Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic
| Comentarii |
|
principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic, trebuie distins între principiul relativităţii efectelor actului juridic şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic. Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor actului juridic.
Aşadar, un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb, drepturile şi obligaţiile părţilor actului juridic trebuie respectate şi de terţi. Tocmai de aceea, spre pildă: actul juridic poate fi invocat, de către una dintre părţi, faţă de un terţ, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă; actul juridic poate servi ca temei pentru justificarea măririi patrimoniului unei persoane, putând fi opus unei persoane străine de acel act juridic şi care ar introduce o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză împotriva uneia dintre părţile actului juridic respectiv etc.
Opozabilitatea efectelor contractului este prevăzută de art. 1281 C.civ., potrivit căruia, „contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
în concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept. De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act juridic este condiţionată de respectarea anumitor formalităţi.
Trebuie precizat că pot exista şi cazuri în care terţele persoane ar avea interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva părţilor acestuia.
Este de reţinut că, atunci când se pune problema opozabilităţii faţă de terţi a actului juridic, din punctul de vedere al terţilor, actul juridic apare doar ca o situaţie juridică, deci ca un fapt juridic stricto sensu. Din împrejurarea că faţă de terţi actul juridic urmează a fi considerat ca un simplu fapt juridic, rezultă cel puţin două consecinţe importante: dacă un terţ încalcă un drept ce aparţine unei părţi dintr-un act juridic sau dacă împiedică pe una dintre părţile actului juridic să execute obligaţia ce îi revine din acel act, atunci se va angaja răspunderea civilă delictuală a terţului, iar nu răspunderea contractuală, aceasta din urmă revenind numai părţilor contractante; atunci când are interesul să se prevaleze de un act juridic la care nu a fost parte, terţul poate să folosească orice mijloc de probă pentru a-l dovedi, regulile restrictive prevăzute de art. 1191 alin. (1) şi (2) C.civ. din 1864 nefiindu-i aplicabile.
Menţionăm că, în doctrină şi în practică, uneori, noţiunea de opozabilitate (respectiv inopozabilitate) este folosită şi pentru raporturile juridice fie dintre părţile actului juridic, fie dintre una dintre părţile actului juridic şi succesorii celeilalte părţi, fie dintre succesorii părţilor actului juridic. Trebuie însă reţinut că, pentru astfel de raporturi juridice, noţiunea de opozabilitate înseamnă dreptul de a invoca actul juridic respectiv pentru a cere executarea obligaţiei sau obligaţiilor la care actul a dat naştere, iar inopozabilitate înseamnă lipsa unui asemenea drept.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic
