Urmărirea penală
| Comentarii |
|
urmărirea penală, prima fază a procesului penal în forma sa tipică, constând în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală pentru strângerea şi verificarea probelor cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lui în judecată. Organele judiciare care desfăşoară activităţi specifice de urmărire penală sunt: procurorii care fac parte din Ministerul Public şi sunt constituiţi în Parchete pe lângă fiecare instanţă şi organele de cercetare penală. Este o fază procesuală necesară şi obligatorie în cadrul procesului penal în forma tipică şi lipseşte în cadrul celor care au o structură atipică: cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată direct instanţei de judecată.
urmărire penală, prima fază a procesului penal, avind ca obiect strîn-gerea probelor cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 200, C.p.p.). U.p. este o fază obiectiv necesară pentru desfăşurarea procesului penal, reflectind cerinţa ca statul, prin organele sale specializate, să intervină ori de cîte ori s-a încălcat legea penală. Cazurile în care u.p. lipseşte din desfăşurarea procesului penal, realizîndu-se procese penale de formă atipică (fără u.p.), reprezintă situaţii legale de excepţie. Potrivit legii de procedură în vigoare, procesul are formă atipică numai în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plîngerea prealabilă şi pentru care legea obligă la înfăptuirea unei proceduri de împăciuire în faţa comisiei de judecată (art. 279, lit. a, C.p.p.). Cu, privire la infracţiunile de lovire sati alte violenţe (art. 180, C.p.), vătămare corporală din culpă (art. 184, alin. 1, C.p.), ameninţare (art. 193, C.p.), abandon de familie (art. 305, C.p.), nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 307, C.p.) şi tulburarea folosinţei locuinţei (art. 320, C.p.) nu se desfăşoară u.p., în locul acesteia substituindu-se procedura de împăciuire în faţa comisiei de judecată, după care partea vătămată poate sesiza, în anumite condiţii, instanţa de judecată. U.p. se efectuează de procurori şi de organele de cercetare penală (art. 201 c.p.p.). Indiferent de organul care desfăşoară activitatea procesuală, conţinutul acesteia este identic iar formele procesuale nu sînt diferenţiate. U.p. se conduce după reguli şi principii organizatorice şi procesuale specifice. De pildă, în timp ce judecătorii sînt aleşi şi sînt independenţi supunîndu-se numai legii, organele care desfăşoară activitatea de u.p. sînt de regulă numite, cu excepţia procurorilor şefi de judeţ, procurorului şef al municipiului Bucureşti şi procurorului general. De asemenea, organele de urmărire penală trebuie să respecte în rezolvarea cauzei judiciare şi dispoziţiile organelor superioare. La fel, spre deosebire de judecată, care este o activitate orală, publică şi contradictorie, u.p. se realizează în formă scrisă, cu respectarea secretului acestor acte procesuale şi a formelor nepublice, iar contradictorialitatea apare doar în limitele unor elemente sau aspecte mult mai reduse.
urmărirea penală, ca prima fază a procesului penal român, este reglementată de Titlul I din Partea specială a Codului de procedură penală, art. 200-286.
Pentru realizarea justiţiei penale într-un stat de drept, în sensul descoperirii infracţiunilor, identificării şi prinderii infractorilor, strângerii probelor necesare, în cadrul mecanismului procesual s-a conturat necesitatea obiectivă ca, înainte de activitatea de judecare propriu-zisă, să existe o activitate prealabilă şi diversificată, reglementată într-o etapă procesuală separată. Astfel, această fază obligatorie a procesului penal, urmărirea penală, apare ca esenţială prin prisma necesităţii restabilirii ordinii de drept şi sancţionării celor vinovaţi pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei ce a săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi al vinovăţiei acesteia.
Caracterul obligatoriu al fazei de urmărire penală este regula în această materie, însă în mod excepţional există şi forme atipice ale procesului penal român, concretizate prin inexistenţa acestei etape - de exemplu, situaţia reglementată de dispoziţiile art. 278^1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., când plângerea se adresează direct instanţei de judecată, iar procesul penal începe direct cu judecata.
Din punct de vedere al evoluţiei acestei faze procesuale care precede judecata, reţinem că, pentru prima dată, Codul de procedură penală din 1936, după modelul occidental, a reglementat activitatea prealabilă judecăţii desfăşurată de organe specializate sub denumirea „Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”. Prin Legea nr. 3/1956 s-a adoptat o nouă reglementare a activităţii preliminare, fiind folosită pentru prima dată noţiunea de „urmărire penală”, extinzându-se cu această ocazie denumirea de urmărire la întreaga activitate, care avea ca finalitate sesizarea instanţei de judecată ce urma să judece cauza penală. Denumirea a fost menţinută ulterior de dispoziţiile Codului de procedură penală din anul 1968.
Actualul Cod de procedură penală situează urmărirea penală ca primă fază a procesului penal, beneficiind de funcţii şi finalităţi proprii, în conformitate cu principiile de drept care guvernează desfăşurarea procesului penal. Reglementarea din Codul de procedură penală nu mai prevede forma procedurală a anchetei penale şi conţine avantajul că a fost în mod substanţial simplificată sub aspectul organelor judiciare care au atribuţii legale (procurorul şi organele de cercetare penală), fiind reglementată, de asemenea, sub aspectul duratei de desfăşurare (aceasta nu mai este limitată).
în literatura de specialitate, numeroşi autori au încercat să definească în mod cât mai complet şi cuprinzător noţiunea de urmărire penală ca etapă distinctă a procesului penal. în esenţă, aceste definiţii sunt apropiate sub aspectul conţinutului, astfel că urmărirea penală se înfăţişează ca activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală în care se strâng şi se verifică probele cu privire la săvârşirea infracţiunii, se
descoperă făptuitorul, stabilindu-se şi răspunderea acestuia pentru trimiterea în judecată.
Articolul 200 C. proc. pen. este elocvent în stabilirea obiectului urmăririi penale: strângerea probelor necesare cu privire Ia existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
în aceste condiţii, reiese că în această etapă a procesului penal organele de urmărire penală au obligaţia să stabilească adevărul sub toate aspectele de fapt şi de drept, în mod corect şi complet cu privire la condiţiile în care s-a săvârşit infracţiunea, atât în defavoarea, cât şi în favoarea învinuitului sau inculpatului, pentru a pregăti terenul unei legale soluţionări a cauzei de către instanţa de judecată.
în ceea ce priveşte limitele în care se situează şi desfăşoară urmărirea penală, trebuie precizat că această etapă este strict reglementată de legiuitor.
Momentul de început al urmăririi penale este cel în care se fixează cadrul legal în temeiul căruia organele de urmărire penală sunt îndreptăţite să desfăşoare toate activităţile judiciare necesare aflării adevărului. Acest moment este marcat prin mai multe categorii de acte procesuale:
- rezoluţia de începere a urmăririi penale - este actul procesual prin care organul de cercetare penală sau procurorul dispune începerea urmăririi penale în cazul sesizării din exterior (prin plângere sau denunţ), precum şi în cazul sesizării interne (sesizării din oficiu);
- ordonanţa de începere a urmăririi penale - este actul procesual prin care procurorul, soluţionând un conflict de competenţă între două organe de cercetare penală, poate dispune, prin acelaşi act, şi începerea urmăririi penale;
- procesul-verbal de începere a urmăririi penale - este actul procesual prin care, în acelaşi moment în care constată o infracţiune descoperită în flagrant, procurorul sau organul de cercetare penală dispune şi începerea urmăririi penale.
Momentul final al urmăririi penale este circumscris soluţiei dispuse de procuror:
- trimiterea în judecată, prin rechizitoriu, dacă probele confirmă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege;
- scoatere de sub urmărire penală, dispusă prin ordonanţă sau rezoluţie, dacă în cauză există învinuit sau inculpat şi este incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen.;
-încetarea urmăririi penale, dispusă prin ordonanţă sau rezoluţie motivată, dacă în cauză există învinuit sau inculpat şi este incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-h), i1) şi j) C. proc. pen.;
- clasarea cauzei penale, dispusă prin ordonanţă, dacă nu există învinuit sau inculpat şi este incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen.
Urmărirea penală, ca etapă a procesului penal român, se caracterizează prin incidenţa cu preponderenţă a tuturor regulilor şi principiilor de drept aplicabile întregului proces penal.
în afară de principiile fundamentale care reprezintă pilonii procesului penal, urmărirea penală prezintă trăsături caracteristice care o diferenţiază de celelalte două faze ale procesului penal şi pe care le vom prezenta pe scurt în continuare:
a) lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală - activitatea de urmărire penală presupune faptul că organul de urmărire penală îşi desfăşoară activitatea judiciară în mod necolegial, respectiv fiecare act care realizează ansamblul activităţii complexe de urmărire penală este efectuat de o singură persoană, un singur organ judiciar, spre deosebire de instanţa de judecată, care soluţionează cauza Ia nivel colegial, prin intermediul unui complet de judecată legal învestit;
b) subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală - urmărirea penală se realizează de diferite organe de urmărire penală, care sunt organizate într-un sistem ce presupune subordonare din partea organelor inferioare în grad faţă de organele superioare.
Procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a organelor de poliţie, care sunt obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile procurorului, dispoziţiile date de acesta având caracter obligatoriu pentru organele din subordinea sa [art. 219 alin. (2) C. proc. pen.]. La rândul lor, procurorii se supun superiorilor lor ierarhici;
c) lipsa de publicitate în activitatea de urmărire penală - caracterul nepublic al urmăririi penale se referă Ia faptul că, pentru ca activitatea de strângere a probelor să se poată realiza în condiţii optime, sunt necesare păstrarea secretului cu privire la actele de cercetare penală efectuate în vederea aflării adevărului şi evitarea creării unor premise care să îi ridice organului de urmărire penală obstacole în confruntarea de ordin tactic cu infractorul.
Lipsa de publicitate cu privire la actele de urmărire penală împiedică învinuitul sau inculpatul să încerce să obstrucţioneze aflarea adevărului prin distrugerea probelor sau influenţarea martorilor.
În literatura de specialitate s-a arătat în mod judicios că lipsa de publicitate a urmăririi penale nu îi conferă acestei faze a procesului penal caracter secret, pentru că nu poate fi secret tot ceea ce este cunoscut de martori, experţi, interpreţi, martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări la faţa locului sau la percheziţii ori de apărători. Lipsa de publicitate a urmăririi penale presupune doar că anumite acte de urmărire penală pot fi cunoscute doar la momentul final al cercetării penale (prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie pentru organul de cercetare penală); dosarul penal, pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, poate fi cunoscut parţial, fragmentat, doar de anumiţi subiecţi, această fază a procesului penal fiind caracterizată de lipsa de publicitate, spre deosebire de etapa judecăţii, care este în mod obligatoriu publică;
d) lipsa de contradictorialitate a urmăririi penale - această trăsătură a etapei urmăririi penale presupune faptul că organul de urmărire penală exercită atât funcţia acuzării, de învinuire, cât şi funcţia de apărare şi de soluţionare a cauzei, ca o
excepţie de la regula contradictorialităţii procesului penal român. In această etapă, organul de urmărire penală exercită două acţiuni distincte, paralele şi contradictorii:
- acţiunea de tragere la răspundere penală şi
- acţiunea opusă acesteia, de apărare, pentru că strânge probe atât în acuzare, cât şi în apărare.
în literatura de specialitate, autori consacraţi de drept, teoreticieni şi practicieni au fost de părere că, în realitate, ceea ce lipseşte urmăririi penale nu este concepţia construcţiei juridice necontradictorii, ci modalitatea de manifestare a acesteia, care este în general expresă, fiindcă în desfăşurarea sa funcţionează contradictorialita-tea tacită, în virtutea rolului activ al organelor de urmărire penală;
e) caracterul preponderent scris al urmăririi penale - presupune faptul că majoritatea actelor procesuale de urmărire penală, care realizează practic ansamblul materialului probator al dosarului cauzei, îmbracă forma scrisă, având în vedere că instanţa de judecată nu se poate pronunţa asupra existenţei infracţiunii, vinovăţiei decât în temeiul unor elemente rezultate din faza de urmărire penală consemnate în scris. Aceasta nu exclude însă posibilitatea realizării în faza de urmărire penală de acte orale, exprimate prin viu grai.
Cumnata mea a fost la politie m-a reclamat ca am agresato si am dosar penal.
dupa 2 luni murit, eu am fost la politie sa dau o declaratie cum s-a intamplat, nu am primit nici un raspuns.
Mai sunt urmarita.
Multumesc,