Vinovăţie
| Comentarii |
|
vinovăţie, trăsătură esenţială a infracţiunii care constă în poziţia subiectivă, exprimată prin intenţie sau culpă, a subiectului infracţiunii, faţă de rezultatele faptei sale (art. 19, C.p.). Cînd instanţa constată cu ocazia judecării cauzei lipsa acestui element constitutiv al infracţiunii (art. 10, lit. d, C.p.p.), pronunţă achitarea inculpatului, iar în cursul urmăririi penale procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală.
vinovăţia, atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi de consecinţele acesteia. Vinovăţia - ca element constitutiv al răspunderii juridice - presupune recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a-şi alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conştient. Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unui act ilicit dar fără vinovăţie. (Ex.: minoritatea, pe temeiul insuficientului discernământ; alienaţia mintală - cauză de iresponsabilitate, legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală. Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa.
vinovăţie - trăsătură esenţială a infracţiunii ce constă în atitudinea psihică pe care autorul unei fapte prevăzute de legea penală o are faţă de fapta pe care o comite sau de urmările acesteia (art. 19 C. pen.). Această atitudine poate fi caracteristică uneia dintre cele trei forme de vinovăţiei: intenţie, culpă sau praeterintenţie. v. şi intenţie, culpă şi praeterintenţie.
