Tactica ascultării suspectului și a inculpatului

Valoarea probantă a declarațiilor suspectului și inculpatului

Cu siguranță, suspectul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal. Este firesc, atât timp cât întreaga activitate procesuală (administrarea probelor) se desfășoară pentru dovediriea activității sale infracționale și tragerea lui la răspundere penală. Organele judiciare sunt obligate să constate temeinic motivat dacă suspectul sau inculpatul a săvârșit fapta ce formează obiectul cauzei penale și dacă este vinovat pentru acea faptă. Or, pentru a realiza o astfel de constatare este nu numai rațional, dar chiar indispensabil ca persoana care este de presupus a cunoaște cel mai bine realitatea să fie ascultată și întrebată cu privire la aceasta.

În acord cu literatura de specialitate, considerăm că declarațiile suspectului (inculpatului) au o dublă importanță în cauza penală:

- declarațiile suspectului sau inculpatului sunt izvor de probațiune (mijloc de probă) în cauză. Fără aceste declarații uneori este greu să se stabilească diferitele împrejurări care au o importanță esențială pentru cauză, deoarece este purtătorul celor mai ample și mai fidele informații despre fapta cercetată. Se înțelege de la sine că recunoașterea suspectului sau a inculpatului (mărturisirea) nu trebuie transformată în proba cea mai concludentă, în „regina probelor". Este însă necesar ca organele judiciare să depună toate strădaniile, prin mijloace legale, să obțină de la suspect sau inculpat declarații complete și veridice. Chiar și în eventualitatea unei mărturisiri nesincere, aceasta își are o anumită utilitate, în sensul că permite cunoașterea atitudinii acestuia față de fapta comisă;

- declarațiile suspectului sau inculpatului sunt și un mijloc de apărare al acestuia, mai ales că ele pot fi făcute în prezența avocatului. În legătură cu aceasta, sarcina organelor judiciare constă în a da suspectului sau inculpatului posibilitatea să-și expună cât mai complet argumentele sale, să-l ajute să-și amintească și să adune probe care au importanță pentru apărarea sa, să verifice amănunțit aceste probe, să le compare cu alte probe și să le aprecieze. În același timp, el are posibilitatea să solicite administrarea unor probe în apărare, pe care le consideră necesare.

Declarațiile suspectului sau inculpatului constituie un drept al acestuia, și nu o obligație. Acest mijloc de probă are o dublă funcționalitate în procesul penal: pe de o parte, furnizează informațiile necesare aflării adevărului, iar, pe de altă parte, constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală își exercită dreptul său la apărare.

Înainte de ascultarea „propriu-zisă" i se va cere suspectului sau inculpatului să dea o declarație scrisă în legătură cu fapta/ faptele pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia. Această declarație va servi organului de cercetare penală să cunoască personalitatea suspectului sau a inculpatului și poziția pe care se situează față de fapta/faptele pentru care se efectuează urmărirea penală. Potrivit normelor de procedură penală actuale, recunoașterea faptei de către suspect sau inculpat poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este coroborată cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în dosarul cauzei. Din acest motiv, chiar în situația în care declarația suspectului sau a inculpatului este sinceră și completă, ea nu poate determina, singură, tragerea la răspundere penală a acestuia, atâta timp cât nu este confirmată de celelalte probe și mijloace de probă existente [art. 97 alin. (2) C. proc. pen.].

Sublinierea făcută de legiuitor este pe deplin justificată, practica judiciară demonstrând că nu trebuie să se acorde prea multă încredere declarațiilor suspecților sau inculpaților, mulți dintre ei denaturând adevărul în mod voluntar sau involuntar. Sunt frecvente împrejurările în care aceștia fie refuză să recunoască infracțiunile comise, fie recunosc fapte pe care nu le-au săvârșit, din cauza unor motivații diferite (teama, existența unui interes material, dorința de a acoperi un complice sau de a ascunde o altă faptă mai gravă. Prin cele de mai sus se justifică afirmația potrivit căreia mărturisirea are o forță probantă condiționată, trebuind a fi coroborată cu celelalte probe existente în cauză, precum și un caracter divizibil, prin faptul că poate fi acceptată parțial sau în întregime, după cum este confirmată sau infirmată de întreg probatoriul. Declarația mai poate fi retractabilă, suspectul sau inculpatul retrăgându-și declarațiile anterioare^:,L

Declarația suspectului sau inculpatului este divizibilă, în sensul că cele arătate pot fi acceptate, în totul sau în parte, după cum sunt confirmate sau nu de celelalte probe. Astfel, organele judiciare pot considera ca adevărată acea parte din declarație prin care se recunoaște săvârșirea faptei și să înlăture, ca necorespunzătoare adevărului, partea din declarație care se referă la provocare, legitimă apărare, neconfirmată de ansamblul probelor administrate.

În cazul în care suspectul sau inculpatul, după ce a făcut o declarație într-un anumit sens, o retractează și face relatări contrare, se pune problema de a ști care din aceste declarații corespunde adevărului. Legea nu stabilește nicio ordine de preferință între declarațiile succesive contradictorii făcute de suspect sau inculpat, după cum sunt date în fața organului de urmărire penală sau în fața instanței. Se poate pune temei pe oricare dintre declarații, cu condiția să se arate motivat faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, care o confirmă.

Dispozițiile generale ce reglementează întreaga instituție a probațiunii sunt cuprinse în art. 103 C. proc. pen. („Aprecierea probelor"), după cum urmează: „(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. (2) în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă."

Cadru legal: Reglementarea procesual-penală

Este necesar să facem câteva referiri la regulile procedurale care guvernează ascultarea suspectului sau a inculpatului. Aceste precizări se impun din mai multe motive. Aplicarea regulilor tactice criminalistice de ascultare a suspecților sau a inculpaților nu poate fi făcută decât în strictă conformitate cu prevederile legale. Conform art. 2 C. proc. pen., „Procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”.

Codul de procedură penală conține reglementări cu aceleași caracter evident tactic referitoare la modul de ascultare al suspectului sau al inculpatului, dispoziții cuprinse de art. 107-110 C. proc. pen. Codul de procedură penală conține reglementări asemănătoare în următoarele dispoziții: art. 5 - Aflarea adevărului, art. 100 alin. (1) și (2) - Administrarea probelor, art. 285 alin. (1) - Obiectul urmăririi penale, art. 306 alin. (1) și (3) - Obligațiile organelor de urmărire penală, art. 349 - Rolul instanței de judecată.

Suspectul sau inculpatul nu este obligat să răspundă la întrebările care i se pun și nu poate fi pedepsit pentru mărturie mincinoasă. Situația aceasta decurge din dreptul său de apărare, care include și dreptul la tăcere. De asemenea, suspectul sau inculpatul nu este obligat să dea declarația care i se cere de organul de cercetare penală (nemo tenetur edere contra se), căci declarația este un drept al său, și nu o obligație. Sarcina administrării probelor revine organului de cercetare penală și instanței de judecată (art. 99 C. proc. pen.).

O regulă fundamentală, care se aplică și în ipoteza obținerii declarațiilor de la suspect sau inculpat, este aceea potrivit căreia se interzice întrebuințarea de violente, de amenințări ori de alte mijloace de constrângere, precum și de promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe [art. 101 alin. (1) C. proc. pen.]. A acționa într-un sens contrar legii înseamnă a săvârși infracțiunea de „cercetare abuzivă", prevăzută de art. 280 C. pen.

Conform art. 101 - Principiul loialității administrării probelor, „(1) Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mij loace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. (2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. (3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe".

În final, precizăm că anchetatorul sau magistratul trebuie să acționeze nu în sensul conturării vinovăției unei persoane, ci numai în direcția stabilirii adevărului. În acest context, atragem atenția că, într-o serie de cazuri, anchetatorul se mulțumește numai cu dovedirea vinovăției, neglijând să indice împrejurările care privesc cauza și care, uneori, pot fi favorabile suspectului sau inculpatului.

Particularități ale psihologiei suspectului sau inculpatului

Noile reglementări procesual penale definesc suspectul ca fiind persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 77 C. proc. pen.). Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. (art. 307 C. proc. pen.). De asemenea, conform art. 82 C. proc, pen., persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat. Potrivit art. 309 alin. (1) C. proc, pen., acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă motive întemeiate de a crede că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen. Suspectul are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia [art. 10 alin (3) C. proc. pen. - Dreptul la apărare].

