Ahmed c. Romaniei - Plasare in centru special si indepartare din teritoriu
HOTĂRÂREA
din 13 iulie 2010, definitivă la 13 octombrie 2010,
în Cauza Ahmed împotriva României
(Cererea nr. 34.621/03)
În Cauza Ahmed împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 22 iunie 2010,
pronuntă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 34.621/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetătean irakian, domnul Hamdoon Ahmed Ahmed (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 septembrie 2003, în temeiul art. 34 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna E. Crângariu, avocat în Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 9 octombrie 2008, presedintele Sectiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Întemeindu-se pe dispozitiile art. 29 § 3 din Conventie, acesta a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul să fie examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1962 si locuieste în Irak. Nu există nicio informatie precisă cu privire la domiciliul actual al reclamantului.
5. Prin Ordonanta din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă pentru o durată de 10 ani de către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti, întemeindu-se pe Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România (denumită în continuare OUG nr. 194/2002), procurorul a observat că existau suficiente indicii care arătau că reclamantul, care se stabilise pe teritoriul României din anul 1982, comisese fapte de natură să pună în pericol siguranta statului. În plus, acesta a constatat că dreptul reclamantului de a se afla pe teritoriul României încetase la data la care fusese adoptată ordonanta sus-mentionată.
6. La data de 10 martie 2003, Directia pentru Străini l-a informat pe reclamant că fusese declarat indezirabil si că trebuia să părăsească imediat teritoriul României.
7. În aceeasi zi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti a dispus, în temeiul art. 93 din OUG nr. 194/2002, plasarea reclamantului pe o durată de 30 de zile la Centrul de primire, tranzit si găzduire Otopeni (denumit în continuare centrul de tranzit), în vederea îndepărtării sale de pe teritoriul României. Părtile relevante ale ordonantei respective prevăd următoarele:
“Procurorul CP al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti_
Constată:
Prin Ordonanta din 7 martie 2003, s-a dispus, în baza art. 83 alin. 3 din OUG 194/2002 declararea ca indezirabil a reclamantului pentru motive de sigurantă natională.
Având în vedere faptul că la data de 10 martie 2003 cetăteanului străin i s-a adus la cunostintă această măsură si că acesta nu poate fi îndepărtat de pe teritoriul României, urmează să fie dispusă luarea acestuia în custodie publică_ .”
8. Prin Adresa din data de 10 martie 2003, seful Oficiului National pentru Refugiati a informat Directia pentru Străini despre procedura de acordare a statutului de refugiat politic reclamantului, care era pendinte si care nu permitea îndepărtarea acestuia de pe teritoriu din cauza dreptului său de sedere în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la pronuntarea unei decizii definitive care să statueze asupra cererii sale de acordare a statutului de refugiat politic. Oficiul National pentru Refugiati mentiona Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor în România*) ca temei legal.
1. Procedura de plasare a reclamantului în centrul de tranzit
9. La data de 10 martie 2003, cu ocazia admiterii reclamantului în centrul de tranzit, acestuia i s-a înmânat regulamentul intern al centrului si ordonanta parchetului din data de 10 martie 2003 si a fost informat despre faptul că putea face plângere împotriva acestei decizii, fără ca o astfel de plângere să fie suspensivă de executare. Ordonanta parchetului mentiona ca motiv unic pentru plasarea sa în centru faptul că a fost declarat persoană indezirabilă si că nu a părăsit teritoriul în termenul prevăzut de lege.
10. La data de 2 aprilie 2003, Ministerul de Interne a solicitat presedintelui Curtii de Apel Bucuresti prelungirea măsurii de plasare a reclamantului în centrul de tranzit, motivând că autoritătile competente nu fuseseră în măsură să execute măsura îndepărtării de pe teritoriul României, reclamantul neaflându-se în posesia unui document de transport valabil.
