Repunere în termen
| Comentarii |
|
repunere în termen, 1. mijloc juridic prin care instanţa judecătorească sau organul arbitral poate dispune, la cerere sau chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea unei acţiuni atunci când constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripţie al acţiunii respective a fost depăşit. R.t. constituie un artificiu juridic, care permite organului de jurisdicţie să considere că un termen de prescripţie, deşi expirat, nu este totuşi împlinit; ea este reglementată de o instituţie cu aplicare generală la toate drepturile la acţiune supuse prescripţiei extinctive. Având această semnificaţie şi acest domeniu de aplicare, r.t. poate fi acordată, deopotrivă, în cadrul acţiunii pentru valorificarea unui drept subiectiv patrimonial, ca şi în cadrul unei acţiuni pentru valorificarea unui drept subiectiv personal nepatrimonial, dintre acelea care, prin excepţie de la regula imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale, intră în domeniul de incidenţă al prescripţiei extinctive. Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată r.t., lăsând organelor de jurisdicţie libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant; limitele acestei libertăţi rezultă din formula utilizată de legiuitor: „cauze temeinic justificate", care subliniază caracterul excepţional al r.t. şi, în acest context, obligaţia implicită a organului de jurisdicţie de a manifesta circumspecţie în acordarea ei. Raportate la evenimentele de forţă majoră, împrejurările susceptibile să îndreptăţească r.t. sunt numai împiedicări relative, având caracter de obstacol numai pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în aceeaşi condiţie cu acesta, dar nu şi pentru orice reclamant diligent. R.t. nu poate fi acordată atunci când titularul dreptului la acţiune era în măsură să înlăture cauza ce a împiedicat introducerea în termen a acţiunii, dar n-a făcut-o din culpa sa. Spre deosebire de întreruperea şi de suspendarea prescripţiei, care operează în puterea legii, fiind numai constatate de organul de jurisdicţie, r.t. este un act al acestor organe şi operează în temeiul hotărârii date de ele; ea poate fi acordată atât la cererea părţii interesate, cât şi din oficiu. Cererea de r.t. poate fi făcută în cel mult o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie; pentru identitate de raţiune, şi organul de jurisdicţie va putea acorda, din oficiu, r.t., numai dacă acţiunea a fost introdusă în acelaşi termen de o lună de la încetarea împiedicării care a justificat depăşirea termenului de prescripţie; 2. mijloc juridic prin care instanţa judecătorească poate dispune, la cerere, repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită pe titularul dreptului prevăzut în titlul executoriu, în cazul în care constată ca fiind justificate motivele pentru care termenul a fost depăşit. Astfel, potrivit legii, după împlinirea termenului de prescripţie creditorul poate cere r.t., numai dacă a fost împiedicat să ceară executarea datorită unor motive temeinice. Cererea de r.t. se introduce la instanţa de executare competentă, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; admiterea cererii de repunere în termenul de prescripţie are ca efect considerarea prescripţiei ca neîmplinită, situaţie în care organul de executare nu mai poate să refuze pornirea executării silite pe motiv că ar fi intervenit prescripţia; 3. mijloc juridic prin care instanţa judecătorească poate dispune, la cerere, repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac sau de îndeplinire a oricărui alt act de procedură, în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură. R.t. se poate dispune, de către instanţă, dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele cerinţe: a) partea care nu şi-a exercitat dreptul procedural întermenul peremptoriu prevăzut de lege trebuie să facă dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa ei, deci a unei împrejurări ce exclude culpa părţii respective; b) împrejurarea care a împiedicat partea să acţioneze să se fi produs înăuntrul termenului legal peremptoriu în care trebuia exercitat dreptul procedural; c) în termen de cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi cererea de exercitare a căii de atac ori cererea prin care solicită încuviinţarea îndeplinirii unui alt act de procedură. Spre deosebire de repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac sau de îndeplinire a oricărui alt act de procedură nu poate fi acordată din oficiu de către instanţă, ci numai dacă este cerută de partea interesată. Asupra cererii de r.t. se va pronunţa instanţa competentă să soluţioneze calea de atac ori să îndeplinească actul de procedură respectiv (de exemplu, cererea de repunere în termenul de apel se va soluţiona de instanţa de apel). Astfel: a) în cazul în care s-a cerut r.t. cu privire la un act de procedură care trebuie îndeplinit înainte de pronunţarea hotărârii, instanţa se va pronunţa printr-o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea asupra fondului; b) dacă s-a cerut r.t. de exercitare a unei căi de atac, instanţa va pronunţa o încheiere, dacă admite r.t., după care va trece la soluţionarea căii
de atac; încheierea de admitere poate fi atacată (de intimat sau de procuror) numai odată cu hotărârea pronunţată în calea de atac respectivă, cu condiţia ca aceasta din urmă să fie susceptibilă de exerciţiul vreunei căi de atac; dacă instanţa respinge cererea de r.t. de exercitare a unei căi de atac, atunci va pronunţa o hotărâre prin care va respinge atât cererea de r.t., ca neîntemeiată sau, după caz, ca tardivă, cât şi calea de atac, ca tardivă; dacă s-a cerut r.t. de apel, hotărârea este supusă recursului; hotărârea prin care se respinge cererea de r.t. de recurs este irevocabilă; hotărârea prin care s-a soluţionat cererea de r.t. de exercitare a unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri este susceptibilă de exerciţiul acelei căi de atac (apel sau, după caz, recurs) ce putea fi exercitată împotriva hotărârii ce urma să se pronunţe în contestaţia în anulare sau în revizuire.
repunerea în termen, repunerea în termen a părţii care a fost împiedicată de motive temeinic justificate să efectueze actul de procedură în termenul imperativ poate împiedica producerea decăderii, dacă este acordată în condiţiile art. 186 NCPC (corespondent art. 103 CPC).
Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ sunt următoarele:
1) partea nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul imperativ, legal sau judecătoresc;
2) partea să facă dovada că nerespectarea termenului se datorează unor motive temeinic justificate;
Se observă că noul Cod de procedură civilă foloseşte o expresie diferită faţă de sintagma „împrejurare mai presus de voinţa părţii” din art. 103 CPC.’
Se deduce de aici voinţa legiuitorului de a lărgi posibilitatea repunerii în termen, prin stabilirea unor condiţii mai puţin riguroase.
Prin neformularea unei definiţii exacte a termenului de motiv temeinic justificat, se urmăreşte, pe de o parte, acordarea unei largi marje de apreciere instanţelor judecătoreşti, iar, pe de altă parte, s-a avut în vedere evoluţia constantă a relaţiilor sociale, care determină apariţia de noi situaţii ce necesită o calificare juridică.
în mod cert, nu trebuie să se mai încadreze în noţiunea de „forţă majoră”, aceasta fiind cea avută în vedere de reglementarea anterioară; ceea ce nu înseamnă că o anumită situaţie de forţă majoră nu poate constitui temei pentru repunerea în termen, ci doar că nu e necesar ca împrejurarea ce a determinat nerespectarea termenului să atingă gravitatea forţei majore.
Noua dispoziţie reprezintă expresia utilizată şi de reglementarea de drept substanţial a repunerii în termen, în legătură cu care în literatura de specialitate s-a precizat că prin „motive temeinic justificate” trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute (ca forţa majoră).
„Motivele temeinic justificate”, care exclud orice culpă a părţii care nu a săvârşit în termen actul de procedură, trebuie să fie apreciate prin raportare la situaţia concretă a acesteia.
3) împrejurarea temeinic justificată să se fi produs înăuntrul termenului peremptoriu;
4) în termen de cel mult 15 zile (în cazul exercitării căilor de atac, în termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac) de la data încetării împiedicării, partea interesată să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi să îndeplinească actul de procedură prevăzut sub termen.
Termenul de 15 zile este un termen procedural legal imperativ.
Indiferent de felul actului de procedură care nu a fost săvârşit în termen, dacă este făcută numai cerere de repunere în termen, nu şi actul în legătură cu care se cere repunerea în termen, cererea de repunere în termen va fi respinsă ca fiind lipsită de interes.
De asemenea, s-a remarcat că, spre deosebire de concepţia fostului Cod de procedură civilă, potrivit căreia repunerea în termen constituia o derogare de la incidenţa sancţiunii decăderii, în actuala reglementare, această instituţie este considerată o derogare nu numai de la aplicarea decăderii, ci şi a oricărei sancţiuni incidente în cazul nerespectării unui termen procedural, prin urmare, şi a nulităţii. Astfel, instanţa va putea, de exemplu, să admită o cerere de repunere în termenul de motivare a recursului, chiar dacă sancţiunea prevăzută de lege în acest caz este nulitatea, iar nu decăderea.
304. în jurisprudenţa anterioară noului Cod, s-a reţinut că, în sensul art. 103 alin. (1) CPC, împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de către aceasta. Unei astfel de situaţii nu-i poate fi asociată aceea că recurentul s-a aflat în perioada concediului legal de odihnă.
în sensul repunerii în termen s-a stabilit că starea de boală, tratamentul medical, inclusiv cu sedative, pe fondul vârstei înaintate - 93 de ani -, au pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a înregistra la instanţă contestaţia până la data când expira termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Necunoaşterea legii şi vârsta înaintată nu se pot constitui însă în împrejurări mai presus de voinţa părţii, care să o împiedice să îndeplinească actul procedural în condiţiile legii şi nu o pot apăra de sancţiunea decăderii.
Tot astfel, schimbarea repetată a domiciliului nu este o împrejurare de natură să justifice repunerea în termen, în condiţiile în care partea are obligaţia legală să indice o adresă de corespondenţă şi să înştiinţeze cu privire la orice modificare de domiciliu. Nici împrejurarea că pârâta nu locuieşte efectiv la domiciliul indicat, ci în străinătate, nu constituie un motiv temeinic justificat de împiedicare de a acţiona în conformitate cu dispoziţiile procedurale.
Repunerea în termen poate fi acordată numai la cererea părţii interesate, nu şi din oficiu de către instanţă, chiar şi atunci când, din ansamblul materialului probator administrat în cauză, ar rezulta că partea a fost împiedicată de un motiv temeinic justificat să îndeplinească actul de procedură în termen. în acelaşi sens, noul cod civil prevede, în art. 2522, că cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei; organul de jurisdicţie competent nu mai poate aplica prescripţia din oficiu (art. 2512 NCC), spre deosebire de dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora repunerea în termenul de prescripţie extinctivă putea fi dispusă chiar din oficiu.
Cererea de repunere în termen se poate formula oral sau în scris şi este de competenţa instanţei sesizate cu judecarea cererii principale (privitoare la dreptul neexercitat în termen); de exemplu, cererea de repunere în termenul de recurs va fi soluţionată de instanţa de recurs.
în cazul admiterii cererii de repunere în termen cu privire la un act de procedură care trebuia îndeplinit pe parcursul judecăţii/exercitarea unei căi de atac şi al rămânerii în continuare a instanţei ca învestită, fără ca, în al doilea caz, la acelaşi termen să aibă loc şi judecata căii de atac, se pronunţă o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul.
Instanţa pronunţă o decizie, dacă s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac şi cererea este admisă, la acelaşi termen judecându-se şi calea de atac.
în cazul respingerii cererii de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, se pronunţă o hotărâre prin care se respinge şi calea de atac ca tardivă.
repunere în termen (în dreptul penal) - instituţie în temeiul căreia apelul sau recursul introdus după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca făcut în termen atunci când instanţa de recurs constată că întârzierea s-a datorat unei cauze temeinice de împiedicare şi dacă cererea a fost făcută în interiorul unui termen suplimentar legal stabilit, calculat de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile (art. 364 C. proc. pen.). v. şi apel şi recurs.