Prin săvârșirea unei infracțiuni ia naștere un raport de drept penal substanțial, denumit și raport substanțial de conflict. Aducerea raportului substanțial de conflict în fața organelor de justiție conduce la apariția unor raporturi juridice procesual penale. Astfel, procesul penal presupune un contact direct, nemijlocit, între două părți, determinat de apariția raportului juridic procesual penal. Principalii subiecți ai acestui raport juridic procesual penal sunt statul, reprezentat de organele competente să soluționeze cauza penală, și infractorul, care va fi tras la răspundere penală pentru faptele săvârșite. Față de obiectul său - stabilirea existenței sau inexistenței raportului juridic penal substanțial, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare între autoritatea legală chemată să stabilească adevărul și persoana care a încălcat legea, persoană ce încearcă, pe diverse căi, să se apere sau să evite tragerea la răspundere penală.

Confruntarea, în cazul de față (inclusiv confruntarea ca procedeu probator), se desfășoară pe un teren psihologic. Tactica anchetei trebuie stabilită în raport cu personalitatea infractorului (tip tenace, abil, perfid, inteligent) sau în funcție de trăsăturile temperamentale ale acestuia (tip emoțional sau neemoțional), fiind necesară stabilirea motivelor care îl determină să nu recunoască sau să facă mărturisiri eronate. Cu toate că ne aflăm în fața unui raport juridic, prin excelență de putere, în care subiectul dominant - anchetatorul sau magistratul - deține o poziție net avantajoasă față de poziția inferioară a suspectului/inculpatului, procurorul sau judecătorul are de întâmpinat numeroase dificultăți, are de clarificat multe împrejurări, o bună parte dintre ele pe calea unei lupte, a unui duel psihologic. A câștiga acest duel în favoarea adevărului înseamnă stăpânirea de către magistrat a unor cunoștințe de psihologie judiciară, aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice, specifice ascultării suspecților sau inculpaților.

Particularitățile psihologice ale procesului formării și redării declarațiilor suspectului sau inculpatului

În doctrina juridică, se apreciază că mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie raportate la trei etape:

a) într-o primă etapă (perioada internă sau psihică) se conturează latura subiectivă a infracțiunii. Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conștiința făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea psihică față de săvârșirea faptei și față de urmările acesteia.

Această etapă are ca momente:

- conceperea activității infracționale (sau însușirea ideii sugerate de altă persoană) - apariția și conturarea ideii de a comite o faptă prevăzută de legea penală;

- deliberarea - compararea, în vederea deciziei, a alternativelor săvârșirii sau nesăvârșirii infracțiunii, a avantajelor sau a dezavantajelor atrase de fiecare alternative;

- decizia (rezoluția infracțională) - hotărârea de a săvârși infracțiunea.

Aceste momente sau faze există în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite cu intenție, deoarece la toate aceste infracțiuni săvârșirea faptei este precedată de o perioadă internă.

b) Etapa a doua (perioada externă sau de executare) cuprinde întreaga manifestare exterioară, adică toate acțiunile și actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârși infracțiunea. În această perioadă, desfășurarea activității infracționale parcurge „drumul infracțiunii" (itercriminis), de la prima manifestare externă în executarea rezoluției infracționale, până la producerea rezultatului socialmente periculos. Prin aceste acțiuni și acte se realizează latura obiectivă a infracțiunii.

Sunt cunoscute ca faze ale desfășurării activității infracționale, în perioada externă: faza actelor preparatorii (de pregătire), faza actelor de executare și faza urmărilor. în această etapă au loc procese psihice puternice care dezorganizează forța inhibitoare a scoarței cerebrale și, deci, recepția senzorială. Dezorganizarea percepției intervine și din cauza unui puternic factor de bruiaj: concentrarea atenției, aproape în exclusivitate, asupra obiectului infracțiunii, deși infractorul ar vrea să nu-i scape nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său. Precizăm că aici intervin și ceilalți factori de dezorganizare, precum și experiența infracțională a individului.

c) în etapa a treia (post-infracțională), își fac apariția procese psihice determinate de teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale, specifice încercărilor de simulare ori disimulare.

În primele două etape, caracteristice aproximativ majorității actelor infracționale, cu preponderență celor săvârșite cu intenție, întâlnim o succesiune de stadii, de momente intrapsihice: reprezentarea și tendința de comitere a actului, deliberarea și ezitarea, conturarea intenției, alegerea mijloacelor și a victimei, sesizarea momentului săvârșirii și executarea. Cu toate acestea, în momentul audierii suspectului sau a inculpatului, este deosebit de important să se cunoască mecanismele proceselor psihice tipice celei de-a treia etape.

Psihologia suspectului sau a inculpatului din perioada post-infracțională

După săvârșirea unui act ilicit, se poate instala, la majoritatea infractorilor, o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune pre-infracțională, mai mult sau mai puțin evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiți și care motivează dominanta depresivă a individului. Procesele psihice caracteristice acestui moment generează neliniște, nesiguranță și un comportament nefiresc. Astfel se explică o serie de acțiuni întreprinse de făptuitori, după săvârșirea infracțiunii, cum ar fi, de exemplu:

- plecarea precipitată de la locul faptei;

- distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă;

- revenirea la locul faptei pentru a afla mersul anchetei;

- dispariția de la domiciliu;

- încercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată într-un alt loc, în care încearcă să se facă „remarcați”

- încercarea de ascundere a faptei prin simularea altor infracțiuni.

Pot fi întâlnite și situații, mai frecvent la infractorii ocazionali, în care declarațiile sunt contradictorii, vagi. În astfel de împrejurări, organul judiciar nu trebuie să uite că aceiași factori obiectivi și subiectivi care influențează percepția unui martor pot influența și procesul de percepție al suspectului sau al inculpatului: condițiile de vizibilitate nefavorabile, timpul scurt în care s-a săvârșit fapta, starea de tensiune psihică care dezorganizează procesul perceptiv, imperfecțiunea organelor de simț. De asemenea, nu pot fi omise nici condițiile de memorare și de redare, diferite de la individ la individ, mai ales în momente de anchetă penală.

Psihologia suspectului sau a inculpatuluiîn momentul interogatoriului

Comportarea suspecților sau a inculpaților în timpul ascultării se va diferenția după personalitatea acestora, după felul de comportare socială, după temperament, după natura infracțiunii comise și după faptul dacă sunt pentru prima oară în situația de suspecți/inculpați sau de recidiviști, după felul probelor strânse împotriva lor

Cunoașterea cât mai neîntârziată a personalității suspectului sau a inculpatului și a formelor variate de exteriorizare a stărilor psihice ale acestuia reprezintă o condiție hotărâtoare pentru derularea anchetei și, în același timp, va ajuta organul de cercetare penală ce conduce ascultarea să aleagă momentul cel mai potrivit pentru punerea anumitor întrebări decisive. Personalitatea infractorului trebuie studiată chiar din faza investigării scenei infracțiunii, când făptuitorul nu este identificat: el lasă amprenta personalității sale, oricât de rutinat ar fi și oricâte măsuri de protecție și-ar lua, prin gesturi simple, care, odată descifrate, îi trădează identitatea (moduri de operare, reacții la stres, ticuri).

1. Depistarea prezenței stării de emoție

Depistarea prezenței stării de emoție, care poate dezvălui dezacordul dintre cele afirmate și cele petrecute în realitate, dintre adevăr și minciună, reprezintă o problemă majoră a tacticii de anchetă. Deși comportarea și stările psihice ale suspectului sau ale inculpatului, la fel ca și ale martorilor, nu pot avea o valoare probantă în cauză, totuși observarea lor este importantă din punct de vedere tactic. Anchetatorul trebuie să se străduiască să-și explice dispoziția persoanei audiate, să observe când aceasta se neliniștește, are îndoieli și trebuie să folosească asemenea momente pentru a o determina să facă declarații adevărate.

Este firesc ca majoritatea persoanelor invitate în fața organelor judiciare să prezinte o anumită stare de emoție, mai mult sau mai puțin intensă, potrivit structurii lor psihice și îndeosebi posturii procesuale în care se află: suspect, inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente, persoană vătămată, martor Tensiunea psihică a suspectului sau a inculpatului este, de regulă, mult mai mare decât a celorlalte persoane. Din practică, se știe însă că un anumit gen de infractori, de tipul recidiviștilor sau al profesioniștilor, cu alte cuvinte cei „familiarizați” cu ancheta, prezintă o stare emoțională aparent mai redusă, pentru magistrații neavizați sau fără experiență aceasta fiind greu de depistat.

