Principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda)
| Comentarii |
|
principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul contractelor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea. În alte cuvinte, executarea actului juridic civil este obligatorie pentru părţi, iar nu facultativă. în aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că o parte contractantă nu poate să modifice, în mod unilateral, preţul convenit în momentul încheierii contractului (C.S.J., s. com., dec. nr. 890/1995, în B.J. 1995, p. 313; dec. nr. 1086/1996, în B.J. 1996, p. 278) şi nici clauza referitoare la modalităţile de plată a preţului (C.S.J., s. com., dec. nr. 78/1995, în B.J. 1995, p. 287). De altfel, în
actuala reglementare, din art. 1270 alin. (2) C.civ. rezultă foarte clar că, exceptând cazurile expres prevăzute de lege, contractul nu poate fi modificat decât prin acordul părţilor.
Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.
Trebuie reţinut că formula întrebuinţată de art. 1270 alin. (1) C.civ. [„contractul (...) are putere de lege”] urmează a fi înţeleasă doar în sens metaforic, deoarece nu se poate pune semnul egalităţii între lege şi contract.
Existenţa principiului forţei obligatorii a actului juridic civil este justificată, pe de o parte, de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, iar, pe de altă parte, de imperativul moral al respectării cuvântului dat.
Excepţii de la principiul forţei obligatorii
Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele situaţii în care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.
Există atât cazuri de restrângere a forţei obligatorii a unui act juridic civil, cât şi cazuri de extindere a acesteia.
a) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său. Dintre excepţiile ce pot fi incluse în această categorie, menţionăm:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului [art. 1818 alin. (1) C.civ.];
- încetarea contractului de locaţiune ca urmare a desfiinţării dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat [art. 1819 alin. (1) C.civ.], cu excepţia cazului în care locatarul a fost de bună-cre-dinţă la data încheierii locaţiunii, contractul urmând a produce efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului locatorului [art. 1819 alin. (2) C.civ.];
- încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului [art. 1834 alin. (1) C.civ.];
- încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de art. 1937 şi art. 1938 C.civ. [pieirea bunurilor subscrise ca aport; moartea unui asociat, afară de cazul când s-a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat; punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate, încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate, falimentul unui asociat];
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului mandantului ori a mandatarului [art. 2030 lit. c) C.civ.];
- obligarea comodatarului, de către instanţă, la restituirea lucrului înainte de expirarea termenului stipulat de părţi sau înainte de a se fi folosit de bun potrivit convenţiei, însă numai atunci când comodantul are o nevoie urgentă şi neprevăzută de bun, atunci când comodatarul decedează sau atunci când acesta îşi încalcă obligaţiile (art. 2156 C.civ.);
- încetarea contractului de arendare prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului [art. 1850 C.civ.];
- încetarea contractului de antrepriză prin decesul beneficiarului dacă acesta face imposibilă sau inutilă executarea sa (art. 1870 C.civ.);
- încetarea contractului de arendare din cauza decesului sau incapacităţii antreprenorului, neimputabile acestuia, dacă a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului [art. 1871 alin. (1) C.civ.], precum şi încetarea altor acte juridice intuitu personae ca urmare a morţii părţii în considerarea căreia s-a încheiat actul;
- încetarea contractului de consignaţie prin moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului ori a consignatarului (art. 2063 C.civ.);
- încetarea contractului de întreţinere încheiat pe durată determinată din cauza morţii credirentierului, dacă aceasta a survenit înainte de expirarea duratei contractului [art. 2263 alin. (1) C.civ.];
- încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară (art. 2319 C.civ.);
- desfiinţarea contractului de asigurare în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs sau producerea sa a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă [art. 2205 alin. (1) C.civ.];
- încetarea contractului de concesiune datorită dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat, precum şi încetarea aceluiaşi contract prin renunţarea concesionarului, datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul concesionat [art. 57 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică];
- stabilirea, prin lege, fie a duratei contractului, inferioară celei prevăzute de părţi în contractul aflat în curs de executare, fie a altor efecte, mai restrânse decât cele prevăzute de părţi, în măsura în care o asemenea lege ar prevedea în mod expres că se aplică şi contractelor în curs de executare. Prin urmare, ar trebui să fie o lege care să conţină dispoziţii tranzitorii derogatorii de la prevederile înscrise în art. 6 alin. 2 C.civ., lucru posibil având în vedere că textul de lege menţionat nu vizează neretroactivitatea legii noi, ci ultra-activitatea legii vechi, desigur pentru efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi.
