Repartizarea beneficiilor şi a sarcinilor între coproprietari
| Comentarii |
|
repartizarea beneficiilor şi a sarcinilor între coproprietari, coproprietarii au, pe lângă dreptul de a folosi bunul comun şi de a-i culege fructele, şi alte drepturi și obligaţii. Este ceea ce dispune art. 635 NCC, conform căruia coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprietăţii proporţional cu cota lor parte din drept. Avem îndoieli faţă de utilitatea acestui text, prin raportare la cuprinsul celorlalte dispoziţii ce reglementează regimul juridic al folosinţei bunului comun de către coproprietari, astfel cum acesta este conturat de dispoziţiile noului cod civil analizate mai sus. Beneficiile amintite de text privesc doar exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra bunului comun. Cât priveşte „sarcinile" coproprietăţii, acestea pot avea în vedere unele situaţii specifice în care, privitor la bunul comun, ar exista dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, obligaţii propter rem sau obligaţii scriptae in rem.
S-a observat că norma cuprinsă în acest text are caracter supletiv, astfel că părţile pot deroga de la principiul pe care îl evocă.
Situaţia actelor juridice privitoare la bunul comun sub regimul fostului Cod civil. Regula unanimităţii prezentă, ce rezultă şi din dispoziţiile noului Cod civil privitoare la proprietatea comună pe cote-părţi, ar trebui să se aplice şi în privinţa actelor juridice.
Sub regimul fostului Cod civil român de la 1864, s-a apreciat că aplicarea regulii unanimităţii în această materie, fără nicio distincţie, nu poate fi primită. Respectarea riguroasă, în practică, a acestei reguli la îndeplinirea oricărui act ce are a fi efectuat cu privire la bunul comun poate să se dovedească atât greoaie, cât şi contraproductivă. Într-adevăr, dacă ar fi aşa, ar însemna că întotdeauna, pentru orice act juridic, trebuie obţinut acordul (consimţământul) tuturor coproprietarilor şi că oricare dintre ei ar putea bloca, prin opunere, orice act juridic necesar şi util pentru păstrarea bunului în patrimoniul coproprietarilor sau pentru punerea lui în valoare.
De aceea, atât în practica judiciară, cât şi în literatura de specialitate, s-a făcut şi se face o distincţie după cum este vorba de acte de conservare şi de administrare a bunului comun, pe de o parte, şi acte de dispoziţie, pe de altă parte.
Actele de conservare erau considerate acele acte juridice care aveau drept scop păstrarea, conservarea unui bun în patrimoniul titularului, cum ar fi întreruperea cursului unei prescripţii care curge, transcrierea unui contract de vânzare-cumpărare a bunului, cererea de efectuare a unui inventar, transcrierea ipotecii şi alte asemenea.
Actele de administrare erau acele acte juridice care se încheiau pentru a pune bunul în valoare prin închiriere, încasare de venituri etc. sau menţinerea lui în starea de a fi exploatat, cum ar fi încheierea unui contract care are drept obiect repararea bunului.
Se admitea că, din moment ce actele de conservare şi de administrare pot fi indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi sunt profitabile tuturor, ele puteau fi făcute chiar numai de către unul dintre coproprietari, cu privire la întregul bun.
După cum se spunea în nota critică a unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care aceasta statuase în sensul că un coproprietar, din moment ce nu are un drept exclusiv de proprietate, nu poate face acte de administrare cu privire la întregul bun, cum ar fi închirierea acestuia, fără acordul tuturor coproprietarilor, „principiul enunţat (...) este formulat într-un sens prea absolut şi nu ţine seama de complexitatea raporturilor juridice care iau naştere în această ipoteză", pentru că locatarul trebuie să fie apărat cu privire la dreptul astfel dobândit, dispoziţiile aplicabile contractului în general (art. 962 şi art. 965 fostul C. civ.) şi celui de locaţiune în special (art. 1420 fostul C. civ.) fiind în acest sens.
