Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
| Comentarii |
|
excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care efectele actul juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile. Aşadar, când vorbim despre excepţiile de la acest principiu, trebuie să fim în prezenţa fie a unui act juridic care dă naştere la drepturi subiective direct în favoarea altei persoane decât aceea sau acelea care au încheiat actul respectiv, fie a unui act juridic care dă naştere la obligaţii civile direct în sarcina altei persoane decât părţile lui.
Reamintim că opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil (a situaţiei juridice create de un asemenea act) nu reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece în sarcina terţilor nu se nasc obligaţii civile din actul juridic respectiv, ci este vorba numai de împrejurarea că terţilor nu le este permis să aducă atingere drepturilor subiective născute în favoarea părţilor actului juridic.
Sub imperiul reglementării anterioare, excepţiile de la principiul relativităţii erau împărţite de literatura de specialitate în excepţii aparente şi excepţii reale, neexistând însă un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte includerea anumitor situaţii în categoria excepţiilor reale sau a celor aparente. Opinia majoritară era în sensul că excepţia reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului juridic şi numai prin voinţa acestora (nu însă şi în temeiul legii sau al consimţământului tacit al terţului), actul respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană ce nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant; pe cale de consecinţă, se admitea că singura excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic ar fi stipulaţia pentru altul.
Stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în folosul unei terţe persoane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant, era considerată unanim, cât timp nu era reglementată expres de lege, ca excepţie veritabilă (reală) de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece se admitea că dreptul subiectiv civil al terţului se năştea direct şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent, iar numai exerciţiul acestui drept depindea de voinţa terţului beneficiar. Noul cod civil nu numai că reglementează cu caracter general stipulaţia pentru altul, dar, după ce prevede că, „prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei” [art. 1284 alin. (2) C.civ.], dispune că, „dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată” [art. 1286 alin. (1) C.civ.], ceea ce înseamnă că naşterea dreptului subiectiv civil direct şi definitiv în patrimoniul terţului beneficiar este condiţionată de acceptarea acestui drept de către terţul beneficiar, neacceptarea stipulaţiei având caracterul unei condiţii rezolutorii.
Situaţia avânzilor-cauză nu constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece: succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt persoane asimilate părţilor, în sensul că iau locul părţilor iniţiale în privinţa efectelor actului juridic, fiind deci „continuatori ai autorului lor”, iar, de cele mai multe ori (de exemplu, în cazul fuziunii), această împrejurare nici nu este străină de voinţa acestor succesori; succesorul cu titlu particular, în măsura îndeplinirii celor trei condiţii arătate, ia locul părţii actului juridic, dobândirea calităţii de având-cauză făcându-se cu voia lui; creditorii chirografari, admiţând că fac parte şi ei din categoria avânzilor-cauză, nu dobândesc drepturi subiective sau obligaţii din actul juridic încheiat de debitorul lor, iar dreptul de a ataca actul fraudulos al debitorului lor (drept care, oricum, depăşeşte cadrul noţiunii de efecte ale actului juridic) se naşte din lege.
Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţia de porte-fort), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine o a treia persoană să încheie ori să ratifice un act juridic (art. 1283 C.civ.), reprezintă numai în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, întrucât, în realitate, promitentul promite propria lui faptă (de a determina pe o terţă persoană să îşi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului promisiunii), iar terţul nu devine obligat prin acest contract, ci numai dacă se obligă personal sau prin reprezentant, deci terţul devine parte în actul juridic respectiv numai prin voinţa sa.
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane (reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct în persoana celui reprezentat, deci direct între reprezentat şi cealaltă parte (art. 1296 C.civ.). Indiferent de felul ei (legală, convenţională sau judiciară), reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii, în sensul că efectele actului juridic se produc faţă de reprezentat, deşi actul juridic respectiv a fost încheiat (fizic) de către reprezentant, însă, în cazul reprezentării convenţionale, reprezentatul intră, aşa cum am văzut, în noţiunea de parte a actului juridic (prin contractul de mandat, reprezentatul şi-a manifestat voinţa de a deveni titularul drepturilor şi obligaţiilor ce se vor naşte din actul juridic pe care îl va încheia reprezentantul), iar, în cazul reprezentării legale sau judiciare, reprezentatul se vede în temeiul legii titular de drepturi şi obligaţii izvorâte din actul juridic încheiat de reprezentant, iar nu exclusiv în temeiul voinţei altei persoane, parte în actul juridic în cauză.
Prin acţiunile directe desemnăm acele situaţii în care, potrivit legii, o persoană (reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană cu care şi pârâtul se află în raporturi contractuale.
Astfel, în cazul sublocaţiunii, art. 1807 alin. (1) C.civ. recunoaşte locatorului, pentru chiria cuvenită în temeiul contractului de locaţiune, o acţiune directă împotriva sublocatarului, până la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal.
în materia contractului de antrepriză, art. 1856 C.civ. recunoaşte lucrătorilor (care sunt terţi faţă de contractul încheiat de antreprenor cu beneficiarul) o acţiune directă împotriva beneficiarului (care este terţ faţă de contractele încheiate de antreprenor cu lucrătorii), dispunând că, „în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”.
De asemenea, în materia contractului de mandat, pentru ipoteza în care mandatarul, în executarea mandatului, şi-a substituit o altă persoană, art. 2023 alin. (6) C.civ. recunoaşte mandantului (care este terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea) o acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.
Se observă că, în cazul acţiunilor directe, posibilitatea reclamantului de a pretinde un drept subiectiv, invocând un act juridic la care nu este parte, nu se naşte din acel act juridic, ci izvorăşte din lege, aşa încât suntem în prezenţa unei excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
Cesiunea de creanţă poate fi privită ca o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Deşi părţile convenţiei care are ca obiect cesiunea unei creanţe sunt cedentul şi cesionarul, debitorul cedat fiind un terţ faţă de această convenţie, totuşi, după ce i-a devenit opozabilă, debitorul va trebui să efectueze plata către cesionar. Este vorba însă de aceeaşi creanţă (sub aspectul obiectului, al naturii, al garanţiilor care o însoţesc, al eventualelor dobânzi), fiind schimbată numai persoana creditorului; oricum, efectele cesiunii de creanţă se produc faţă de debitor în temeiul legii.
Nici cesiunea contractului nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii, deoarece presupune consimţământul contractantului cedat, consimţământ ce poate fi dat în mod anticipat sau ulterior cesiunii.
De asemenea, preluarea datoriei printr-un contract încheiat de debitorul iniţial cu noul debitor produce efecte numai dacă se obţine acordul creditorului.
Gestiunea de afaceri (denumită şi gestiunea intereselor altei persoane) este, în esenţă, operaţiunea ce constă în aceea că o persoană, numită gerant, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, intervine şi săvârşeşte acte materiale sau acte juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă. în măsura în care actele juridice încheiate de gerant, cu intenţia de a gera interesele altuia, sunt utile geratului, deci au caracterul de acte necesare sau utile, atunci acestea îşi vor produce efectele faţă de gerat, în alte cuvinte, deşi actul juridic este încheiat de gerant cu o terţă persoană, el va naşte drepturi şi obligaţii pentru gerat. Aceasta se datorează însă dispoziţiilor legii [art. 1337 alin. (2) C.civ.], aşa încât suntem în prezenţa unei excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic.
Actele juridice colective (hotărârile asociaţilor sau chiar ale unora dintre coproprietari) sunt tot excepţii aparente de la principiul în discuţie, întrucât ele îşi produc efectele faţă de asociaţii (coproprietarii) care nu au participat la adoptarea lor, precum şi faţă de cei care au votat împotrivă, în temeiul legii, precum şi, uneori, al unui consimţământ tacit şi prealabil dedus din actul juridic la care aceştia au consimţit iniţial (actul constitutiv, actul juridic de coachiziţie). Spre exemplu: art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii stabileşte că „hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă”, fiind posibil ca hotărârile respective să privească încheierea unor acte juridice; art. 43 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei dispune că „hotărârile adunării generale a membrilor cooperatori luate în conformitate cu prevederile actului constitutiv şi ale prezentei legi sunt obligatorii pentru membrii cooperatori, inclusiv pentru membrii cooperatori care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă"; în materia coproprietăţii obişnuite actele de administrare pot fi făcute, ca regulă, cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi” (art. 641 C.civ.); în materia coproprietăţii asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente, încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru anumite părţi comune se poate hotărî motivat cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor, cu aceeaşi majoritate putându-se hotărî înstrăinarea sau ipotecarea acestora (art. 658 C.civ.) etc.
S-ar putea ajunge ca un act juridic să producă, indirect, efecte faţă de un terţ prin aplicarea regulilor din materia răspunderii civile delictuale. Este vorba de ipoteza în care un terţ, prin fapta sa ilicită şi culpabilă, a împiedicat executarea unei obligaţii asumate printr-un act juridic. Creditorul acelei obligaţii nu are împotriva terţului o acţiune contractuală, ci o acţiune în răspundere civilă delictuală în cadrul căreia terţul este ţinut să repare integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, iar, în funcţie de împrejurările concrete, despăgubirea la care va fi obligat terţul ar putea echivala cu valoarea prestaţiei neexecutate datorită faptei sale.