De exemplu, fostul art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti (în prezent abrogată prin O.G. nr. 13 din 24 august 2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar), potrivit căruia în raporturile civile, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, s-a aplicat şi contractelor în curs de executare la data intrării lui în vigoare şi în care părţile au prevăzut o dobândă mai mare, ceea ce înseamnă că în aceste contracte dobânda s-a redus, începând cu data intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, la nivelul menţionat.
b) în categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii se includ:
- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi [spre exemplu, prorogarea, din 5 în 5 ani sau la alte intervale de timp, a unor contracte de închiriere, cum a fost cazul art. 1 din Legea nr. 17/1994, al art. 7 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, al art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, O.U.G. nr. 8/2004 etc.];
- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării acestuia, pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;
- moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepţionale precum crize economice, conflicte militare etc.
Nu vom reţine însă ca excepţii de la principiul în discuţie, deoarece producerea mai multor efecte decât cele stabilite la încheierea contractului are loc în temeiul unui acord tacit sau, după caz, expres al părţilor:
- tacita relocaţiune (dacă, după expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, locatarul continuă să folosească lucrul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului), caz în care este vorba despre un nou contract de locaţiune ce se consideră a fi încheiat în condiţiile primului contract, dar fără termen (art. 1810 C.civ.);
- reînnoirea contractului de arendare pentru aceeaşi durată, dacă niciuna dintre părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar în cazul terenurilor cu destinaţie agricolă, cu cel puţin un an, termenele de refuz reducându-se la jumătate dacă durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă (art. 1848 C.civ.);
- prelungirea tacită a contractului de societate, care intervine în cazul în care societatea continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii continuă să iniţieze operaţiuni ce intră în obiectul său şi să se comporte ca asociaţi, prorogare ce operează pe o durată de un an, continuând din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleaşi condiţii (art. 1931 C.civ.);
- cazul în care părţile contractante au prevăzut, la încheierea contractului, posibilitatea prelungirii efectelor acestuia sau a reînnoirii contractului (de exemplu, într-un contract de depozit bancar la termen, se inserează clauza potrivit căreia, în cazul în care, la expirarea termenului, deponentul nu solicită restituirea sumei, se va considera încheiat un nou depozit pe acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii).
c) Tot o excepţie de la principiul pacta sunt servanda o constituie şi revizuirea efectelor anumitor acte juridice din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic (aşa-numita teorie a impreviziunii -rebus sic stantibus), deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii actului, au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele. Pentru justificarea teoriei impreviziunii, unii autori au arătat că, ori de câte ori executarea unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părţile contractante, este admisibilă revizuirea efectelor contractului în vederea restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor, deoarece părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, aşa încât, dacă între timp aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice; cum schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, înseamnă că revizuirea efectelor contractului corespunde voinţei prezumate a părţilor contractante. Alţi adepţi ai teoriei impreviziunii au justificat-o fie recurgând la o interpretare extensivă a noţiunii de forţă majoră, asimilând ipoteza imposibilităţii absolute de executare a contractului cu ipoteza în care executarea lui ar fi foarte dificilă din cauza clauzelor devenite între timp prea oneroase, fie pe îmbogăţirea fără justă cauză, fie pe ideea de echitate coroborată cu buna-credinţă a părţilor în executarea contractelor. Jurisprudenţa în materie era contradictorie, predominante fiind soluţiile care nu admiteau revizuirea efectelor pe temeiul impreviziunii în lipsa unui text expres de lege (totuşi, în sensul recunoaşterii posibilităţii revizuirii clauzei referitoare la preţ dintr-un contract cu executare succesivă -chiria în cazul unui contract de locaţiune încheiat pe o durată de 5 ani -, a se vedea C.S.J., s. com., dec. nr. 21/1994, în B.J. 1996, p. 230 - contractus qui habent tractum succesivum et dependentiam de futuro rebus sic stantibus intelliguntui).
