea ei cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă s-au datorat, pe de o parte, schimbărilor social-politice care au intervenit în ţara noastră după evenimentele din decembrie 1989, cât şi necesităţii respectării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950, şi a Protocolului nr. 6, adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, care prevede obligaţia statelor semnatare de a aboli pedeapsa cu moartea în sistemele lor de drept penal. De asemenea, Protocolul nr. 13, adoptat la Vilnius la 3 mai 2002, a consacrat abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele.
Spre deosebire de pedeapsa cu moartea, detenţiunea pe viaţă are avantajul că, în cazul unei erori judiciare, poate fi revocată, adică este reparabilă. De aici şi caracterul umanist al pedepselor, conform cu art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale".
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este stabilită pentru:
- omorul calificat (art. 189 C. pen.);
- infracţiunile de genocid şi contra umanităţii (art. 438-439 C. pen.);
- infracţiunile de război contra persoanelor (art. 440 C. pen.);
- trădarea prin ajutarea inamicului (art. 396 C. pen.);
- înalta trădare (art. 398 C. pen.);
- atentatul care pune în pericol securitatea naţională (art. 401 C. pen.);
- atentatul contra unei colectivităţi (art. 402 C. pen.);
- infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională (art. 408 C. pen.);
- capitularea (art. 421 C. pen.);
- părăsirea câmpului de luptă (art. 422 C. pen.).
O situaţie specială de aplicare a detenţiunii pe viaţă este cea prevăzută de art. 39 alin. (2) C. pen. privind sancţionarea concursului de infracţiuni: atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se execută în conformitate cu prevederile Legii nr. 254/2013. Regimul de executare este cel de maximă siguranţă, care presupune anumite măsuri stricte de pază şi supraveghere, dar şi de influenţare pozitivă a condamnaţilor. Totuşi, în funcţie de comportamentul condamnatului în penitenciar, comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepsei privative de libertate poate schimba regimul de maximă siguranţă cu regimul mai puţin sever imediat următor, şi anume cel închis.
Legiuitorul român din anul 2009 a înţeles să preia reglementarea existentă în Codul penal anterior fără a preciza anumite deosebiri esenţiale între cele două reglementări. Este de remarcat însă faptul că pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută în Partea specială la unele infracţiuni alternativ cu pedeapsa închisorii. Există totuşi infracţiunea prevăzută de art. 438 alin. (2) C. pen.. unde detenţiunea pe viaţă este prevăzută ca unică pedeapsă, şi anume genocidul pe timp de război. Concluzia care se desprinde este şi aceea că legiuitorul a înţeles ca, în cadrul individualizării pedepsei, judecătorul să se oprească doar în condiţii excepţionale la aplicarea acestei pedepse pe timp nedeterminat, regula fiind aceea a aplicării pedepsei cu închisoarea pe o perioadă determinată.
Pedeapsa nu se poate aplica dacă la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, fără a se face nicio precizare de diferenţiere pe sexe, deci atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Judecătorul se rezumă în a constata dacă este îndeplinită condiţia de vârstă la data pronunţării hotărârii de condamnare şi a stabili dacă pedeapsa ce urmează a fi aplicată este detenţiunea pe viaţă.
în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, aceasta poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, şi a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale. Legiuitorul a dat posibilitatea instanţei de judecată să aprecieze, în raport de conduita condamnatului, dacă se impune această înlocuire, deci înlocuirea este facultativă, şi nu obligatorie.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de condamnat pentru dispunerea măsurii înlocuirii detenţiunii pe viaţă:
- condiţia de vârstă - împlinirea vârstei de 65 de ani, indiferent de sex şi indiferent de locul unde se află condamnatul (penitenciar, spital sau pe perioada de întrerupere a executării pedepsei);
- conduita bună în timpul executării pedepsei, prin lipsa sancţionării în penitenciar, participarea la toate acţiunile de realizare a obligaţiilor sale în penitenciar, regretul faptelor sale;
- preocuparea de a îndeplini integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare;
- dovedirea existenţei unor progrese în vederea reeducării şi reintegrării sociale, prin conduita sa din penitenciar, participarea la pregătirea profesională, instructiv educaţională, la acţiunile cultural-educative, existenţa unor recompense, a unei activităţi ştiinţifice, etc.
Competenţa de analizare şi soluţionare a unei cereri formulate în acest sens de către condamnat sau procuror revine instanţei de executare, cu participarea procurorului. într-o astfel de situaţie, este obligatorie depunerea unui referat din partea comisiei de individualizare a executării pedepsei privative de libertate.
in cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii. Deducerea se va face conform regulii de deducere a termenului în cazul măsurilor preventive privative de libertate. Deducerea se referă şi la deducerea perioadelor de privare de libertate în afara ţării.
Desigur. în cazul condamnatului la detenţiunea pe viaţă se poate dispune şi liberarea condiţionată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii (art. 99 C. pen.):
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