Este important de știut că stărilor emoționale, de tensiune psihică, le sunt specifice o serie de manifestări viscerale și somatice, cele mai importante fiind:

- accelerarea și dereglarea ritmului respirației, paralel cu dereglarea emisiei vocale (răgușire), scăderea salivației (senzație de uscare a buzelor și a gurii);

- creșterea presiunii sangvine și accelerarea bătăilor inimii, însoțite de fenomene vasodilatatorii (congestionară) sau vaso-constrictorii (paloare);

- contractarea mușchilor scheletici, manifestată prin crispare sau prin blocarea funcțiilor motorii (aspectul de „înlemnit de frică”);

- schimbarea mimicii și a pantomimicii, pe un fond de agitație, transpusă frecvent în mișcări și gesturi, într-o conduită care nu mai corespunde comportamentului normal al individului. Orice fenomen sufletesc își are corespondent într-o anumită mișcare, particularitățile gesturilor, conduita, în general, reflectând un anumit regim interior, o anumita stare psihică;

- modificarea timpului de reacție sau de latență, caracterizat prin întârzierea răspunsului la întrebări care conțin cuvinte critice (afectogene), întârzieri care pot ajunge la circa 4 secunde, față de timpul în care se răspunde la întrebările necritice. Timpul de reacție se apreciază din momentul aplicării stimulului (întrebarea) și până în cel al declanșării răspunsului;

- transpirație abundentă;

- evitarea privirii anchetatorului;

- mișcarea nervoasă a membrelor;

- mușcatul buzelor.

Toate aceste modificări pot fi stabilite cu o anumită aproximație de către organul judiciar care efectuează ascultarea. Persoana care ascultă va urmări efectul fiecărei întrebări asupra celui ascultat, dând o atenție deosebită oscilațiilor privirii, apoi mușchilor feței și mișcării mâinilor. Un magistrat cu o bogată experiență practică, bun cunoscător al psihologiei suspectului sau inculpatului, poate sesiza cu destulă exactitate momentele de dificultate, de creștere a tensiunii psihice la persoanele nesincere.

2. Încercările de simulare sau disimulare

Încercările de simulare sau disimulare conturează a doua grupă importantă de probleme psihologice, alături de emoții, tipice momentului audierii suspectului/inculpatului. Dintre modurile de simulare (contrafacere) ori disimulare (ascundere) transpuse și sub formă verbală, respectiv de minciună, suspecții sau inculpații apelează mai frecvent la următoarele:

- refuzul de a vorbi sau de a nu recunoaște faptele care li se impută;

- invocarea imposibilității de a-și aduce aminte;

- prezentarea de alibiuri, fie create premeditat („fabricate”), fie inventate în momentul ascultării;

- recunoașterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor importante;

- motivarea faptului că săvârșirea infracțiunii este consecința provocării sau a unui „moment de rătăcire”;

- simularea nebuniei sau a tulburării funcțiilor unor organe de simț (surzenie, muțenie, orbire);

- încercări de sinucidere sau de automutilare.

Modurile de manifestare menționate pot fi uneori realmente sincere și întru totul justificate. Din această cauză, declarațiile suspectului sau inculpatului trebuie să fie bine verificate, ele urmând să servească la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu datele desprinse din ansamblul probelor existente în cauză. În afară de aceasta, este necesar să se aibă în vedere și așa-numitul „reflex de apărare”, care influențează declarațiile suspecților, atât în cazul celor care au săvârșit infracțiuni, cât și în cazul celor care nu le-au săvârșit. Uneori, suspectul care în fapt nu a săvârșit nicio infracțiune nu îndrăznește să facă declarații veridice, deoarece nu are încredere în obiectivitatea cercetărilor, prin însăși situația de suspiciune în care este pus și datorită încordării psihice pe care o trăiește. Astfel este posibil să se comporte, în parte, ca un infractor real, luând diferite atitudini. De aceea, simpla constatare că suspectul minte nu poate constitui prin ea însăși o dovadă a vinovăției lui.

Infractorii ocazionali, în general, își vor recunoaște mai ușor faptele decât infractorii recidiviști care, în afară de cazuri absolut evidente, vor încerca să tergiverseze, să inducă în eroare sau măcar să-și îmbunătățească situația, prin recunoașterea numai parțială a faptelor. În cazul suspecților care au săvârșit infracțiuni din imprudență și care doresc să facă declarații sincere, toate cele arătate mai sus referitor la psihologia declarațiilor martorilor sunt valabile și pentru psihologia declarațiilor acestora. De aceea, anchetatorul este obligat ca, folosind unele procedee tactice, să-l ajute pe suspect să-și reamintească faptele pe care le-a uitat și să le relateze cu ocazia ascultării. Trebuie însă să se aibă în vedere că infracțiunile săvârșite cu intenție (premeditate) sunt în întregime percepute și bine reținute de către executanți, deoarece ei sunt interesați atât în săvârșirea infracțiunii, cât și în ascunderea ei.

În majoritatea cazurilor, suspecți care își recunosc faptele ce li se impută manifestă tendința de a diminua, cel puțin în parte, responsabilitatea faptelor comise, fie prin nerelevarea tuturor împrejurărilor infracțiunii, fie prin atribuirea responsabilității principale altor persoane din rândul complicilor sau chiar victimei. De asemenea, se invocă stările de oboseală extremă, starea de ebrietate, starea de boală.

Recunoașterea sau mărturisirea sinceră a suspectului sau inculpatului, fără a opune nicio rezistență, poate fi determinată de:

- sentimente de remușcare;

- nevoia de a se elibera de povara faptei comise;

- nevoia de a se confesa, de a se explica;

- orgoliu;

- dorința de a evita condamnarea unei persoane nevinovate.

În literatura de specialitate s-a încercat să se stabilească unele reguli după care se pot detecta minciuna, vinovăția sau inocenta:

- răspunsul vinovatului este mai lent și ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat și deseori indignat;

- vinovatul suportă mai greu privirea, spre deosebire de inocent, care însă roșește mai ușor;

- inocentul face apel la corectitudinea sa și caută să demonstreze că nu ar avea niciun interes pentru faptele care i se impută;

- inocentul dă mai greu explicații privind modul în care și-a petrecut timpul, spre deosebire de vinovat, care oferă imediat un excelent alibi;

- inocentul este consecvent în declarațiile pe care le face.

În practică, se întâmplă ca în cursul anchetei suspectul sau inculpatul să-și schimbe de câteva ori declarațiile. În aceste cazuri, este necesar să se cerceteze motivele schimbării declarațiilor și să se verifice toate variantele lor. Aprecierea declarației trebuie făcută pe baza tuturor probelor administrate. Numai astfel se poate stabili care dintre declarații este exactă și poate fi admisă ca mijloc de probă.

Personalitatea magistratului sau a celui care efectuează ancheta penală

Ascultarea suspectului ori a inculpatului cere cunoștințe multilaterale, experiența vieții, inteligență și răbdare. Nu este suficient ca organele judiciare să știe să pună întrebări, ci trebuie să învețe să și asculte. Va avea câștig de cauză doar cel care vorbește puțin și la obiect. Magistratul sau anchetatorul care se „năpustește" asupra suspectului sau inculpatului cu o cascadă de întrebări, vorbe și informații din dosar devine o pradă ușoară pentru acesta din urmă, care, nu numai că va câștiga duelul psihologic, ci va afla cu ușurință punctele tari și slabe ale anchetei. Nu se recomandă nici înfloriturile stilistice ale argoului, pentru că recidivistul este impresionat doar de limbajul oficial, singurul care îl recomandă pe anchetator ca reprezentant al legii.

Abordând problema personalității în contextul tacticii interogatoriului, dorim să precizăm că avem în vedere nu numai calitățile ca atare ale magistratului, ci, mai ales, importanța procesului de autocunoaștere și de adaptare a trăsăturilor de personalitate a comportamentului procurorului sau al judecătorului la fiecare situație concretă. Organele judiciare care ascultă un suspect/ inculpat nu trebuie să-l subestimeze pe acesta sub aspect intelectual, crezând că rezolvă problemele doar prin impunerea autorității de stat pe care o reprezintă. Cel care ascultă trebuie să fie un bun psiholog, să fie inteligent și cult, să se poată concentra asupra problemelor ce trebuie lămurite și să cunoască bine mentalitatea suspecților. În tot timpul ascultării, organele judiciare vor studia personalitatea individului, urmărindu-i reacțiile și exteriorizările psihice, din care vor căuta să diferențieze pe cele reale de cele false.

