Drepturile copărtașilor
| Comentarii |
|
drepturile copărtaşilor, potrivit art. 634 alin. (1) NCC, fiecare coproprietar este titularul exclusiv al cotei-părţi din dreptul de proprietate asupra bunului şi, în lipsa unei stipulaţii contrare, poate dispune liber de această cotă-parte proprietatea sa exclusivă. De aceea, se poate spune că două principii caracterizează proprietatea pe cote-părţi obişnuită sau temporară: niciunul dintre copărtaşi nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în materialitatea sa, şi fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra cotei-părţi ideale din drept, fiind vorba, aşadar, de o divizare intelectuală a dreptului de proprietate asupra bunului comun.
Pornind de la aceste două principii, se pot deduce drepturile care revin fiecărui copărtaş.
Din primul principiu rezultă consecinţa că niciun fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea lui, fără acordul unanim al copărtaşilor. Pentru că, aşa după cum s-a observat, din moment ce niciunul dintre coproprietari nu stăpâneşte în exclusivitate o parte din bun, exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra bunului astfel stăpânit trebuie să fie colectivă, prin aplicarea regulii unanimităţii.
Sub regimul fostului cod civil de la 1864. s-a reţinut că, pentru a înţelege conţinutul acestei reguli, este necesar să distingem între actele materiale şi actele juridice. Distincţia rămâne valabilă şi sub regimul juridic al coproprietăţii prevăzut de noul Cod civil, dar regula unanimităţii a fost mult atenuată, în general, prin preluarea corectivelor ce i s-au adus în practica judecătorească şi în literatura de specialitate în materie.
în ceea ce priveşte actele materiale, principiul potrivit căruia niciunul dintre co-părtaşi nu are un drept exclusiv asupra unei porţiuni materiale din lucru ar trebui să ducă la concluzia că niciunul dintre ei nu ar avea dreptul de folosinţă materială a bunului în lipsa acordului unanim. Mult înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, în practica judecătorească s-a admis însă, pe drept cuvânt, că în privinţa actelor de folosinţă materială fiecare dintre copărtaşi are folosinţa bunului, cu condiţia însă ca în exercitarea acestei folosinţe să fie respectate drepturile celorlalţi. Prin această folosinţă materială nu se va putea schimba destinaţia bunului şi nici nu se va putea transforma utilizarea lui obişnuită fără acordul unanim al celorlalţi copărtaşi.
Art. 635-639 NCC stabilesc reguli mult mai precise privitoare la exercitarea actelor de folosinţă asupra bunului comun. Astfel, preluând ideea dezvoltată în jurisprudenţa anterioară, amintită mai sus, art. 636 alin. (1) NCC dispune că fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun, în măsura în care nu schimbă destinaţia bunului şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari. Aceste două condiţii sunt necesare şi suficiente pentru a permite folosirea unui bun chiar şi numai de către unul dintre coproprietari, prin toleranţa din partea celorlalţi care, la rândul lor, în mod succesiv, vor putea exercita acte de folosinţă cu privire la întregul bun. În principiu, această modalitate de exercitare a folosinţei bunului apare ca simplă situaţie de fapt, nefiind precedată de vreo înţelegere a coproprietarilor în acest sens, situaţie reglementată de art. 639 NCC.
De aceea, potrivit art. 636 alin. (2) NCC, în măsura în care unul dintre coproprietari ar exercita acte de folosinţă exclusivă a bunului comun împotriva voinţei celorlalţi coproprietari, el va putea fi obligat la plata de despăgubiri. Refuzul celorlalţi coproprietari de a permite exercitarea actelor de folosinţă exclusivă asupra bunului aflat în coproprietatea lor se poate exprima pe orice cale; el trebuie adus la cunoştinţa coproprietarului aflat în culpă. Poate fi folosit termenul „în culpă”, deoarece, date fiind raporturile „de fapt” care generează situaţia în discuţie şi împrejurarea că art. 636 alin. (2) NCC foloseşte termenul de „despăgubire”, înseamnă că obligaţia plăţii acestora se naşte din angajarea răspunderii civile delictuale a coproprietarului care încalcă drepturile celorlalți coproprietari cu privire la exercitarea actelor în discuţie. În fapt, acesta săvârşeşte, prin comportamentul său, un delict civil.
Sub regimul juridic al coproprietăţii aplicabil înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, practicienii se întrebau adresea ce se va întâmpla când coproprietarii nu se înţeleg între ei cu privire la folosirea materială a bunului. Mai exact, dacă instanța de judecată putea soluţiona un eventual litigiu între coproprietari ce ar avea ca obiect numai folosinţa bunului sau, cu alte cuvinte, daca era posibil ca instanţa de judecată să decidă cu privire la un partaj de folosinţă. În acest sens, amintim o decizie mai veche de speţă a fostei instanţe supreme, în care aceasta statuase în sensul că, „în caz de neînţelegere între coproprietari cu privire la folosinţa bunului în indiviziune, instanţele nu pot să formeze loturi pe care să le atribuie în folosinţă exclusivă fiecărui coproprietar fără consimţământul lor, deoarece caracteristic stării de indiviziune (coproprietate) este că dreptul fiecărui coproprietar atinge fiecare parte din bunul respectiv pentru porţiunea (de drept) a fiecăruia".
Totuşi, în acea perioadă au existat decizii de practică judecătorească prin care a fost adoptată o altă soluţie, considerată preferabilă de majoritatea doctrinei juridice, anume admiterea într-o astfel de ipoteză a partajului de folosinţă. Obiectul unei asemenea acţiuni nu erau nicidecum partajarea dreptului de proprietate pe cote-părţi şi prefacerea lui într-un drept exclusiv al fiecărui coproprietar, ci numai partajarea - între coproprietarii care rămân în aceeaşi situaţie juridică privitoare la dreptul de proprietate asupra bunului - folosinţei acelui bun. Argumentele pentru temeinicia unei astfel de posibilități erau că partajul de folosinţă nu era interzis de lege, deci, prin interpretare, putea fi permis, iar, pe de altă parte, această rezolvare era preferabilă pentru evitarea unor situaţii generatoare de conflicte între coproprietari. De aceea, s-a considerat că o soluţie de speţă din practica fostului tribunal suprem prin care s-a admis partajarea folosinţei unei curţi proprietate comună pe cote-părţi, dintr-un teren pe care erau ridicate mai mult locuinţe proprietate personală, putea căpăta valoare de principiu.
În prezent, această problemă şi-a găsit rezolvarea corespunzătoare necesităţilor practice în noul Cod civil. Într-adevăr, plecând de la un principiu mai general privitor la modul de folosire a bunului comun, art. 639 NCC a prevăzut expres posibilitatea partajării folosinţei bunului comun pe cale judiciară. Într-adevăr, potrivit acestui text, modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere între aceştia, pe cale judecătorească. Stabilirea modului de folosinţă presupune nu numai exercitarea actelor materiale de utilizare a bunului comun, dar şi culegerea fructelor pe care acesta le produce, suportarea cheltuielilor privitoare la întreţinerea, conservarea şi administrarea bunului etc., acte pentru care se cere respectarea regulii unanimităţii. Or, soluţionarea eventualelor neînţelegeri între coproprietari privitoare la asemenea acte se poate face şi pe cale judecătorească, prin partajul de folosinţă, care poate presupune sau împărţirea utilizării bunului pe anumite părţi din bun, fără a se ajunge la fracţionarea materială a acestuia, sau eşalonarea folosinţei lui în timp, în mod succesiv, de către coproprietari.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - "Drept Civil. Drepturile reale principale"