Ulterior însă, în practica judiciară au fost validate unele acte juridice, atenuându-se în acest fel unele dintre consecinţele nefavorabile ale regulii unanimităţii, spre a se facilita administrarea bunului. Au fost validate, astfel, unele convenţii de societate intervenite între copărtaşi, pe baza patrimoniului comun alcătuit din bunurile indivize, ceea ce a permis aplicarea în aceste cazuri a textelor referitoare la societate din fostul Cod civil (art. 1491 şi urm.). Tot astfel, au fost considerate ca valabile unele acte încheiate numai de către unul dintre copărtaşi în temeiul unui mandat, chiar tacit, sau în virtutea unei gestiuni de afaceri. Făcând aplicarea gestiunii de afaceri prevăzute în Codul civil, Tribunalul Suprem a decis, într-un caz de speţă, că actul de administrare sau de conservare făcut numai de către unul dintre copărtaşi, cu privire la un imobil, profită şi celorlalţi copărtaşi, în sensul că înlătură caracterul de imobil abandonat al bunului, care este scos astfel de sub incidenţa Decretului nr. 111/1951, care, la data respectivă, impunea trecerea lui, ca bun abandonat, în proprietatea statului.
S-a decis, de asemenea, că oricare dintre proprietari poate să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, în temeiul art. 998-999 fostul C. civ., fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari sau de o împărţeală a bunului.
Referitor la acţiunea în revendicare, s-a decis însă că introducerea ei presupune acordul tuturor copărtaşilor, pe motiv că această acţiune are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu şi readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea ei.
Cu privire la această ultimă jurisprudenţă privitoare la imposibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare ce are ca obiect un bun aflat în coproprietate numai de către unul sau unii dintre coproprietari, Prof. Corneliu Bârsan a făcut următoarele două precizări:
<<În primul rând, am reţinut că în literatura noastră juridică de specialitate s-a exprimat şi punctul de vedere contrar. Astfel, s-a spus că acţiunea în revendicare este un act de conservare şi poate fi introdusă numai de un coproprietar împotriva unui terţ, întrucât este vorba despre un act de întrerupere a prescripţiei achizitive, iar nerecunoaşterea acestei posibilităţi ar duce la dobândirea bunului prin uzucapiune de către terți. Mai mult, s-a apreciat că „necesitatea şi urgenţa justifică revendicarea bunului indiviz de la terţul care îl stăpâneşte fără niciun drept" şi că această soluţie se impune a fi adoptată de practica judiciară, iar, de lege ferenda, va trebui consacrat dreptul unui singur coproprietar de a introduce o acţiune în revendicare împotriva unui terţ deţinător al bunului. De asemenea, s-a susţinut că, chiar dacă acţiunea în revendicare ar fi considerată ca având caracterul unui act de dispoziţie, ea poate fi intentată şi numai de către unul dintre coproprietari, deoarece teza contrară acordă preeminenţă caracterului cantitativ al dreptului de proprietate, dat de cumulul cotelor-părţi ideale şi abstracte asupra bunului ce formează obiect al coproprietăţii, şi nu caracterul lui calitativ, dat de caracteristicile esenţiale ale acestui drept, anume de a rămâne absolut şi exclusiv, cu consecinţa exercitării „dreptului de urmărire şi de putere directă şi imediată asupra bunului”. De altfel, cu referire la acţiunea în revendicare având ca obiect un bun imobil trecut fără titlu în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după ce a amintit că introducerea unei asemenea acţiuni cu privire la un bun aflat în proprietate comună pe cote-părţi trebuie să respecte regula unanimităţii, fosta Curte Supremă de Justiţie a statuat în sensul că situaţia juridică a unor astfel de imobile şi a persoanelor care susţin că naţionalizarea s-a făcut în mod eronat este „esenţial diferită de cea clasică”. În asemenea cazuri sui generis, acţiunea în revendicare prezintă un caracter complex şi depăşeşte „modelul clasic” al acestei acţiuni; unul sau mai mulţi coproprietari, unul sau mai mulţi moştenitori, dar nu în mod necesar toţi aceştia, pot introduce o acţiune prin care să urmărească a demonstra că statul nu deţine un titlu de proprietate valabil şi, în consecinţă, obţinerea „confirmării" dreptului lor de proprietate asupra bunului din patrimoniul proprietarului autor al lor naţionalizat ilegal. Apoi, ei vor putea cere partajarea acelui bun.
În al doilea rând, practica judiciară română în sensul imposibilităţii introducerii acţiunii în revendicare asupra unui bun indiviz numai de către unul sau de către unii dintre copărtaşi a fost cenzurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, într-o cauză, reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de acces la un tribunal, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin aceea că, prin aplicarea principiului unanimităţii cerut pentru a putea revendica mai multe bunuri indivize, instantele române le-au respins acţiunea în revendicare ce avea ca obiect acele bunuri. Reclamanţii au susţinut că acţiunea în revendicare trebuie considerată ca un act de conservare a unui bun, ce poate fi exercitat de oricare dintre coproprietari, care profită tuturor coproprietarilor. Guvernul s-a apărat arătând că, date fiind consecinţele importante ale soluţiei pronunţate într-o asemenea acţiune, atunci când ea priveşte revendicarea unui bun, are a fi considerată act de dispoziţie, ce impune ca, pentru a putea fi introdusă, să existe acordul tuturor coproprietarilor.
Curtea Europeană nu a considerat necesar să ia poziţie în această controversă care ţine de teoria şi de practica dreptului civil intern, nefiind acesta rolul ei. În schimb, a constatat că regula unanimităţii din materia discutată a împiedicat examinarea temeiniciei acţiunii reclamanţilor, dovedindu-se a fi un „obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize”.
Aceasta înseamnă că acţiunea în revendicare asupra unui bun indiviz introdusă numai de către unul sau unii dintre coproprietari nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece astfel s-ar încălca dreptul acestora la un tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie. De altfel, Curtea a remarcat „cu interes” că proiectul de Cod civil aflat în dezbaterea Parlamentului „înlătură în mod expres regula unanimităţii” în materia discutată.>>
Tot sub regimul fostului Cod civil român, s-a arătat că din principiul potrivit căruia fiecare copărtaş are un drept propriu exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul asupra bunului comun decurge consecinţa că fiecare copărtaş poate să dispună liber şi neîngrădit de cota sa parte ideală de drept. Înstrăinarea acestei cote-părţi nu schimbă cu nimic situaţia anterioară a bunului, privit în materialitatea sa, cu deosebirea că, în locul copărtaşului dispunător, se substituie succesorul în drepturi al acestuia.
De asemenea, s-a considerat că nimic nu se opunea ca oricare dintre ei să poată greva cu sarcini reale cota lor parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului comun.
Jurisprudenţa a fost confruntată şi cu problema de a se şti ce se va întâmpla însă atunci când, fără a avea dreptul de a dispune de întregul bun sau, mai precis, cu privire la dreptul de proprietate asupra întregului bun, numai unul dintre coproprietari îl înstrăinează în întregime. În practica judecătorească, într-o asemenea situaţie, de regulă se distingea după cum cumpărătorul a cunoscut sau nu a cunoscut, la momentul încheierii actului, împrejurarea că înstrăinătorul nu era proprietarul exclusiv al bunului. Dacă respectivul cumpărător a cunoscut calitatea de coproprietar a vânzătorului, s-a decis că vânzarea nu este nulă, ci supusă numai condiţiei rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă, cu prilejul partajului, în lotul altui coproprietar, ci în acela al coproprietarului vânzător. Ca urmare a efectului declarativ al partajului, acesta va fi considerat că a fost proprietar exclusiv în mod retroactiv şi vânzarea va fi considerată valabilă, iar până la efectuarea partajului, dreptul de proprietate este afectat de condiţia rezolutorie a căderii bunului în lotul coproprietarului înstrăinător.
De asemenea, se considera că nimic nu se opune ca actul astfel încheiat să poată fi ratificat de coproprietarii care nu şi-au dat consimţământul la încheierea lui, fapt ce echivalează cu renunţarea la orice acţiune faţă de terţul dobânditor al bunului în discuţie, urmând a se face desocotirea cu coproprietarul înstrăinător.
Este de reţinut că, pentru ipoteza analizată, raţionamentul Prof. Fr. Deak era în sensul că ea are a fi asimilată cu vânzarea lucrului altuia, sancţionată cu nulitatea relativă. În orice caz, în practica judecătorească mai veche s-a decis că, dacă la încheierea actului cumpărătorul nu a cunoscut calitatea de coproprietar a vânzătorului, actul este anulabil, fiind, aşadar, lovit de nulitate relativă.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - "Drept Civil. Drepturile reale principale"
