Principiului nediscriminării în legislația unor state europene

Austria

În legislația din Austria au fost transpuse toate prevederile importante ale directivelor U.E. Definiția discriminării directe și indirecte a fost preluată din directive. De asemenea, definiția hărțuirii și a victimizării este inclusă în legislație. Instigarea la discriminare este considerată discriminare și este interzisă.

Legea tratamentului egal acoperă relațiile de muncă în sectorul privat și protejează împotriva discriminării la locul de muncă pentru următoarele motive: gen, etnie, religie și convingeri, orientare sexuală și vârstă. Legea Federală a tratamentului egal acoperă relațiile de muncă în domeniul public și protejează împotriva discriminării pentru următoarele motive: gen, etnie, religie și convingere, orientare sexuală și vârstă. Protecția împotriva discriminării pe motiv de etnie se extinde și la protecția socială, incluzând securitatea socială și sănătatea, avantajele sociale, educația, accesul și aprovizionarea cu bunuri și servicii, care sunt disponibile public, inclusiv locuințe.

Belgia

Articolele 10 și 11 din Constituția belgiană interzic discriminarea. Acestea se aplică în toate contextele fără nicio restricție în ceea ce privește motivele pe care se întemeiază discriminare.

La nivel federal, prevederile importante care interzic discriminarea sunt încorporate în trei acte normative care au fost adoptate la data de 10 mai 2007. Primul act, Legea federală de egalitate rasială, interzice discriminarea pe motive de rasă, culoare, descendență, origine națională sau etnică și naționalitate. Al doilea act, Legea generală federală anti-discriminare, interzice discriminarea pe motive de vârstă, orientare sexuală, stare civilă, naștere, situație materială, convingeri religioase sau filozofice, stare de sănătate, dizabilități, caracteristici fizice, opțiune politică sau sindicală, limbă, caracteristici genetice și origine sociala. Al treilea act are ca scop interzicerea discriminării dintre bărbați și femei, a discriminării pe criteriu de sex și motive asimilate.

Legea federală de egalitate rasială și Legea generală federală anti-discriminare sunt în concordanță cu principalele concepte consacrate în directivele U.E. privind noțiunea de discriminarea directă și indirectă, hărțuire, ordinul de a discrimina și victimiza-re. În legislație este reglementată posibilitatea de a justifica anumite diferențe de tratament bazate pe unul din motivele protejate în cazul unor cerințe reale și determinate pentru ocuparea anumitor profesii. Dispozițiile din actele normative belgiene prevăd o procedură civilă și penală de protecție a victimelor discriminării.

La rândul lor, comunitățile/regiunile au adoptat măsuri în domeniile lor de competență. Spre exemplu, Comunitatea/Regiunea Flamandă a adoptat la data de 19 iulie 2008 un Decret cadru de stabilire a egalității de șanse și oportunități la nivel de regiune pentru același motive ca și cele reglementate la nivel federal. Acest act normativ cuprinde două părți principale:

- prima parte proiectează un cadru general de implementare a unei politici preventive privind egalitatea de șanse;

- a doua parte cuprinde dispoziții specifice împotriva discriminării bazate pe o listă de motive asemănătoare cu cele interzise la nivel federal.

Regiunea Bruxelles (capitala), a adoptat două Ordonanțe de luptă împotriva discriminării la data de 4 septembrie 2008, cu precizarea că prima Ordonanță, se referă la lupta împotriva discriminării și a tratamentului egal în domeniul relațiilor de muncă.

La rândul său, Federația Valonia-Bruxelles (care a purtat anterior denumirea de Comunitatea vorbitorilor de limbă franceză) a adoptat pe data de 12 noiembrie 2008 un Decret privind lupta împotriva anumitor forme de discriminare care abordează aceleași motive ca cele acoperite de legislația adoptată la nivel federal. Decretul se aplică în cazul angajării, promovării, al condițiilor de muncă, al concedierilor și al remunerării în cadrul angajatorilor de stat din Federația Valonia-Bruxelles. Tot astfel, Regiunea Va-lonia a adoptat pe data de 6 noiembrie 2008 Decretul privind lupta împotriva unor forme de discriminare, incluzând discriminarea între femei și bărbați în domeniul economic, al ocupării forței de muncă și al pregătirii profesionale.

Comunitatea vorbitoare de limbă germană a adoptat la data de 17 mai 2004 un Decret care garantează egalitatea de tratament pe piața forței de muncă și care interzice discriminarea directă și indirectă cu privire la organismele și persoanele care se încadrează în competențele Comunității vorbitoare de limbă germană. În luna iunie 2007, acest decret a fost amendat pentru a se conforma legislației U.E., în sensul că au fost modificate definiția discriminării, a victimizării, statutul legal al organizațiilor etc.

Comisia Comunității Franceze din regiunea capitalei Bruxelles a adoptat, la data de 22 martie 2007, primul Decret privind tratamentul egal în domeniul pregătirii profesionale, care se bazează pe o listă de criterii interzise. În plus, a adoptat, la data de 9 iulie 2010, un al doilea Decret privind lupta împotriva anumitor forme de discriminare și promovarea tratamentului egal în domeniul său de competență.

În concluzie, la nivel regional, toate regiunile și comunitățile au adoptat reglementări legale de luptă împotriva discriminării, precum și în vederea punerii în aplicare a prevederilor directivelor. Reglementările adoptate la nivel regional sunt în concordanță cu cele din legislația federală împotriva discriminării și conforme cu directivele.

Germania

Constituția, sau Legea Fundamentală, prezintă o importanță deosebită în vederea înțelegerii cadrului juridic german privind discriminarea. În cuprinsul normativ al Constituției germane se regăsesc mai multe prevederi care consacră dreptul la egalitate. Legea anti-discriminare definește discriminarea directă, indirectă, hărțuirea și ordinul de a discrimina pe baza definițiilor din directive. Discriminarea prin asocierea mai multor motive nu este suficient acoperită în legislație; în acest caz, trebuie justificat fiecare motiv de discriminare.

Legislația muncii permite justificarea unui tratament inegal dacă acesta este determinat de o cerință reală ocupațională. În sarcina angajatorilor este stabilită obligația de a proteja angajații împotriva discriminării și de a preveni orice acte de discriminare la locul de muncă. Victima unei fapte de discriminare are dreptul la compensații bănești pentru pierderile materiale suferite care trebuie să fie corespunzătoare. Dacă nu există pierderi materiale, compensația reprezintă echivalentul a trei salarii. Termenul în care victima faptei de discriminare poate formula acțiune este de 2 luni. În legislația civilă, discriminarea este interzisă pentru toate motivele prevăzute în directive.

Scopul general al legii anti-discriminare din Germania îl reprezintă combaterea discriminării pe motive de rasă, origine etnică, sex, religie sau convingeri filozofice, handicap, vârstă sau identi- ^* tate sexuală. În Germania există și o jurisprudență bogată în materie de discriminare.

Luxemburg

Luxemburg a semnat și ratificat Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, care în art. 14 interzice discriminarea pe orice motiv precum sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, origine socială, naționalitate, asocierea cu o minoritate națională, situație materială, naștere sau alt statut. Acest articol are o aplicabilitate directă, ceea ce înseamnă că poate fi invocat direct în fața instanței în cazurile examinate în conformitate cu prevederile legislației luxemburgheze. Protocolul 12 privind discriminarea a fost de asemenea ratificat.

Alte instrumente internaționale, precum Declarația universală a drepturilor omului, Convenția internațională de eliminare a tuturor formelor de discriminare rasială, Convenția internațională de eliminare a tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, care au fost semnate de către Guvernul de la Luxemburg, nu au un efect direct, astfel încât nu pot fi invocate în instanță decât împreună cu alte prevederi naționale. Convenția nr. 111 a O.I.M., privind discriminarea în ocuparea forței de muncă și exercitării profesiei, a fost ratificată de Luxemburg în anul 2000 și are o aplicabilitate directă în dreptul intern. Au fost transpuse în legislația internă directivele U.E., discriminarea fiind interzisă pentru toate motivele prevăzute în directive.

La nivel național, principiul egalității de tratament își are izvorul în art. 10 bis din Constituție, care prevede că „toți luxemburghezi sunt egali în fața legi”. Acest principiu înscris în art. 10 bis din Constituție se aplică stricto sensu numai cetățenilor luxemburghezi, nu și cetățenilor străini. Deși este considerat a fi un principiu general de drept, ceea ce înseamnă egalitate pentru toți locuitorii, nu este suficient pentru a garanta în toate situațiile și toate cazurile ajunse în fața instanțelor de judecată că orice încălcare a principiului egalității va fi și pedepsită. La rândul său, art. 111 din Constituție oferă protecție pentru străini și proprietățile lor, dacă legea nu prevede altfel. În privința străinilor a fost adoptată și publicată la data de 16 decembrie 2008 o lege privind primirea și integrarea străinilor în Marele Ducat de Luxemburg. Această lege conține prevederi generale care vizează combaterea discriminării străinilor.

Legea generală din 28 noiembrie 2006 și Legea din 29 noiembrie 2006 (serviciul public) au consolidat legislația existentă împotriva discriminării directe și au introdus noi instrumente de drept civil în vederea combaterii discriminării indirecte, a hărțuirii și a incitării la discriminare. La rândul său, Codul muncii conține prevederi legale privind combaterea discriminării.

Discriminarea individuală sau colectivă este interzisă și de prevederile art. 454 și art. 457 C. pen., care conțin măsuri legale de protecție împotriva discriminării și prin care fapta de discriminare, dacă întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, este sancționată cu amendă sau închisoare de până la doi ani. Potrivit art. 454 C. pen., astfel cum a fost modificat prin legea din 28 noiembrie 2008, noțiunea de discriminare este definită ca reprezentând: „Orice diferență de tratament aplicată unei persoane pe motive de origine etnică, culoarea pielii, sex, orientare sexuală, situație familiară, vârstă, stare de sănătate, dizabilităti, obiceiuri, convingeri politice și filozofice, activitate sindicală, membrii ai unui presupus sau actual grup etnic, naționalitate, rasă și religie este interzisă”.

Portugalia

Noțiunea de discriminare (directă și indirectă) a fost transpusă în legislația din Portugalia în conformitate cu prevederile directivelor U.E. Codul muncii interzice discriminarea în cadrul raporturilor de muncă sau cu ocazia angajării. La rândul său, Legea nr. 18/2004 interzice discriminarea pe motive de origine etnică sau rasială, naționalitate și culoare.

Articolul 29 alin. (1) C. muncii și art. 34 alin. (4) din Legea nr. 18/2004 definesc hărțuirea ca fiind orice formă de comportament nedorit referitor la originea etnică sau rasială care are ca scop sau ca efect încălcarea demnității unei persoane sau crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator.

Legea nr. 35/2004 interzice discriminarea pe motive de sex, rasă, culoare, limbă, țară de origine, religie, convingeri politice sau ideologice, educație, situație financiară, condiție socială, orientare sexuală, stare civilă, situație familiară, moștenire genetică, stare de sănătate și naționalitate. Discriminarea este definită ca fiind orice excludere, restricție sau preferință pe baza unui criteriu interzis. în Portugalia, discriminarea este interzisă în raporturile de muncă atât în sectorul public, cât și în sectorul privat.

Marea Britanie

Marea Britanie nu are o constituție scrisă, legislația fiind principalul instrument juridic care interzice discriminarea. Marea Britanie a ratificat principalele tratate internaționale și ale Consiliului Europei privind drepturile omului, precum și Convenția europeană a drepturilor omului. Tratele internaționale nu sunt direct aplicabile cu excepția cazului în care sunt încorporate într-un act al Parlamentului. Cu toate acestea ele pot fi folosite în anumite circumstanțe cu ocazia interpretării legislației.

Actul din 1998 care a pus în aplicare Convenția europeană a drepturilor omului în Marea Britanie poate oferi o protecție valoroasă împotriva discriminării în anumite contexte. Prima legislație care interzice discriminarea pe motive de rasă și etnie a fost adoptată de Marea Britanie în anii 1960. Aceasta se compune în principal din dispoziții de drept civil, dar există, în plus, și unele infracțiuni penale, cum ar fi instigare la discriminare pe motive de rasă și religie. Legea de egalitate din 2010 interzice discriminarea directă și indirectă, hărțuirea, victimizarea și instigarea la discriminare. Dispozițiile acestei legi sunt conforme cu dispozițiile directivelor U.E. Legislația din Irlanda de Nord a adoptat definiții similare ale discriminării cu cele din Marea Britanie.

Victima faptei de discriminare se poate adresa Tribunalului Muncii. Principalul remediu disponibil pentru victimă constă în posibilitatea de a obține daune care sunt stabilite în baza răspunderii civile delictuale. Compensația care se acordă variază în funcție de motive și de la un context la altul.

Suedia

În anul 1995, prevederile Convenției europene a drepturilor omului au fost încorporate în legislația națională suedeză. Orice lege care contrazice drepturile prevăzute în Convenție este nulă și nu poate fi aplicată. De asemenea, Suedia a semnat și ratificat Cartea europeană revizuită, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Convenția internațională privind drepturile economice, sociale și culturale, Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, precum și un număr relevant de Convenții O.I.M.

Legislația din Suedia conține prevederi legale, în ambele ramuri de drept, civil și penal, care interzic discriminarea. Prevederile legale obligă angajatorii să ia măsurile care se impun pentru a preveni faptele de discriminare la locul de muncă. Legea privind discriminarea prevede că, în materia relațiilor de muncă, faptele de discriminare vor fi soluționate potrivit dispozițiilor Legii privind conflictele de muncă.

Discriminarea directă are loc atunci când o persoană este dezavantajată, când este tratată mai puțin favorabil decât este tratată, a fost trată sau ar fi tratată o altă persoană care se află într-o situație comparabilă, dacă acest tratament este asociat cu un criteriu interzis. Persoana care a fost victima unei fapte de discriminare are posibilitatea să solicite despăgubiri materiale.

Grecia

Constituția Greciei garantează dreptul la egalitate de șanse și la egalitate de tratament. Directivele 2000/43CE și 2000/78/CE au fost transpuse prin Legea nr. 3304/2005, care are ca scop să stabilească un cadru general de reglementare pentru combaterea discriminării pe baza origini rasiale sau etnice, precum și combaterea discriminării pe motive de religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală în privința angajării și ocupării forței de muncă.

Legea nr. 3304/2005 oferă o definiție specifică a noțiunii de discriminare directă în art. 3 și art. 7 și, totodată, permite justificarea discriminării directe pentru toate motivele. Astfel, potrivit prevederilor art. 5, art. 9 și art. 11 din Lege, tratamentul diferit bazat pe o caracteristică legată de originea rasială sau etnie, religie sau convingeri,vârstă sau orientare sexuală nu reprezintă discriminare în cazul în care, datorită naturii activității profesionale specifice în cauză sau în contextul în care aceasta este efectuată, o astfel de caracteristică constituie o veritabilă și determinantă cerință profesională, cu condiția ca obiectivul să fie legitim și cerința proporțională. În conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 3304/2005 și cu prevederile Constituției, discriminarea indirectă poate fi justificată dacă „acea prevedere, criteriu sau practică este justificată obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele de realizare sunt adecvate și necesare sau în ceea ce privește persoanele cu handicap și măsurile adecvate referitoare la acestea”.

Legea nr. 3304/2005 definește hărțuirea pe baza definiției date de directivele U.E. În legislația penală greacă nu există nicio infracțiune care să încrimineze hărțuirea. Cu toate acestea, s-ar putea susține că unele aspecte ale hărțuirii sexuale ar putea să se încadreze în domeniul de aplicare a anumitor dispoziții din Codul penal. Legislația muncii din Grecia oferă un cadru de protecție în sensul că angajatorii sunt obligați să respecte drepturile angajaților lor și să elimine practicile discriminatorii, cum ar fi concedierea unei femei gravide.

Olanda

Constituția olandeză conține o clauză de nediscriminare în art. 1 care acoperă motive de religie, filosofie de viață, convingeri politice, rasă, sex și „orice alt motiv". Codul civil și Codul penal conțin prevederi care interzic discriminarea și discursul discriminatoriu.

Din 2011, definiția discriminării directe și indirecte din legislația olandeză este similară cu definiția din directive, cu excepția faptului că utilizează cuvântul „distincție” în loc de „discriminare". Comisa pentru egalitate de tratament a recunoscut discriminarea prin asociere cu toate că aceasta nu este expres prevăzută în legislația olandeză. Înainte de punerea în aplicarea a directivelor, hărțuirea era tratată ca discriminare directă în ceea ce privește condițiile de muncă. După implementarea directivelor, hărțuirea este definită în mod explicit ca o formă de discriminare care nu poate fi justificată.

Legea privind condițiile de muncă interzice hărțuirea sexuală, agresiunea, violența și discriminarea la locul de muncă și stabilește în sarcina angajatorului obligația de a preveni și combate discriminarea și hărțuirea sexuală la locul de muncă.

Constituția interzice Curții Supreme olandeze să exercite controlul de constituționalitate al actelor oficiale statutare. Cu toate acestea, Țările de Jos aderă la „teoria monistă” a dreptului internațional. Acest lucru înseamnă că instanțele olandeze pot aplica standardele internaționale de egalitate de tratament și nediscri-minare direct, de asemenea, atunci când este vorba de acte normative.

Spania

Egalitatea este una dintre cele mai mari valori ale sistemului juridic spaniol stabilită prin Constituția spaniolă din 1978. Articolul 14 din Constituția Spaniei prevede că „spaniolii sunt egali în fața legii și nu pot fi discriminați pe motive de naștere, rasă, sex, religie, opinie sau orice altă condiție sau circumstanță personală sau socială”.

Cele mai importante instrumente internaționale de combatere a discriminării au fost ratificate de Spania. Legislația spaniolă a dezvoltat principiul egalității de tratament în diferite domenii juridice, în special în dreptul penal și în dreptul muncii. În conformitate cu prevederile legislației penale, rasismul sau xenofobia constituie o circumstanță agravantă în comiterea unei infracțiuni. Actele de discriminare la locul de muncă comise de către angajatori, în funcție de gravitate, pot fi considerate contravenție sau infracțiune. Clauzele contractelor individuale sau colective de muncă și deciziile unilaterale manageriale care sunt discriminatori sunt considerate nule.

Directivele 2000/43/CE și 2000/78/CE au fost transpuse prin Legea nr. 62/2003 în Titlului II, Capitolul III, care conține trei secțiuni. Prima secțiune conține o transpunere a definiției discriminării directe, indirecte, a hărțuirii și a instigării la discriminare, iar a treia cuprinde măsuri privind egalitatea de tratament și interzicerea discriminării la locul de muncă pe bază de religie sau convingeri, handicap, vârstă și orientare sexuală. În cuprinsul definiției hărțuirii nu se regăsesc termenii „ostil" și „degradant”. Reglementările în domeniul protecției sociale și avantajelor sociale nu conțin de obicei clauze explicite anti-discriminare, dar acestea sunt supuse principiului general al egalității și nediscriminării menționat în Constituție.

Polonia

Constituția Poloniei conține clauze generale anti-discriminare, conform cărora toți cetățenii sunt egali în fața legii și au dreptul la un tratament egal din partea autorităților publice și nimeni nu va putea fi discriminat în viața politică, socială sau economică indiferent de motiv. Codul muncii interzice toate formele de discriminare în cadrul relațiilor de muncă, în special cu privire la încheierea și încetarea contractului de muncă, condițiile de angajare, promovare și accesul la formarea profesională. Discriminarea este interzisă atât în sectorul public, cât și în sectorul privat.

Până în anul 2010 Polonia a transpus în legislația internă prevederile directivelor privind egalitatea de tratament, în special în domeniul relațiilor de muncă. Codul muncii a fost principalul act normativ din legislația poloneză care conținea dispoziții privind combaterea discriminării până în anul 2010. Acesta a fost modificat în anul 2004 și în anul 2008 cu scopul de a transpune directivele. Față de împrejurarea că au existat o serie de lacune în legislație care au determinat trimiteri preliminare în fața C.J.C.E., Guvernul polonez s-a mobilizat și a procedat la aprobarea Actului de punere în aplicare a unor prevederi ale Uniunii Europene în domeniul egalității de tratament, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011. Acest act și-a propus să transpună în legislația internă 5 directive (și anume 1986/613/CEE, 2000/43/CE, 2000/78/CE, 2004/113/CE și 2006/54/CE).

Începând cu anul 2010, după intrarea în vigoare a Legii privind egalitatea de tratament, interdicția de discriminare acoperă și profesiile liberare și contractele civile. Legea privind egalitatea de tratament din 2010 conține mai multe definiții legale care până în anul 2010 erau incluse numai în Codul muncii și erau legate doar de domeniul ocupării forței de muncă. La rândul său, Legea cu privire la sistemul de securitate socială conține o clauză de ne-discriminare. Discriminarea prin asociere nu este reglementată.

Slovenia

La nivel constituțional, art. 14 interzice discriminarea pentru toate motivele. Slovenia a ratificat principalele tratate de drepturile omului care interzic discriminarea, iar după ce a devenit stat membru al U.E., a implementat Directiva 2000/43/CE și Directiva 2000/78/CE.

În Slovenia discriminarea este interzisă și sancționată în ambele ramuri de drept civil și penal. Atât Legea privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament, cât și Legea privind raporturile de muncă interzic discriminarea directă și indirectă, hărțuirea, instigarea la discriminare și victimizarea pe criterii de rasă și etnie, sex, religie și credință, orientare sexuală, vârstă și handicap. Legea privind raporturile de muncă include și motive personale de origine socială, culoarea pielii, stare de sănătate, situație familiară, apartenența la un sindicat și situație financiară.