Declarația persoanei vătămate și psihologia victimei
| Comentarii |
|
Pe lângă declarațiile martorilor, suspectului și inculpatului, la aflarea adevărului în cauză, o contribuție substanțială pot aduce și declarațiile celorlalți subiecți procesuali, printre care se situează și persoana vătămată. Persoana vătămată prin infracțiune poate să participe în procesul penal, fiind purtătoarea unor informații prețioase pentru organele judiciare. Cât privește funcția declarațiilor acestor subiecți procesuali, literatura de specialitate este unanimă în a sublinia că acestea sunt de natură să reliefeze diversele elemente de fapt care pot servi la aflarea adevărului ca probă cu referire la fapta săvârșită, modul de comitere, participanții la infracțiune, urmările produse.
Importanța psihologiei persoanei vătămate în luarea declarațiilor
Spre deosebire de martor, în majoritatea cazurilor, persoana vătămată este interesată în proces. Declarațiile sale pot fi umbrite de trăirea tabloului faptei, cunoașterea parțială, fragmentară a procesului comiterii infracțiunii, dorința răzbunării împotriva făptuitorului. În această privință, de multe ori s-a constatat că victimele au tendința de a prezenta situația faptică exagerat, în detrimentul suspectului sau inculpatului, atât din dorința răzbunării, cât și pentru a obține pe cale judiciară despăgubiri civile substanțiale.
Psihologia persoanei vătămate permite elaborarea științifică a regulilor și procedeelor tactice de ascultare a victimei infracțiunii, reprezentând totodată o sursă potențială deosebit de importantă în descoperirea infractorului. De asemenea, analiza profilului psihic al persoanei vătămate face posibilă cercetarea mai exactă a împrejurărilor în care a fost săvârșit un fapt penal și, de aici, conturarea laturii subiective a infracțiunii, a celorlalte elemente de natură să permită aflarea adevărului și tragerea corectă la răspundere penală a agresorului.
Organele judiciare, în special organele de urmărire penală specializate, au în vedere faptul că fiecare victimă este altfel. Fiecare va reacționa în felul său, în funcție de experiența anterioară, de trecutul și nivelul de instruire propriu. Comportamentul persoanei vătămate depinde, de asemenea, de atitudinea celui care o interoghează (gestică, intonație). Persoanele vătămate au speranța că vor fi ajutate. Instinctul de bază al victimei este să supraviețuiască și fiecare va încerca acest lucru prin orice mijloace. Numai că fiecare victimă are propriul ei arsenal de mijloace de supraviețuire. Unele resping colaborarea cu poliția sau cu organele de urmărire penală încă de la început, altele înțeleg că numai ajutând prin relatarea cât mai precisă a faptelor în care au fost implicate se vor ajuta pe ele însele. Dacă victimei i se acordă atenția cuvenită, aceasta va fi de folos și poliției și procuraturii. O sugestie ar fi evaluarea situației victimei cu ajutorul unui psiholog.
Transformările de natură imaterială, schimbările petrecute în plan psihic, în memoria victimei, nu pot fi relevate fără stăpânirea de către organele judiciare a unor cunoștințe de tactică criminalistică, psihologie judiciară și din sfera investigației de natură criminologică. Pentru evaluarea unei declarații, organul judiciar se confruntă frecvent cu probleme privind buna-credință a persoanei vătămate ori măsura în care declarația reflectă realitatea obiectivă sau doar o versiune a faptei.
În situația specială a persoanei vătămate, percepția și memorarea se fac pe fondul unor intense tulburări afective care explică lacunele din declarații și prezentarea inconștient denaturată a celor percepute. Fenomenele de iluzie și de sugestie, efectul „halo", experiența anterioară, vizibilitatea, audibilitatea și durata percepției sunt câțiva factori din multitudinea celor care produc erori sau alterează perceperea actului infracțional și care trebuie luați în considerare de organul ce instrumentează cauza. Acestea sunt motivele pentru care se impune cercetarea procesului psihic de formare a declarației persoanei vătămate, structurat în cele patru faze ale sale mai importante: percepția (recepția) informației, prelucrarea ei logică, memorarea și reactivarea.
Particularități ale psihologiei victimei
În majoritatea cazurilor, persoana vătămată percepe și își amintește mai bine decât alți martori împrejurările infracțiunii îndreptate împotriva sa. De aceea, de la persoana vătămată se pot obține cele mai veridice declarații asupra unei serii de amănunte ale unei asemenea infracțiuni. Totuși, există cazuri în care partea vătămată nu își amintește absolut nimic cu privire la împrejurările infracțiunii a cărei victimă a fost, îndeosebi dacă acest eveniment a fost neașteptat pentru ea. Astfel, victima unui accident de circulație poate uneori să nu-și amintească nimic din împrejurările în care a fost accidentat. De cele mai multe ori, persoana vătămată percepe fapta în care este implicată în mod lapidar și chiar contradictoriu, din cauza rapidității acțiunii exercitate de infractor și a emoției de frică și disperare care îi controlează procesele psihice în acele momente.
1. Particularități și categorii de recepție senzorială ale persoanei vătămate
Primul moment al formării declarațiilor victimei îl reprezintă recepția, ca rezultantă psihologică a percepției sale senzoriale, în momentul în care este supusă unei agresiuni. Alături de senzațiile auditive sau vizuale, întâlnite în formarea declarațiilor martorilor, în cazul persoanei vătămate (mai ales în cazul infracțiunilor îndreptate împotriva sănătății sau integrității corporale), întâlnim inclusiv senzațiile de durere (cutanate), dar și senzații olfactive și gustative.
1.1. Recepția auditivă
Omul este capabil să perceapă dintr-o infinitate de nuanțe o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc obligatoriu sau întâmplător săvârșirea unor infracțiuni. Față de natura extrem de variată a împrejurărilor în care se săvârșesc infracțiunile, de sunetele și zgomotele ce le pot însoți, poate prezenta interes determinarea următoarelor împrejurări:
- distanța dintre sursa sonoră și organul receptor, apreciată în funcție de intensitatea undelor sonore;
- direcția de propagare a fenomenelor sonore, care poate avea caracter de certitudine când este întemeiată nu doar pe senzații auditive, ci și vizuale;
- determinarea fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor. Din cauza experienței acumulate, omul nu percepe pur și simplu sunete, ci acestea sunt însoțite de înțelegerea lor.
Iluziile acustice pot influența însă recepția fenomenelor sonore, în sensul distorsionării ei. Deși datorate unor cauze multiple, iluziile sunt declanșate de stări conflictuale circumscrise condițiilor de săvârșire a infracțiunilor, mai ales dacă sunt asociate cu alți stimuli.
1.2. Recepția vizuală
Precizăm că, dintre undele electromagnetice ce acționează asupra analizorului vizual, pot provoca senzații vizuale doar cele cu lungimea de undă cuprinsă între 396 și 760 milimicroni, respectiv între violet și roșu. Referitor la recepțiile vizuale, amintim că mai pot apărea probleme de genul:
- imaginilor consecutive, constând în persistarea acestora după ce stimulul începe să acționeze, în culori normale sau inversate (negative);
- contrastului simultan, în care un obiect cenușiu pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb, iar pe un fond cromatic tinde să ia nuanța culorii complementare fondului (pe galben devine albăstrui).
1.3. Recepția cutanată
Senzațiile de durere pot fi resimțite în orice regiune a corpului, cu posibilitatea de a fi localizate în zona lezată, atât sub aspectul intensității (vie, surdă, pulsatilă, zdrobitoare, străpungătoare), cât și al durerii (continue sau trecătoare). Deși percepe senzația de durere, victima are o percepție nesigură a cauzei care o determină, precum și a obiectului vulnerant. Persoana vătămată nu poate preciza cu exactitate date ca numărul loviturilor primite sau, în cazul participației, cine i-a produs cea mai gravă leziune.
În literatura de specialitate au fost identificate 3 categorii de senzații cu mecanisme senzoriale diferite:
- senzațiile tactile (de presiune, de atingere), care sunt determinate de deformarea pielii ca efect al presiunii; după un timp, aceste senzații nu mai sunt percepute, ceea ce poate favoriza comiterea unor infracțiuni în locurile aglomerate (furturi din buzunare, poșete, tâlhării stradale cu smulgerea lănțișoarelor ș.a.);
- senzațiile termice de cald și rece, care se manifestă sub acțiunea unui stimul cu o temperatură mai mare, respectiv mai mică decât temperatura pielii (32-33°C, care reprezintă zero fiziologic). Stimularea poate avea loc și de la distanță pe calea schimbului termic radiant;
- senzațiile de durere sunt provocate de orice stimul mai intens (mecanic, termic, electric, chimic), care duce la vătămarea țesutului, a terminațiilor nervoase din piele. Senzația de durere nu indică decât durere pură, putând fi cel mult asociată cu o localizare relativă a zonei lezate sau a intensității (vie, surdă, străpungătoare) și cu durata senzației.
1.4. Recepția olfactivă
Menționăm că aceasta este rezultatul stimulării receptorilor olfactivi de către anumite substanțe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de vapori, receptori situați în membrana mucoasă a cavității nazale. Relativitatea recepției afective poate fi întâlnită în următoarele situatii:
- nedeterminarea unor caracteristici generale ale mirosului;
- stabilirea direcției din care ar fi provenit mirosul. Dacă persoana vătămată indică și direcția din care au provenit mirosurile, trebuie neapărat să se țină seama de condițiile atmosferice, de direcția curenților de aer ce au purtat mirosul respectiv;
- false identificări ale caracteristicilor olfactive determinate de tensiunea emoțională. Fondul afectiv, caracterizat prin teamă și emoție, este propice apariției iluziei olfactive, sugestiei către alte persoane prezente și autosugestiei.
1.5. Alte categorii de senzații
Alte categorii de senzații, mai rar întâlnite în practică, pot avea o oarecare însemnătate în formarea unei imagini complete despre evenimentele în legătură cu care relatează persoana vătămată:
- senzațiile gustative - interesează în intoxicațiile alimentare și tentativele de otrăvire: gustul caracteristic (dulce, amar, acru, sărat) poate fi anihilat în amestec cu alte băuturi sau dacă substanța toxică este administrată în doze mici și în mod succesiv;
- senzațiile interne sau organice (sete, greață, foame, sufocare);
- senzațiile kinestezice sau de mișcare (cu ajutorul cărora ne dăm seama de poziția membrelor, direcția și viteza mișcării acestora);
- senzațiile de echilibru, care reflectă modificările poziției corpului în funcție de centrul lui de greutate, de poziția și direcția mișcărilor capului, de accelerarea sau de încetinirea mișcării pe orizontală, verticală sau circulari.
2. Factori de distorsiune ai recepției senzoriale a victimei
2.1. Factorii de natură obiectivă
Factorii de natură obiectivă sunt aceiași ca și în cazul recepției martorului:
- condițiile de iluminare în care are loc percepția vizuală influențează puternic vizibilitatea însușirilor obiectelor, în special a culorii acestora. Lumina artificială poate denatura percepția culorilor prin intensitatea ei și natura iluminatului, modificând proprietățile culorilor (tonalitatea cromatică, saturația și luminozitatea), spre deosebire de lumina naturală a zilei care oferă condițiile cele mai bune vizibilității;
- condițiile meteorologice sunt factorii care pot optimiza, dar mai ales pot perturba procesul perceptiv. Ceața, ploaia sau ninsoarea puternică reduc considerabil vizibilitatea, iar vântul puternic și furtuna creează greutăți și erori în percepția auditivă;
- distanța mare și diversele obstacole, interpuse între persoana vătămată și obiectul observației sale, îi îngreunează procesul perceptiv, reducându-i vizibilitatea, apărând erori în procesul auditiv din cauza ecourilor sau reverberațiilor produse de obstacole. Asemenea situații pot fi întâlnite, de exemplu, în cazul folosirii armelor de foc;
- existența unor surse sonore poate bruia în primul rând percepția auditivă. De exemplu, zgomotul de fond datorat vecinătății unui obiectiv industrial sau iluzia auditivă, creată prin atribuirea sunetului unui alt obiect aflat în câmpul vizual al persoanei vătămate și nu celui emis în realitate de un alt obiect care emite sunete asemănătoare;
- durata percepției, respectiv intervalul de timp în care este posibilă percepția. Calitatea percepției este condiționată de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare a celui care percepe sau a obiectivului percepției, uneori de timpul de iluminare;
- disimularea înfățișării este o condiție obiectivă care poate denatura grav declarațiile persoanei vătămate, fiind provocată de însăși persoana autorului infracțiunii care, în acest scop, apelează la deghizări, caută să atragă atenția acționând cu rapiditate, folosind diverse metode care să îngreuneze identificarea sa;
- complexitatea fenomenului perceput face tot mai dificilă percepția și, mai ales, memorarea lui. Un număr, chiar mic, de evenimente cu succesiune rapidă în timp va duce la scăderea clarității și a fidelității declarațiilor persoanei vătămate până la neconcordanță cu declarația celor care au perceput acele fapte în calitate de martori. Cu atât mai mult va fi diminuată capacitatea de percepție a persoanei vătămate în cazul unor evenimente desfășurate concomitent, care depășesc volumul atenției celui care le percepe.
2.2. Factorii de natură subiectivă
Factorii de natură subiectivă sunt determinați de particularitățile psihofiziologice și de personalitate ale persoanei vătămate, fie că efectul lor este unul vremelnic, fie că este de durată. Astfel, aceștia sunt:
- calitatea organelor de simț, orice defecțiune a acestora afectând o parte din posibilitățile de percepție, respectiv capacitatea senzorială a persoanei vătămate;
- vârsta și sexul persoanei vătămate. Experiența anterioară bogată poate influența percepția și interpretarea completă, exactă a evenimentelor, dar influențează imaginația pasivă, involuntară care va da naștere unor imagini noi prin prelucrarea percepțiilor pe baza experiențelor anterioare;
- personalitatea și gradul de instruire a individului joacă un rol semnificativ în procesul perceptiv, mai ales atunci când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care se asistă;
- temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după care trebuie făcută diferențierea între un individ și altul cu privire la capacitatea și modul de a reacționa și de a distinge fapte sau date;
- stările de oboseală, precum și reducerea capacității perceptive ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor, conduc, de asemenea, la o scădere a acuității senzoriale;
- stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o influență inhibitoare asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia, situație întâlnită destul de frecvent la persoanele care sunt implicate în fapte cu un caracter șocant (accidente grave, scandaluri, omoruri ș.a.) și mai ales atunci când, în săvârșirea faptelor respective, sunt antrenate rude, prieteni sau cunoștințe apropiate;
- atenția se numără printre factorii de care depind direct calitatea și realismul percepției. Calitățile atenției sunt stabilitatea și mobilitatea acesteia, gradul de concentrare și distribuția ei;
- recepția senzorială mai poate fi în funcție și de tipul perceptiv căruia îi aparține persoana vătămată. Astfel, persoana vătămată cu recepție de tip analitic are capacitatea de a reține mai multe amănunte, detalii, spre deosebire de tipul sintetic, care reține întregul, caracteristicile generale.
Caracteristici ale formării declarațiilor persoanei vătămate
1. Prelucrarea și decodificarea informațiilor
A doua etapă, esențială în formarea declarațiilor persoanei vătămate, constă în prelucrarea și decodificarea la nivel cortical a informației percepute. Dată fiind strânsa legătură a acestui proces cu fenomenul receptiv, în majoritatea lucrărilor de psihologie judiciară și tactică criminalistică aceste două etape sunt reunite, pornindu-se de la identitatea factorilor care influențează aceste două momente psihice. Delimitările în procesualitatea formării declarației persoanei vătămate sunt însă semnificative. Spre exemplu:
- în momentul decodării informațiilor, un rol important îl au și diferite trăiri afective trezite de obiectul perceput, care place/ displace, interesează sau înspăimântă;
- în procesul receptiv, datorită legăturii complexe dintre analizatorii implicați, pot fi reflectate și aspecte ale lumii obiective, pentru care nu există sisteme de recepție specializate. Astfel se explică de ce pot fi percepute distanța, timpul, mișcarea, relieful.
2. Factorii de bruiaj
Factorii de bruiaj ce acționează în procesul perceptiv, acționează în egală măsură și în procesul decodării informațiilor:
2.1. Aprecierea dimensiunilor
Cercetările psihologice au pus în evidență tendința de supraestimam a dimensiunii obiectelor mici și de subestimare a dimensiunii obiectelor mari.
- aprecierea mărimii obiectelor se poate situa mult peste mărimea lor reală dacă acestea apar pe neașteptate, în timpul nopții sau într-o atmosferă încărcată;
- aprecierea adâncimii și distantei poate fi distorsionată de factori care conduc la percepții false, cum ar fi, de pildă: mărimea imaginii retinale (un obiect este perceput de la distanță ca fiind mic).
De asemenea, umbrele, modul de repartizare a luminii pe un obiect, reprezintă un factor important de percepere a reliefului.
2.2. Aprecierea timpului
Aprecierea timpului este strâns legată de fenomenele susceptibile de modificare, de transformare în timp și constituie o reflectare a duratei, a vitezei și a succesiunii fenomenelor realității. Față de semnificația sa, în literatura de specialitate, raportat la elementul timp, cu incidențe în comiterea faptului penal, se au în vedere următoarele aspecte:
- durata în timp a infracțiunii, a altor fapte având legătură cu infracțiunea sau făptuitorul;
- localizarea temporală a faptei săvârșite și a altor activități legate de infracțiune și făptuitor;
- succesiunea în timp a unor episoade având legătură cu infracțiunea și făptuitorul;
- ritmul, viteza de desfășurare în timp a unor asemenea fenomene.
Aprecierea derulării în timp a infracțiunii ori a unor activități care au legătură cu infracțiunea sau cu făptuitorul este deosebit de utilă în cercetarea infracțiunilor. În primul rând, sunt infracțiuni care presupun, în mod necesar, o anumită desfășurare în timp, în absența căreia fapta este irelevantă sub aspect penal. De exemplu, infracțiunile continue, de genul lipsirii de libertate în mod ilegal (art. 205 C. pen.), uzurparea de calități oficiale (art. 258 C. pen.). În al doilea rând, necesitatea aprecierii duratelor celor mai diverse acțiuni sau inacțiuni, legate fie de fapta propriu-zisă, fie de făptuitor, apare frecvent în cercetarea infracțiunilor în împrejurări ca: aprecierea duratei imobilizării victimei, a timpului în care o persoană s-a aflat într-un anumit loc (pentru a i se putea verifica alibiul invocat), a duratei aplicării violențelor (vezi violul, vătămările grave).
Din studiile întreprinse de psihologi, se evidențiază relativitatea și inconstanța perceperii timpului de către om. Starea afectivă din momentul agresiunii este factorul cel mai distorsionant care acționează în aprecierea făcută de către persoana vătămată asupra duratei de timp. Aceasta explică și distincția dintre timpul obiectiv (timpul real de desfășurare a unui fenomen) și timpul subiectiv (timpul evaluat de către subiect). Trăirile afective negative fac ca durata în timp a unui act să pară mai lungă.
În general, victima percepe nemijlocit actele de agresiune, poate reda succesiunea lor în timp, datorită impresiei provocate de acestea. Alteori, apar inversări în cronologia faptelor, datorate stării psihice caracterizate prin emoții puternice (mai ales atunci când victima este în contact nemijlocit cu făptuitorul), improprie unei percepții fidele. Astfel, apar exagerări, suprapuneri, confuzii. Fenomenul este și mai accentuat la copii, care au tendința de a relata mai întâi episoadele ce au provocat impresii mai puter-nice.
2.3. Aprecierea mișcării
Cele mai multe infracțiuni se săvârșesc prin manifestări pozitive (comisive) - prin acțiuni materializate de multe ori prin mișcare. Aprecierea vitezei cu care se desfășoară aceste acțiuni, a ritmului în care se succedă evenimentele, interesează, de multe ori, în cauzele penale, pentru înțelegerea mecanismului producerii infracțiunii, a cauzelor acesteia sau a materializării activității ce formează latura obiectivă a infracțiunii. Evaluarea vitezei mișcării obiectelor percepute este influențată de distanța dintre obiectul în mișcare și subiect; cu cât această distanță este mai mare, deci unghiul vizual mai mic, cu atât mișcarea va fi percepută ca mai înceată. În practică, trebuie clarificată problema aprecierii vitezei, mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier.
3. Stocarea memorială a faptelor
Între momentul perceptiv și cel al redării (în fața organelor judiciare) se interpune momentul conservării pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat în memorie a informațiilor dobândite. În acest stadiu, al formării declarațiilor persoanei vătămate, intervine un alt proces psihic extrem de complex: memorarea. Din punct de vedere psihologic, inclusiv în cazul victimei, problema memoriei presupune stabilirea relațiilor care există între etapele recepției senzoriale, prelucrării datelor, stocării și redării, interesând volumul informațional achiziționat, conservat și reactivat. Pe plan juridic, problema memoriei are o componentă calitativă diferită, întrucât interesează nu atât cantitatea de date memorate și redate, cât corectitudinea, fidelitatea acestora, certitudinea subiectivă a informațiilor stocate.
Calitatea și durata stocării memoriale influențează într-o mare măsură atitudinea persoanei vătămate față de faptele al căror subiect pasiv a fost. Intenția victimei de a reține faptele, precum și caracterul memoriei îngăduie organelor judiciare să aprecieze care anume episoade din infracțiune au putut fi mai bine fixate, conservate. Stările afective emoționale ale victimei, în momentul infracțiunii, sunt de multe ori menținute sau chiar cresc în intensitate, din cauza resentimentului fată de cel care a vătămat-o, ceea ce distorsionează informațiile deja memorate. Intenționat sau nu, procesul de memorare este, nu o dată, însoțit de o ajustare, de deformarea faptelor din cauza încercărilor ulterioare de reconstituire a evenimentelor.
Distincția făcută în psihologie între cele două forme de memorare - voluntară și involuntară - are o rezonanță importantă în aprecierea declarației persoanei vătămate. De cele mai multe ori, aceasta realizează importanța declarației sale în rezolvarea cauzei, făcând eforturi de reactivare memorială a faptelor percepute, a persoanei agresorului, mai ales în prezența suspectului. În cazul memorării involuntare, datele percepute se întipăresc neintenționat. Subiectul nu-și propune un scop prealabil și nu utilizează procedee speciale pentru fixarea memorială. Memorarea involuntară nu este o înregistrare pasivă, mecanică a informațiilor dobândite; ea poartă, în cazul persoanei vătămate, asupra acelor împrejurări despre care aceasta n-a intuit că au legătură cu infracțiunea sau infractorul.
Pe lângă formele de memorare voluntară sau involuntară, putem întâlni și alte tipuri de procese mnezice, cum sunt, de exemplu:
- memorarea logică sau mecanică, în funcție de modul de decodare a informațiilor și de înțelegerea sensului lor;
- memorarea motrică, ce constă într-o predispoziție de întipă-rire a tot ceea ce este în mișcare;
- memorarea plastic-intuitivă reflectată de capacitatea subiectului de a-și întipări și conserva reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior;
- memorarea profesională determinată de exercitarea îndelungată a unei profesii.
Reversul memorării îl reprezintă uitarea. Aceasta se manifestă sub forma neputinței reamintirii unor date recepționate ori a imposibilității recunoașterii unor evenimente trăite. De aici și reproducerea lor eronată. Firește că și procesele inhibitive de la nivelul scoarței cerebrale, specifice uitării, sunt determinate atât de timp, cât și de unii factori de natură afectivă. La acestea se adaugă timpul scurs din momentul percepției, precum și interesul pentru memorarea celor percepute sau impresia produsă de agresiune, ca și datele de personalitate ale victimei.
4. Reactivarea memorială
4.1. Reproducerea
Reproducerea reprezintă momentul de actualizare a informațiilor achiziționate, în care se manifestă și multitudinea de factori ce au putut influența întregul proces de formare a declarațiilor și, totodată, momentul în care o seamă de alți factori pot influența decisiv declarațiile persoanei vătămate. Din cauza recrudescenței sentimentului de furie, mânie, indignare, ca urmare a reiterării stărilor legate de săvârșirea infracțiunii, sau din cauza unei atitudini deliberate, pot surveni cele mai neașteptate cauze de distorsionare a faptelor.
4.2. Denaturările involuntare
Denaturările involuntare se datorează stării emoționale sub influența căreia persoana vătămată a perceput faptele. Acesta constau în supradimensionarea consecințelor faptei, în exagerarea faptelor și a prejudiciului fizic, moral sau material suferit. Astfel, în audierea victimei, trebuie luate în calcul următoarele aspecte:
- sub stăpânirea emoției, de frică, de teamă, persoana vătămată, de bună credință, manifestă inconștient tendința de exagerare a gravității faptei și a împrejurărilor săvârșirii acesteia. Frica și groaza determină atât denaturarea faptelor reale, cât și fabulația, mai ales în cazul infracțiunilor comise prin violență. Sunt supraevaluate îndeosebi timpul petrecut de infractor în câmpul infracțional, durata și intensitatea aplicării violențelor, instrumentele cu care s-au aplicat violențele (asupra dimensiunilor și durității acestora), durata imobilizării victimei, distanțele parcurse, ca și stările de frustrare. Sunt supradimensionate talia, constituția, forța fizică a făptuitorilor, este exagerat numărul făptuitorilor.
Unele victime pot suferi de șoc post-traumatic sever. Trauma psihică înseamnă incapacitatea persoanei căreia i s-a întâmplat un lucru neplăcut de a face față situației, deoarece aceasta nu se potrivește cu niște principii de nezdruncinat pe care le are cu privire la sine, la ceilalți și, în general, la viață. O formă de răspuns la o astfel de situație este disocierea. Victima nu ține minte nimic din ceea ce s-a întâmplat sau se comportă ca și cum ar fi alt om (depersonalizare). În aceste situații, se va manifesta o atitudine prudentă din partea organelor judiciare, care trebuie să verifice declarația persoanei vătămate și prin alte mijloace de probă;
- caracterul unilateral de manifestare a acestor tendințe este dat de condiția psihică a celui vătămat, de fondul afectiv-emoțio-nal deosebit pe care se grefează percepția faptelor, precum și de faptul că atenția persoanei vătămate este îndreptată necontenit asupra măsurării timpului de desfășurare a unui fapt;
- tendința de supraevaluare se manifestă și în cazul aprecierii distanței parcurse, în situația în care persoana vătămată e privată de libertate și e silită să însoțească făptuitorul.
În cauzele privind infracțiuni sexuale, este necesar să se țină seama de „simțul de pudoare al victimei”, care o împiedică să fie pe deplin sinceră. Persoana vătămată trebuie ajutată să învingă acest sentiment de rușine, rezultat care se obține printr-o atitudine binevoitoare și atentă față de ea, prin formularea cu tact a întrebărilor și prin asigurarea că declarațiile sale nu vor fi divulgate. Victima va putea fi mai ușor determinată să facă declarații sincere dacă va fi audiată de o persoană de același sex.
4.3. Denaturările mincinoase
Denaturările mincinoase, firește, de rea-credință, constituie „ajustări” în sensul „îngroșării faptelor”. Prin prezentarea tendențioasă a faptelor, persoana vătămată urmărește înrăutățirea situației făptuitorului și, implicit, crearea pentru sine a unei condiții procedurale mai bune. Dorința de răzbunare este cauza ce explică aceste denaturări. De asemenea, se întâlnesc și persoane vătămate, constituite părți civile, înclinate să exagereze conștient prejudiciul cauzat (spre ex.: dispariția unor bunuri care nu au existat în realitate), pentru a avea posibilitatea să-și sporească pretențiile civile de recuperare a prejudiciului material sau moral.
Pot fi identificate și denaturări deliberate în favoarea infractorului, fie ca urmare a unor înțelegeri survenite între victimă și făptuitor, fie datorită unor relații de rudenie, de prietenie, de subordonare, fie din cauza obținerii unui folos material mai mare decât cel care i-ar fi revenit pe cale judiciară. Este valabil și viceversa, când persoana vătămată poate să pretindă comiterea unei fapte ireale, din cauza raporturilor de dușmănie cu pretinsul făptuitor.
4.4. Denaturări prin „schimbare de rol"
Împrejurarea de a fi suferit consecințele vătămătoare ale unei infracțiuni, cu un grad sporit de pericol social, poate atrage după sine o modificare a comportamentului, deoarece persoana vătămată, până atunci o persoană necunoscută, de condiție comună, devine dintr-o dată „cineva”, o persoană importantă, de care se ocupă autoritățile și către care se îndreaptă simpatia și compasiunea celor din jur, mai ales când se mediatizează cazul.
Audierea trebuie, de asemenea, să se raporteze și la situațiile în care comiterea infracțiunii este urmarea directă a comportamentului persoanei vătămate. Ne aflăm în fața așa-numitei victime activante cu rol semnificativ în declanșarea mecanismelor latente ale infracțiunii și căreia îi revine o parte din responsabilitate. Mai există, de asemenea, victime precipitante care, prin atitudinea lor neprecaută, incită la săvârșirea faptei (ex.: tâlhăria, violul).
Avem însă în vedere și victimele refractare. Acestea, pentru a preîntâmpina orice amestec care ar putea pune în pericol dominația agresorului sau a agresorilor, va evita colaborarea cu organele de urmărire penală. Majoritatea victimelor sunt amenințate cu represalii pentru a le descuraja să reclame situația la autorități sau de a cere ajutor altor persoane. Aceste amenințări continuă să le terorizeze pe victime și după intervenția poliției, chiar dacă organele judiciare dovedesc înțelegere și disponibilitatea de a le sprijini. De cele mai multe ori, agresorii află unde locuiesc copiii sau familia victimelor. Amenințările la adresa acestora este ceva obișnuit, pentru a intimida victima și a dispune mai ușor de ea.
4.5. Declarațiile victimelor date în stări agonice
Declarațiile victimelor date în stări agonice, pe care le-am putea considera ca o formă aparte a reproducerii sau „depoziții ale muribunzilor”, îmbracă forma unor relatări sumare, adeseori intermitente. Psihologia persoanei a cărei moarte e cauzată de infracțiune e dominată de sentimentul de frustrare, că moare nerăzbunat, de aceea astfel de declarații date in extremis trebuie privite cu circumspecție.
4.6. Recunoașterea
În procesul penal există două împrejurări în care recunoașterea reprezintă modalitatea de comunicare a informațiilor:
- atunci când constituie un mijloc de individualizare a unor persoane și obiecte aflate în anumite raporturi cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia (sensul propriu al acțiunii de recunoaștere);
- atunci când constituie un procedeu tactic criminalistic de reamintire a unor fapte temporar uitate.
Rezultatele recunoașterii comportă diferite grade de certitudine. Astfel, aceasta poate fi precisă, când impresiile actuale se suprapun peste cele anterioare, sau imprecisă, când, pe fondul acestei suprapuneri, se constată existența unor elemente de deosebire și atunci când impresiile anterioare nu sunt suficient de consolidate. În acest ultim caz își face prezența și fenomenul „dejâ-vu”. Recunoașterea mai poate fi eronată când concluzia de identitate se sprijină pe asemănarea unor însușiri neesențiale.
Cauzele frecvente ale unor recunoașteri eronate sunt similare cu cele ale reproducerii:
- durata redusă a percepției, determinată de graba infractorului de a părăsi cât mai repede câmpul infracțional ori de natura infracțiunii a cărei activitate materială presupune o desfășurare rapidă în timp;
- existenta unor elemente de asemănare, care este cauza cu frecventa cea mai ridicată a falselor identificări;
- tulburările psihice, deosebit de puternice în cazul victimei infracțiunii, care pot explica percepția denaturată, atribuirea unor gesturi, însușiri unei alte persoane;
- gradul de atenție, care, dirijată asupra unor trăsături definitorii pentru identificarea persoanelor sau a obiectelor, oferă garanția unei recunoașteri sigure, după cum concentrarea acesteia asupra unei situații colaterale, nesemnificative, face să dispară din câmpul percepției unele obiecte care interesează.