Teoria impreviziunii vizează, ca regulă, contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative şi cu executare succesivă. Totuşi, apreciem că ar putea fi vorba şi de un contract cu executare uno ictu, în măsura în care împrejurarea care rupe echilibrul contractual survine după încheierea acestuia, dar înainte de momentul la care obligaţiile părţilor trebuiau executate. De asemenea, teoria impreviziunii este compatibilă şi cu unele contracte unilaterale, deoarece şi în cazul acestora ar fi posibil să se pună problema distribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta datorită împrejurării exterioare ce a făcut ca executarea obligaţiei să devină excesiv de oneroasă pentru debitorul ei.
Reglementarea anterioară nu conţinea o dispoziţie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva aplicaţii legale particulare ale acesteia, care încă sunt în vigoare. Astfel, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările ulterioare, prevede că „în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”. De asemenea, art. 54 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică dispune că „relaţiile contractuale dintre con-cedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între drepturile care îi sunt acordate concesionarului şi obligaţiile care îi sunt impuse. în consecinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei măsuri dispuse de o autoritate publică; b) unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit”.
Noul cod civil reglementează cu caracter general posibilitatea revizuirii efectelor contractului în caz de impreviziune, cu respectarea anumitor condiţii. Astfel, după ce primul alineat al art. 1271 C.civ. reafirmă principiul forţei obligatorii, dispunând că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contra-prestaţiei”, alineatul 2 prevede că „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte”.
Condiţiile de fond ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune revizuirea efectelor contractului sunt prevăzute de art. 1271 alin. (3) C.civ., anume: schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc. Acelaşi text adaugă şi o condiţie procesuală, instituind o procedură prealabilă şi obligatorie sesizării instanţei în sensul că debitorul trebuie să încerce, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.
în materia liberalităţilor, indiferent că acestea sunt donaţii sau legate, este reglementată revizuirea condiţiilor şi sarcinilor. Astfel, art. 1006 C.civ. prevede că „dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor”.
Cât priveşte soluţionarea cererii de revizuire a sarcinilor sau condiţiilor liberalităţii, art. 1007 C.civ. stabileşte că instanţa de judecată sesizată cu cererea de revizuire, cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispună-torului, poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi. Instanţa poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta.
Mai reţinem că, potrivit art. 1008 C.civ., „dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii”.
De altfel, chiar anterior Codului civil din 2009, legiuitorul consacrase, în mod excepţional, teoria impreviziunii şi în cazul unui anumit act juridic cu titlu gratuit, anume contractul de voluntariat. Astfel, art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului prevede că, „dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat intervine, independent de voinţa părţilor, o situaţie de natură să îngreuneze executarea obligaţiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”.
Este de reţinut că, în situaţia în care părţile au stipulat în contract o clauză ce prevede revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii, nu mai suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul pacta sunt servanda, ci este vorba de un aspect al principiului libertăţii actelor juridice.
d) în rândul excepţiilor de la principiul forţei obligatorii vom include şi acele situaţii în care legea ar recunoaşte uneia dintre părţile actului juridic posibilitatea de a aduce modificări unilaterale actului respectiv, deci de a modifica actul juridic fără a avea nevoie de acordul celeilalte părţi şi fără ca aceasta din urmă să se poată opune. Astfel, potrivit art. 53 alin. (1) din
O.U.G. nr. 54/2006, „concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz”; alineatul următor al aceluiaşi articol prevede că, „în cazul în care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să primească fără întârziere o justă despăgubire”, iar în alin. (3) se adaugă faptul că, „în caz de dezacord între concedent şi concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi stabilită de către instanţa judecătorească competentă”, stipulându-se în continuare că „acest dezacord nu poate, în niciun caz, să permită concesionarului să nu îşi execute obligaţiile”.