Pe tot parcursul investigării unei fapte penale, anchetatorul este obligat a da dovadă de corectitudine, răbdare, demnitate, înțelegere. El trebuie să aibă puterea să recunoască și să-și controleze anumite trăsături ale personalității de natură să se repercuteze negativ asupra cercetărilor, cum ar fi, de exemplu: nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calități, tendința de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia.

Un comportament negativ conduce la rezultate deseori negative. Psihologii afirmă că și în cazul investigațiilor penale, succesul poate depinde de efectul „Galatea” sau efectul „Pygmalion”. Efectul „Galatea” este consecința încrederii în sine, a organizării, a depășirii propriilor limite, prin cunoașterea lor, pentru a obține o productivitate mai mare în profesie. Efectul „Pygmalion” este și el consecința echilibrului între pretențiile (așteptările) pe care le avem de la alții și pe care alții le au de la noi. Întreaga noastră atitudine (verbală sau comportamentală), mai mult sau mai puțin conștientă, interacționează cu așteptările. Un astfel de echilibru îl face pe interlocutor mai cooperant, mai deschis.

Dintre multiplele calități care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea justiției, o semnificație aparte au:

- creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a șabloanelor, nicio faptă, împrejurare sau persoană nefiind asemănătoare cu alta;

- capacitatea de prelucrare cu obiectivitate și simț critic a tuturor datelor, informațiilor obținute în timpul urmăririi penale;

- capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată, ceea ce presupune stăpânirea legilor permisivității;

- evitarea exagerărilor în interpretarea declarațiilor sau a poziției adoptate de persoana ascultată în calitate de suspect;

- capacitatea de evitare a deformării profesionale (într-o anumită măsură explicabilă din punct de vedere psihologic), care poate conduce la exagerări în interpretarea declarațiilor și a atitudinii unor persoane de bună-credință care se manifestă într-un mod aparent suspect, din cauza tensiunii psihice (bâlbâială, neclaritate în expunere, alte manifestări somato-viscerale);

- controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie față de suspect sau inculpat. Un suspect simpatic (escrocii) nu trebuie să beneficieze de nicio clemență care ar fi dăunătoare anchetei și, în egală măsură, un suspect antipatic, ursuz (cu aparență de „infractor înrăit”) nu trebuie să aibă un tratament incorect. In ambele situații e necesar să primeze doar scopul de a afla adevărul în cauza cercetată. Anchetatorul și magistratul trebuie să-și impună să fie obiectivi, și, mai ales, să nu creadă în coincidențe până nu verifică orice variantă, orice supoziție;

- apelarea la elementele de permisivitate - prin care se înțelege acceptarea (conștientă sau inconștientă) a unui individ de a fi studiat psihologic de către interlocutorul său. Organul judiciar poate influența permisivitatea suspectului, „transparența” sa, nu atât din cauza primei impresii pe care o produce, ci prin modul în care abordează întregul caz.

Nu trebuie uitat că și cel interogat îl studiază pe anchetator cu o motivare poate mai puternică decât aceea cu care este studiat suspectul/inculpatul de către anchetator. Cel care conduce ascultarea trebuie să se lase cât mai puțin studiat de suspect, acesta, de regulă, fiind atent la reacțiile anchetatorului/magis-tratului, urmărind să vadă ce impresie fac declarațiile sau să deducă ce informații deține organul judiciar în legătură cu obiectul ascultării.

De asemenea, magistratul trebuie să stăpânească arta de a descifra limbajul corpului:

- umerii lăsați, capul plecat, mâinile întinse pe lângă corp trădează o stare depresivă sau o stare de oboseală, dar pot sugera și modestie, apatie, tristețe;

- dimpotrivă, umerii drepți, capul ridicat, picioarele depărtate indică încredere, siguranță de sine, tendință dominatoare. Indicii sugestive pentru anchetator se obțin și din studiul mimicii (fruntea, sprâncenele, ochii, obrajii, gura), al gesturilor (care pot sugera o stare de hiperexcitabilitate - tipul coleric, prezență de spirit și stăpânire de sine - tipul sangvinic, precizie și meticulozitate - tipul flegmatic). Interesează, de asemenea, ticurile, mersul, vestimentația.

Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea suspectului sau a inculpatului

1. Pregătirea ascultării

Pentru ca interogarea suspectului sau a inculpatului să-și atingă scopul propus, se impune, în primul rând, o organizare riguroasă a acestei activități:

1.1. Studierea materialelor sau a datelor existente în cauză

Pe plan tactic criminalistic, studierea materialelor cauzei presupune cunoașterea datelor referitoare la împrejurările în care s-a săvârșit fapta și rolul suspectului/inculpatului, la probele și mijloacele de probă existente în acel moment la dosar (proce-sul-verbal de cercetare a locului faptei, urmele descoperite și ridicate), la participanți, la persoana vătămată, la raporturile anterioare dintre făptuitor și victimă, la martori ș.a., date care urmează să fie completate, confirmate sau verificate și prin declarațiile suspectului sau ale inculpatului.

Studierea materialului cauzei se efectuează cu maximă urgență și operativitate, regulă tactică dominantă în încercarea de soluționare a cauzelor penale. În urma acestui studiu, vor fi extrase problemele pe care trebuie să le aibă în vedere organul judiciar în momentul ascultării. Organele judiciare nu pot începe ascultarea cu idei preconcepute, având deja formată convingerea că suspectul este și infractorul, care, drept urmare, ar avea interesul să ascundă adevărul. Pe tot parcursul desfășurării procesului penal organul judiciar are obligația profesională să se conducă după cea mai deplină obiectivitate.

Pregătirea în vederea ascultării suspectului trebuie efectuată conform aceleiași scheme după care se face pregătirea în vederea audierii martorului. Această pregătire trebuie făcută foarte amănunțit. Înainte de a proceda la ascultare, se recomandă ca dosarul să fie încă o dată studiat, iar în cauzele complexe să se facă toate însemnările necesare care ar putea fi folositoare în timpul ascultării. Atât în faza pregătirii ascultării suspectului sau a inculpatului, cât și în procesul audierii propriu-zise, nu trebuie să se piardă din vedere că făptuitorul este purtătorul celor mai multe cunoștințe despre fapta cercetată, dar și că acesta, care nu totdeauna este și infractor, este partea cea mai interesată în procesul penal desfășurat împotriva persoanei sale.

1.2. Cunoașterea personalității suspectului sau a inculpatului

O deosebită importanță pentru pregătirea în vederea ascultării o are studierea persoanei suspectului. Trebuie să se dispună de date cu caracter biografic ale acestuia, de informații privitoare la mediul în care trăiește și de modul său de viață, cercetându-se amănunțit actele personale ale suspectului/inculpatului existente în dosar sau obținute de instituțiile în drept.

Dintre principalele elemente de natură să conducă la definirea personalității unui individ, menționăm:

1.2.1. Trăsăturile psihice ale personalității

Acestea sunt:

- caracterul - trăsătură psihică ce definește manifestările de conduită cu semnificație morală pozitivă (sinceritate, corectitudine, conștiinciozitate, demnitate, sociabilitate) sau negativă (nesinceritate, egoism, susceptibilitate, îngâmfare, cruzime);

- temperamentul - trăsătură ce determină diferențierea psihică a indivizilor în funcție de capacitatea energetică și dinamică a comportamentului, ca, de pildă, tipul coleric (puternic, neechili-braț și excitabil), tipul sangvinic (puternic, echilibrat, mobil), tipul flegmatic (puternic, echilibrat, inert) și tipul melancolic (slab);

- aptitudinile - unele având un sens general (inteligență, precizia memoriei, spiritul de observație, imaginația ș.a.), iar altele un sens special, ajungând până la talent (pentru muzică, poezie, sport).

1.2.2. Foctorii core ou influențat sau condiționat evoluția psihosomatică și socială a suspectului sau a inculpatului

Aceștia sunt:

- mediul familial sau social în care a evoluat și s-a format, școlile urmate, locul în care și-a satisfăcut serviciul militar;

- cercul de prieteni, în general sistemul și natura relațiilor sociale în care a fost sau se află antrenat, deci al mediului ales;

- nivelul de inteligență, slăbiciunile, pasiunile sau viciile, stările psihofizice, gradul de pregătire intelectuală, comportamentul în familie și în societate, activitățile desfășurate;

- eventuale antecedente penale, raporturile cu alți participanți la săvârșirea infracțiunii sau cu victima.

Toate datele/informațiile culese asupra suspectului/inculpa-tului trebuie studiate cu multă atentie. Nu rareori se constată contradicții între datele comunicate de suspect asupra persoanei sale la intervale și în împrejurări diferite. Acestea pot fi folosite cu prilejul ascultării, pentru a i se arăta chiar din primele momente ale ascultării că despre el se cunosc mult mai multe lucruri decât ar fi vrut. Aceasta creează totdeauna superioritatea tactică a anchetatorului, întrucât reține pe suspect/inculpat de la încercările de a spune neadevărul.

1.3. Organizarea modului de desfășurare a ascultării

Modul de interogare se circumscrie planului general de urmărire penală elaborat într-o anumită cauză penală și care conține versiunile, problemele de clarificat, metodele tactice folosite, ordinea de efectuare a diverselor activități procedurale. Tactic, organizarea ascultării presupune:

- stabilirea cu precizie a problemelor care urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum și a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej;

- pregătirea materialului probator ce urmează să fie folosit în timpul ascultării (mijloace materiale de probă, fotografii, diverse înregistrări);

- determinarea ordinii în care se va face ascultarea. Dacă în cauză există mai mulți suspecți sau inculpați, la început vor fi ascultati cei care dețin mai multe date sau cei care fac declaratii sincere și complete. Pentru obținerea cât mai multor informații sau probe despre faptele cercetate, deseori, înainte de audierea suspectului, se impune ascultarea martorilor, prioritate având martorii oculari. Date mai pot fi obținute din informații extraproce-suale, efectuarea de expertize judiciare;

- stabilirea modalității de citare, a datei, a orei și a locului în care aceștia urmează să fie prezenți în vederea ascultării. Ordinea și modalitatea de citare trebuie astfel concepute, încât să se evite, cel puțin în faza primelor ascultări, contactul între diversele persoane interesate în cauză, îndeosebi în ipoteza existenței mai multor suspecți sau inculpați, martori, persoane vătămate, părți civile

Mai ales suspecții/inculpații sunt interesați să comunice între ei și să se pună de acord asupra conținutului declarațiilor sau să insiste pe lângă martori cu rugăminți, intimidări, diverse promisiuni, pentru ca aceștia să nu facă declarații, să nu relateze tot ce cunosc sau să-și retragă declarația, în special în faza de judecată.

1.4. Planificarea ascultării

Finalizarea pregătirii ascultării suspectului sau a inculpatului se va materializa într-un plan de ascultare, întocmit pentru fiecare suspect sau inculpat în parte. Acesta va conține problemele de clarificat și succesiunea de abordare a lor, întrebările de fond sau de amănunt, la care va trebui să răspundă cel audiat, materialele care îi vor fi prezentate Se va întocmi un plan al ascultării cuprinzând problemele principale și chestionarul cu întrebările ce se vor pune suspectului/inculpatului. Ordinea întrebărilor se va stabili după ordinea problemelor ce trebuie lămurite, iar în cadrul fiecărei probleme se va respecta o anumită succesiune, pentru ca răspunsurile să poată fi controlabile prin întrebările ce urmează.

Cu prilejul formulării întrebărilor pe care anchetatorul are în vedere să i le pună suspectului/inculpatului este necesar să se prevadă diferite variante ale răspunsurilor ce pot fi primite și să se facă pregătiri pentru o ascultare cât mai amănunțită, în scopul verificării declarațiilor lui. Pentru întocmirea cât mai judicioasă a planului de ascultare se vor studia problemele ce probează vinovăția sau nevinovăția suspectului/inculpatului și, îndeosebi, se studiază problemele care pot fi lămurite numai cu ajutorul suspectului/inculpatului.

Planul trebuie să aibă un caracter flexibil (dinamic). Aceasta va conduce și la posibilitatea adaptării, modificării sau formulării de noi întrebări referitoare la fapta cercetată și la persoana autorului. Pregătirea în vederea ascultării mai depinde și de faptul dacă aceasta se face pentru prima oară sau dacă se repetă. În anumite cazuri, scopul primei ascultări a suspectului constă numai în lămurirea poziției și a sistemului său de apărare. În aceste cazuri, prima ascultare trebuie să se limiteze la întrebări cu caracter biografic și la ascultarea explicațiilor amănunțite asupra acuzațiilor care i se aduc. Cu prilejul unei asemenea ascultări, suspectului nu trebuie să i se pună întrebări care denotă neîncredere față de explicațiile date.

Ascultarea suspectului/inculpatului poate fi repetată ori de câte ori este necesară pentru stabilirea adevărului în cauză [art. 378 alin. (6) C. proc. pen.]. Totuși, ascultarea repetată a suspectului/inculpatului este uneori necesară numai în scopul controlului, adică pentru a se face posibilă compararea a două declarații ale sale asupra aceleiași probleme sau pentru a se vedea dacă între declarațiile suspectului/inculpatului și alte mijloace de probă nu există contradicții esențiale.

Cadrul tactic al ascultării propriu-zise a suspectului sau a inculpatului

Ascultarea suspectului sau a inculpatului se desfășoară, potrivit prevederilor art. 107-109 C. proc, pen., în trei etape principale (identificarea și comunicarea drepturilor și a obligațiilor, ascultarea liberă și punerea de întrebări), urmate de consemnarea declarațiilor (art. 110 C. proc. pen.). Ascultarea suspectului/incul-patului presupune nu numai cunoașterea problemelor ridicate de materialul probator strâns la dosarul cauzei și cunoașterea legilor psihice după care se conduce suspectului/inculpatului, ci și regulile tactice după care se desfășoară ascultarea, stabilite printr-o îndelungată experiență a organelor judiciare. Astfel, sub aspect tactic criminalistic, este recomandat a fi avute în vedere următoarele aspecte:

- crearea unei atmosfere favorabile ascultării și stabilirii contactului psihologic cu suspectul ori inculpatul reprezintă o regulă generală ce se cere aplicată încă de la bun început, de ea depinzând în măsură însemnată rezultatele obținute, mai ales dacă ne aflăm în situația unei prime audieri. Ascultarea trebuie să se desfășoare în prezența apărătorului, într-un cadru sobru, lipsit de elemente care pot distrage atenția sau determina în mod inutil apariția unui sentiment de teamă;

- adoptarea de către magistrat sau anchetator a unei atitudini demne, în raport cu autoritatea pe care o reprezintă. Organul judiciar va impune ascultării o atmosferă de seriozitate și de calm, lipsită de aroganță, de duritate, de expresii necivilizate și de orice ar putea conduce la instalarea tensiunii psihice. Numai o asemenea atmosferă este prielnică obținerii de declarații sincere și complete;

- crearea unei atmosfere liniștite, fără tensiune nervoasă, atmosferă mai prielnică mărturisirii. Trebuie evitat un comportament arogant, ironic, infatuat, jignitor, întreaga atitudine fiind la nivelul funcției de magistrat;

- începând din primul moment al luării contactului cu suspec-tul/inculpatul, organul de urmărire penală trebuie să-i vorbească pe un ton obișnuit, studiindu-l pentru a ști în ce fel să-l asculte.

Așa cum rezultă din dispozițiile legii procesuale penale, activitatea procesuală prin care se iau declarații de la suspect sau inculpat implică efectuarea anumitor acte și operații procedurale. Din acest considerent, activitatea de ascultare capătă un caracter complex, cu specificitate proprie. Acest caracter complex rezidă în aceea că în desfășurarea activității de ascultare legea instituie o succesiune de momente, ce trebuie parcurse în mod obligatoriu.

Verificarea identității suspectului sau a inculpatului

La începutul primei audieri organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să-i fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret, în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la oricare alte date pentru stabilirea situației sale personale [art. 107 alin. (1) C. proc. pen].

Verificarea identității suspectului sau a inculpatului este necesară pentru evitarea greșelilor și a neînțelegerilor. Pentru stabilirea contactului psihologic, în această primă fază, și pentru cunoașterea amănunțită a personalității suspectului sau a inculpatului, pot fi puse și întrebări, altele decât cele care interesează fapta, sau se poate purta o discuție prealabilă. Apoi, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc. pen. („Comunicarea drepturilor și a obligațiilor”), organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia. De asemenea, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile sale, prevăzute la art. 83 C. proc. pen.:

- dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declaratii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

- dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

- dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

- dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

- dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

- dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

- alte drepturi prevăzute de lege.

În egală măsură, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință și următoarele obligații [art. 108 alin. (2) C. proc, pen.]:

- obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;

- obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință.

Foarte importante sunt și obligațiile instituite de către legiuitor în sarcina organelor de urmărire penală. Astfel, conform art. 108 alin. (3) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile menționate în paragrafele de mai sus. Aceste drepturi și obligații i se comunică și în scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

Modalități tactice de ascultare în faza relatării libere

După etapa verificării identității, suspectului sau inculpatului i se pune o întrebare generală despre acuzațiile ce i se aduc pentru a-și preciza poziția. Cu această întrebare generală se trece, de fapt, în a doua etapă a ascultării, în care suspectul sau inculpatul este lăsat să relateze liber tot ce are de spus în legătură cu fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Potrivit art. 109 alin. (1) C. proc, pen., după îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată.

Modalitățile de audiere se raportează, în primul rând, la prevederile art. 109 C. proc, pen., după cum urmează: suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii. În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat, [art. 109 alin. (3) C. proc. pen.].

Suspectul sau inculpatul poate refuza să facă declarații sau poate să tăgăduiască faptele, iar organul de cercetare penală nu are voie să folosească nici amenințarea, nici violenta ori alte mijloace de constrângere (de ex.: amenințarea cu înrăutățirea regimului la locul de reținere, cu luarea unor măsuri represive față de acesta) și nici promisiuni de ușurare a situației sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. De asemenea, este inadmisibilă și înșelarea suspectului sau inculpatului, de exemplu, prin informarea inexactă că ceilalți suspecți (complicii săi) au recunoscut. În egală măsură, nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare (art. 101 C. proc. pen.).

1. Conduita organului judiciar

Conduita organului judiciar, pe timpul relatării libere, are o semnificație tactică deosebită. Pentru aceasta:

- va fi impusă o atmosferă de calm și răbdare, evitându-se întreruperile sau intervențiile inutile, chiar și în situația nesinceri-tății celui ascultat;

- în tot timpul relatării libere, organul de cercetare penală îi supraveghează (fără ostentație), în mod permanent, atitudinea celui ascultat, pentru a observa stările de neliniște, nervozitate, tendința de a trece mai repede peste anumite fapte;

- vor fi evitate, pe întreaga durată a ascultării, expresiile, gesturile de supărare, de nemulțumire sau de enervare, întreaga sa atitudine trebuind să se caracterizeze prin reținere și prin impasibilitate, astfel încât nicio reacție să nu-i trădeze părerile referitoare la susținerile persoanei anchetate;

- relatarea liberă a suspectului sau a inculpatului nu trebuie întreruptă prin formularea a noi întrebări sau prin darea de replici. Chiar dacă se observă că nu spune adevărul, suspectul trebuie lăsat să-și termine relatarea. Dacă însă este clar că suspectul se îndepărtează intenționat de la subiect, vorbind despre fapte care nu au legătură cu cauza, trebuie să i se propună să facă declarații asupra fondului cauzei.

În situația în care acuzația se referă la mai multe episoade, atunci și suspectul sau inculpatul trebuie să fie ascultat în legătură cu fiecare episod. La terminarea relatării libere asupra primului episod, trebuie să se treacă la formularea întrebărilor în legătură cu acest episod. Numai după lămurirea completă a tuturor împrejurărilor se poate trece la ascultarea relatării libere a suspectului sau a inculpatului cu privire la episodul următor. În timpul relatării libere a suspectului sau a inculpatului, organul de cercetare penală își va nota problemele pe care acesta nu le-a lămurit complet, pentru a-și formula întrebările pe care le socotește necesare. Există unele cazuri când declarația suspectului sau a inculpatului este socotită completă, nemaifiind necesar să se treacă la etapa a treia a ascultării, dar aceste cazuri sunt destul de rare.

Ascultarea suspectului sau a inculpatului se poate repeta de câte ori se crede necesar, neurmărindu-se din primul moment să se lămurească toate problemele (cum se întâmplă în cazul ascultării martorilor). Ascultarea în mai multe rânduri a aceluiași suspect sau inculpat ajută la verificarea materialelor obținute și eventual la demascarea acestuia. De obicei, prima ascultare a suspectului sau a inculpatului se face numai pentru a lămuri poziția acestuia și a-i cunoaște dispozitivul de apărare.

2. Avantajele relatării libere

Avantajele notabile ale relatării libere, în condițiile menționate, fie și în ipoteza declarațiilor nesincere sau incomplete, sunt evidente:

- relatarea liberă dă posibilitatea suspectului sau inculpatului să expună faptele și împrejurările în succesiunea lor firească, așa cum și le reamintește, urmărind un anumit șir al ideilor sale;

- obținerea de date despre faptele și împrejurările cauzei, despre participanți, date pe care organul judiciar nu le deținea;

- în timpul relatării libere, organul de cercetare penală are posibilitatea să-l examineze, să-l cunoască, să-și dea seama de poziția pe care a ales-o pentru apărarea sa și dacă este sincer sau nu în cele relatate.

Este foarte important de știut că, încă din faza relatării libere, suspectul sau inculpatul poate fi condiționat să facă declarații sincere. Astfel, deși organul judiciar va trebui să-și controleze cea mai mică reacție care I-ar putea face permisiv pentru cel ascultat, totuși, el trebuie să stabilească un contact uman cu cel audiat, marcat psihic de starea de frustrare în care se află, mai ales dacă este arestat.

Tactica ascultării în faza adresării de întrebări

Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai încordat al ascultării suspectului sau a inculpatului. Îndeosebi în această etapă se manifestă calitățile anchetatorului, pregătirea sa în vederea audierii persoanelor suspecte, perseverența, răbdarea, spiritul de observație, perspicacitatea, inițiativa și spiritul său activ. Trebuie să se țină seama că, de obicei, suspectul sau inculpatul se pregătește dinainte în vederea audierii, că pregătește răspunsuri la întrebările despre care crede că i se vor pune și adoptă o anumită linie de conduită. Adesea suspectul își definește și tonul declarațiilor sale.

Potrivit prevederilor art. 109 alin. (1) C. proc, pen., după ce suspectul sau inculpatul a fost lăsat liber să declare tot ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, i se pot pune întrebări. Și în această fază, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. pen., suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia sa utilizeze însemnări și notițe proprii.

1. Tactica formulării de întrebări

Tactica formulării de întrebări este în funcție de declarațiile făcute anterior de suspect sau inculpat, de caracterul lor sincer și complet. Organelor judiciare le este dat să întâlnească atitudini diferite ale suspecților sau inculpaților față de acuzațiile ce li se aduc:

- suspectul sau inculpatul recunoaște vinovăția sa (recunoaște complet sau parțial acuzațiile ce i se aduc) și face declarații adevărate;

- suspectul sau inculpatul nu recunoaște că este vinovat și face declaratii adevărate, deoarece, într-adevăr, este nevinovat;

- suspectul sau inculpatul recunoaște că poartă în întregime sau în parte vina, face însă declarații neadevărate, fie luând asupra sa vina altcuiva, fie ascunzând împrejurările cele mai grave ale infracțiunii pe care a săvârșit-o sau ascunzându-și complicii ori străduindu-se să se prezinte pe sine ori faptele sale într-o lumină mai favorabilă;

- suspectul sau inculpatul refuză a face declarații sau nu recunoaște că este vinovat și face declarații mincinoase pentru a scăpa de răspundere.

Organele judiciare nu pot determina dintr-o dată cu care dintre cele patru atitudini ale suspectului sau inculpatului va avea de-a face în fiecare caz concret. De aceea, trebuie formulate două reguli destul de importante:

- să nu se dea crezare declarațiilor suspectului sau inculpatului, indiferent de faptul dacă acesta recunoaște sau nu că este vinovat; în toate cazurile este obligatoriu să se verifice amănunțit aceste declarații.

- cu prilejul ascultării suspectului sau inculpatului, să nu se formeze idei preconcepute și să nu se presupună anticipat că declarațiile suspectului sau inculpatului care neagă vinovăția sa sunt în mod obligatoriu mincinoase.

Cea mai întâlnită situație este aceea a suspectului sau inculpatului care a săvârșit o infracțiune gravă, dar neagă în totalitate vinovăția sa sau cel puțin o parte a acesteia. În orice caz, uneori cu intenție, iar alteori inconștient, acesta prezintă cu lipsă de obiectivitate rolul său în săvârșirea infracțiunii, micșorându-și răspunderea. În aceste cazuri, alegerea unei tactici juste de efectuare a ascultării trebuie să ducă la demascarea suspectului sau a inculpatului și la obținerea unor declarații veridice de la acesta.

Dacă suspectul sau inculpatul nu este vinovat, ascultarea lui trebuie să aibă ca rezultat obținerea unui număr cât mai mare 1 de date concrete, iar verificarea declarațiilor să ducă la stabilirea nevinovăției acestuia. Concretizarea faptelor și clarificarea tuturor amănuntelor în declarațiile suspectului sau inculpatului sunt importante și în cazurile în care acesta își recunoaște vinovăția. Trebuie să se aibă în vedere că în orice moment suspectul sau inculpatul poate să-și schimbe sau să-și retracteze declarațiile; într-un asemenea caz, existenta unui mare număr de detalii și amănunte care pot fi verificate permite compararea datelor obținute și dă posibilitatea să se tragă concluzii asupra sincerității declarațiilor acestuia.

Dacă cu prilejul ascultării suspectului sau a inculpatului asupra unor amănunte, în declarațiile acestuia se constată contradicții față de cele arătate anterior, atunci, din punct de vedere tactic, este indicat să nu se atragă imediat atenția celui ascultat asupra contradicțiilor constatate, atât timp cât acestea nu vor fi verificate. În orice caz, suspectului sau inculpatului nu trebuie să i se comunice că în declarațiile sale există contradicții până când acesta nu va semna declarația, în cuprinsul căreia vor fi consemnate răspunsurile referitoare la amănuntele faptelor ce se cercetează.

În unele cazuri, suspectul sau inculpatul denunță organelor judiciare, ca autori ai infracțiunii, pe alte persoane. Nu trebuie să se piardă din vedere că adeseori suspecți! sau inculpații recurg la denunț pentru a trece propria vinovăție asupra altora și pentru a diminua astfel răspunderea ce le revine ca urmare a infracțiunii săvârșite. De aceea, întocmai ca și celelalte declarații ale suspectului sau inculpatului, fiecare denunț care are importanță esențială pentru cauză trebuie verificat foarte amănunțit.

În cazurile în care suspectul sau inculpatul neagă că este vinovat și declarațiile sale se confirmă în parte cu ocazia verificării, audierea ulterioară a acestuia trebuie efectuată conform tacticii audierii martorului. Această indicație se referă îndeosebi la punerea de întrebări suspectului sau inculpatului, care urmăresc să-l ajute să-și reamintească faptele ce ar putea contribui la verificarea minuțioasă și obiectivă a restului declarațiilor sale. Când suspectul sau inculpatul se folosește de alibi, i se va cere să explice toate amănuntele în legătură cu acesta, cu mențiuni precise asupra tuturor împrejurărilor. Timpul trebuie să fie precizat în zile, ore și, când este cazul, chiar în minute.

2. Clasificarea întrebărilor adresate suspectului sau inculpatului

Clasificarea întrebărilor adresate suspectului sau inculpatului se poate face după mai multe criterii, mai importante fiind scopul urmărit de organul judiciar și întinderea problemelor vizate:

a) un prim criteriu este definit de caracterul lor general. De aceea, ca și în cazul întrebărilor adresate martorilor, întrebările puse suspectului sau inculpatului pot fi întrebări de control, de precizare, de completare sau ajutătoare;

b) un alt criteriu de clasificare vizează și specificul problemelor urmărite prin ascultarea suspecților sau a inculpaților. Astfel, întrebările pot fi clasificate în:

- întrebări cu caracter general, referitoare la faptele cercetate sau împrejurările cauzei, privite în totalitatea lor. În această categorie pot fi incluse și întrebările temă, puse suspectului sau inculpatului pentru ca să cunoască pentru ce anume este tras la răspundere;

- întrebări-problemă, care vizează aspecte concrete ale cauzei cercetării și care sunt formulate astfel încât să restrângă sfera răspunsurilor posibile date de suspect sau inculpat (ex.: „Cum ați intrat în casă?”, „Cum ați imobilizat proprietarul?");

- întrebări de detaliu, având un scop asemănător întrebărilor adresate martorilor (completare, precizare, control), însă cu o finalitate diferită - se urmărește precizarea anumitor detalii necesare verificării declarațiilor suspectul sau inculpatul sau revelarea unor aspecte pe care le-a neglijat cu sau fără intenție. De exemplu: „Unde v-ați întâlnit cu cel care v-a dat pistolul?”, „în ce încăpere se afla victima?”.

Din răspunsurile pe care suspectul sau inculpatul le dă la întrebările de detaliu, organele judiciare își pot da seama de logica întregului sistem de apărare al acestuia. Cu ajutorul acestor întrebări, suspectul sau inculpatul poate fi cu ușurință demascat, încurcându-l în rețeaua proprie de inexactități pe care le-a precizat anterior. Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau problemă ce necesită a fi lămurită. De asemenea, întrebările se formulează clar și concis, fără să aibă două înțelesuri și cu o terminologie adecvată persoanei ascultate.

Întrebările se ordonează în așa fel încât fiecare dintre ele să fie o noutate pentru suspect/inculpat. Întrebările trebuie să fie de așa natură încât, prin ele, să nu se evidențieze problemele care interesează în mod deosebit urmărirea și nici importanța pe care ar avea-o pentru cauză răspunsurile date. Se recomandă ca întrebările care țin de esența cauzei să fie puse printre cele de importanță minoră. Pentru verificare, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.

Vor fi evitate întrebările sugestive, indiferent de natura lor (implicative sau disjunctive), căci pot influența, în mod negativ, întregul mers al ascultării. În cazul lor, suspectul sau inculpatul ori nu răspunde, ori confirmă numai o afirmare a celui care conduce ascultarea, astfel încât nu se poate stabili nimic real din conținutul faptelor.

Întrebările alternative constituie o variantă a întrebărilor sugestive, care pot fi puse în anumite împrejurări când se urmărește verificarea sincerității suspectului sau a inculpatului. În niciun caz aceste întrebări nu se pun la începutul lămuririi unor probleme, deoarece, în cazurile acestea, ar avea rol de întrebări sugestive. Întrebările alternative, pe lângă rolul de a preciza și lămuri faptele, servesc la angajarea procesului asociativ al memoriei, pentru ca prin sublinierea unor aspecte suspectul sau inculpatul să-și amintească faptele care servesc la acuzarea sau la apărarea sa.

3. Modalitățile tactice de adresare a întrebărilor

Modalitățile tactice de adresare a întrebărilor se raportează la poziția suspectului sau a inculpatului față de învinuirea adusă, de încercările de disimulare a adevărului și, bineînțeles, de structura sa psihică.

- în ipoteza recunoașterii, a unor declarații sincere și complete, nu se pun probleme tactice deosebite, întrebările vizând numai unele precizări sau completări;

- în cazul refuzului de a face declarații, al declarațiilor incomplete sau nesincere, este necesar să se apeleze la reguli tactice adecvate. În cazul refuzului de a face declarații, pe lângă convingerea suspectului sau inculpatului de a renunța la această poziție, organul judiciar va căuta să afle care este motivul refuzului (teama, neîncrederea în organul judiciar, acoperirea unor complici ș.a.). Alături de refuzul de a face declarații se pot întâlni situații în care persoana este sinceră, însă are o lacună de memorie. În această alternativă, tăcerea poate fi înlăturată prin întrebări de natură să-i reactiveze conținutul memorial;

- în situația declarațiilor mincinoase, contradictorii, incomplete, a respingerii acuzațiilor ori a persistării în refuzul de a face declarații, tactica ascultării suspectului sau a inculpatului are un caracter mult mai complex.

Procedee tactice de ascultare

Procedeele tactice de ascultare a suspectului sau a inculpatului, raportate la împrejurările menționate anterior, pot fi următoarele:

- tactica ascultării repetate, utilizată frecvent în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii și mincinoase, în care întrebările de detaliu au o mare importanță. Această tactică se sprijină pe presupunerea că prin ascultări repetate suspectul sau inculpatul care ascunde adevărul va face să apară în declarațiile sale succesive unele contradicții, unele nepotriviri care vor servi organelor judiciare la stabilirea adevărului;

- tactica ascultării încrucișate, folosită în cazul unor suspecți sau inculpați mai dificili, când două sau trei persoane pun întrebările în mod succesiv, iar suspectul sau inculpatul trebuie să răspundă pe rând fiecăreia. Acest procedeu este privit însă cu anumite rezerve, deoarece poate avea ca efect dezorientarea, încurcarea celui ascultat, chiar și atunci când este o persoană complet sinceră (mai ales dacă are o structură psihică mai slabă). O variantă a interogatoriului încrucișat constă în ascultarea succesivă a suspectului sau a inculpatului de către două persoane (procedeul „polițist bun, polițist rău”). În aceste cazuri este posibil ca suspectul sau inculpatul să găsească o mai mare încredere față de una din persoanele care-l ascultă și să devină mai comunicativ. După fiecare ascultare, cele două persoane trebuie să se pună de acord asupra progreselor obținute în declarațiile suspectului sau inculpatului și să redacteze împreună întrebările principale pe care le va pune fiecare suspectului sau inculpatului în continuarea ascultării.

- tactica întâlnirilor surpriză (neașteptate), folosită în momentele psihice de o anumită tensiune, prin care se zdruncină adesea poziția recalcitrantă a suspectului sau a inculpatului. Diferite persoane care-l cunosc personal sau despre care se presupune că au fost complicii săi se introduc în camere diferite, în care se va intra cu suspectul sau inculpatul „ca din întâmplare’’, cău-tându-se o cameră pentru ascultarea sa. Aceste întâlniri (organizate de către organele de cercetare penală) trebuie să pară cât mai naturale și, în același timp, vor influența și declarațiile persoanelor văzute de suspect sau inculpat, care, socotindu-se cel puțin în parte demascate, vor dovedi o mai mică rezervă în timpul ascultării.

- tactica „complexului de vinovăție", care constă în alternarea unor întrebări neutre cu întrebări ce conțin cuvinte „afectogene", referitoare la faptă, la rezultatele ei, la persoanele implicate (numele victimei, denumirea bunurilor furate), care dă rezultate bune la persoanele mai sensibile.

Pe întreg parcursul ascultării suspectului sau a inculpatului, cele declarate de acesta, atât împotriva sa, cât și în favoarea sa, vor trebui verificate cât mai urgent, prin martori, expertize, reconstituiri, percheziții și alte mijloace de probă, pentru a se cunoaște adevărata desfășurare a faptelor și situația reală a suspectului sau a inculpatului. Cu ocazia acestor verificări se pot descoperi noi probe despre unele fapte ascunse de suspect sau inculpat sau se poate face dovada nevinovăției lui.

În aplicarea procedeelor tactice enumerate în cele de mai sus se recurge și la conjugarea lor cu alte elemente tactice constând în:

- folosirea contradicțiilor din propriile declarații ale suspectului sau inculpatului;

- prezentarea altor probe sau mijloace de probă, obținute în timpul cercetărilor, din care rezultă indubitabil temeinicia acuzațiilor;

- folosirea materialelor rezultate în urma verificării declarațiilor suspectului sau inculpatului, care confirmă inexactitatea explicațiilor sale.

Există două procedee tactice principale folosite pentru prezentarea probelor de vinovăție

- procedeul ascultării progresive, în care suspectului sau inculpatului i se prezintă gradat probele sau datele privind acuzațiile ce i se aduc, începând cu probe de mai puțină importanță sau despre care știe că se află în posesia anchetatorului (amănunte secundare ale infracțiunii sau ale diferitelor fapte neesențiale, care dovedesc indirect existența infracțiunii) și terminând cu cele la care nu se aștepta să fie deținute de organul judiciar (cele care stabilesc faptul principal). Firește că probele de la urmă sunt cele mai puternice, însă ele trebuie să fie bine verificate. Ca urmare a folosirii acestui procedeu, suspectul sau inculpatul renunță adesea la declarațiile neadevărate făcute anterior.

- procedeul ascultării frontale, constând în prezentarea încă din primul moment, pe neașteptate, a probelor celor mai importante (puternice), din care rezultă cu claritate vinovăția celui ascultat (raport de expertiză, declarații ale martorilor oculari). Prezentarea frontală a probelor nu este recomandabil să se facă înainte de relatarea liberă a suspectului sau a inculpatului asupra împrejurărilor cauzei și fără o prealabilă verificare a exactității tuturor datelor care stau la baza acuzării. Acest procedeu urmărește ca prin pătrunderea în veriga cea mai slabă a apărării să determine pe suspect sau inculpat să facă declarații adevărate.

Alegerea unuia dintre aceste două procedee tactice depinde de caracterul probelor concrete existente și de persoana suspectului sau a inculpatului (puterea lui de voință, gradul de perversitate, gradul de încăpățânare în negarea vinovăției), precum și de valoarea probantă a probelor care i se prezintă. De asemenea, nu trebuie să i se prezinte suspectului sau inculpatului toate probele deodată, deoarece într-un asemenea caz anchetatorul va fi dezarmat din punct de vedere tactic. Suspectului sau inculpatului trebuie să i se prezinte numai probe verificate, concludente. Când se dispune de material suficient și bine verificat în legătură cu o cauză cercetată, se poate adopta

tactica povestirii întregului proces al infracțiunii, folosind datele reale ale acesteia și probele de la dosar. În numeroase cazuri, când suspectul sau inculpatul nu este prea înrăit (profesionist, recidivist), va recunoaște faptele, fiind copleșit de probele ce-i sunt prezentate.

Dacă suspecții sau inculpații sunt solidari în a nu recunoaște faptele, se încearcă cu răbdare să se destrame unitatea de poziție, prin recunoașterea măcar parțială a faptelor de către unii din ei și apoi se va încerca reconstituirea „întregului” din aspectele parțiale recunoscute de unul sau de mai mulți dintre ei. În toate cazurile când se ascultă un grup solidar de suspecți sau inculpați, trebuie să se caute cu răbdare „veriga cea mai slabă” a grupului, pentru a se putea obține primele mărturisiri parțiale. Aceste mărturisiri nu vor fi citite celorlalți, dar din întrebările care li se vor pune să rezulte că unele date sunt cunoscute de către organul de cercetare penală, fără a preciza cât anume se cunoaște. În cazul suspecților sau al inculpaților ce nu vor să facă nicio declarație în legătură cu faptele lor, se adoptă metoda tactică a verificării felului cum și-au petrecut timpul, înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Verificarea celor afirmate se va face în mod riguros, pe zile și ore, insistându-se asupra „golurilor de timp" pe care suspectul sau inculpatul nu le poate justifica.

Consemnarea declarațiilor suspectului sau ale inculpatului

Consemnarea în scris

Consemnarea declarațiilor se face în condițiile prevăzute de art. 110 C. proc. pen. În fiecare declarație se vor consemna întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat și, totodată, se va consemna de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării suspectului sau inculpatului.

Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului. Forma de redare a declarațiilor trebuie să fie cât mai precisă și fidelă expunerii suspectului sau a inculpatului, folosindu-se cuvintele și expresiile sale, fără reformulări sau încercări de sintetizare a celor declarate.

Fidelitatea în consemnarea declarațiilor este cu atât mai necesară cu cât pot exista suspecți sau inculpați care fac afirmații contradictorii, recunosc anumite fapte sau oferă date despre alte persoane fără să-și dea seama imediat. Dar, în momentul în care li se citește declarația, sesizează contradicțiile, ca și faptul că au implicat alte persoane, refuză să semneze ori pur și simplu neagă că le-au făcut. De aceea, este indicat să se procedeze la consemnarea imediată a fiecărei afirmații importante, îndeosebi în ascultarea de lungă durată, sau în cazul unor suspecți sau inculpați de rea-credință. Oricum, se impune cel puțin notarea lor de către organul judiciar, fără ca prin aceasta să se perturbe desfășurarea normală a ascultării.

Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă. Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.

Cu titlu de noutate, actualele norme procesual penale dispun că, în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă [art. 110 alin. (5) C. proc. pen.].

Audierea suspectului sau a inculpatului în faza de judecată

La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecății sau să facă o prezentare succintă a acestuia. Președintele explică apoi inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.

Conform art. 378 C. proc. pen., inculpatul este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați, precum și de avocații acestora și de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Președintele și ceilalți membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei. Se observă astfel rolul pe care îl va avea instanța de judecată în cadrul procesului penal viitor, acela de arbitru pasiv. Instanța, chiar dacă nu pune întrebări decât atunci când consideră necesar, poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.

În situațiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, acesta va fi întrebat dacă își manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat. Când inculpatul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări sau când există contraziceri între declarațiile făcute de inculpat în instanță și cele date anterior, președintele îi cere acestuia explicații și poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare. Când inculpatul refuză să dea declarații, instanța dispune citirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior.

Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. Dacă sunt mai mulți inculpați, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezența celorlalți inculpați. Când interesul aflării adevărului o cere, instanța poate dispune audierea vreunuia dintre inculpați fără ca ceilalți să fie de față. Declarațiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalți inculpați, după audierea lor. Inculpatul poate fi din nou audiat în prezența celorlalți inculpați sau a unora dintre ei (art. 379 C. proc. pen.).