11. Prin Sentinta din data de 7 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a admis această cerere si a prelungit măsura plasării reclamantului până la data de 8 iulie 2003. Curtea de apel a statuat, pe de o parte, că Ordonanta din 10 martie 2003 era încă valabilă, nefiind desfiintată prin nicio hotărâre judecătorească, si, pe de altă parte, că reclamantul nu avea document de călătorie si făcea obiectul unei proceduri de acordare a statutului de refugiat. Această hotărâre a rămas definitivă la data de 12 februarie 2004, prin respingerea recursului formulat de reclamant împotriva deciziei mentionate mai sus a curtii de apel.
*) Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 a fost abrogată prin art. 152 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006.
2. Contestarea ordonantei de îndepărtare de pe teritoriul României
12. La data de 17 martie 2003, reclamantul a contestat Ordonanta din 7 martie 2003 prin care parchetul îl declarase persoană indezirabilă si a dispus să părăsească teritoriul României. El arăta că este perfect integrat în societatea românească: locuia în România de 21 de ani, unde venise pentru a studia arhitectura; se căsătorise cu o femeie de nationalitate română (de care divortase de curând) si era administratorul unei societăti comerciale înregistrate în România. De asemenea, el a arătat că, dacă ar fi fost trimis înapoi în tara sa de origine după studii, ar fi fost obligat, conform legii irakiene, să efectueze un stagiu militar obligatoriu; or, el se opunea vehement politicii militare a guvernului irakian, în special a presedintelui de la acea dată. Reclamantul s-a declarat consternat de concluzia parchetului conform căreia el reprezenta un pericol pentru siguranta natională a României si a solicitat instantei să verifice informatiile ce au stat la baza acestei constatări a parchetului si la baza deciziei prin care era declarat indezirabil, pe care o considera injustă.
13. Prin Sentinta din data de 20 martie 2003, Curtea de Apel Bucuresti i-a respins contestatia. Aceasta a retinut că măsura litigioasă fusese luată de parchet în temeiul OUG nr. 194/2002 si că datele si informatiile ce au stat la baza deciziei parchetului nu puteau în niciun caz să fie aduse la cunostinta persoanei declarate indezirabile, având în vedere caracterul lor de secret de stat, conform OUG nr. 194/2002 si Legii nr. 51/1991 privind siguranta natională a României, coroborate.
14. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei sentinte, arătând că prima instantă nu analizase temeinicia contestatiei sale deoarece omisese să îi solicite parchetului informatiile ce stătuseră la baza deciziei prin care a fost declarat indezirabil, ceea ce i-arfi permis să exercite un control al motivelor pe care s-a întemeiat această decizie. Pe de altă parte, el a arătat că în fata judecătorilor nu fusese adusă nicio probă în sprijinul tezei parchetului si că singurul document depus la dosar era Ordonanta parchetului din 7 martie 2003; or, acest document era lapidar si nu continea indicii sau informatii care să le permită judecătorilor să verifice dacă comisese sau nu fapte de natură să pună în pericol siguranta statului.
15. Conform afirmatiilor Guvernului, la data de 26 iunie 2003, o nouă cerere de prelungire a măsurii de luare în custodie a reclamantului a fost admisă prin Sentinta din data de 2 iulie 2003 a Curtii de Apel Bucuresti, dispunându-se prelungirea acestei măsuri până la data de 8 septembrie 2003. La dosar nu au fost depuse copii ale acestor hotărâri judecătoresti.
16. Prin Decizia din data de 1 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justitie a respins recursul reclamantului, pe care l-a considerat inadmisibil. Aceasta a retinut că sentinta Curtii de Apel Bucuresti era definitivă si nu putea face obiectul niciunei căi de atac.
3. Demersuri în vederea obtinerii unui titlu de călătorie
17. Din dosar reiese că, la o dată neprecizată, titlul de călătorie al reclamantului nu mai era valabil. La data de 9 aprilie 2003, acesta a primit din partea Ambasadei Irakului la Bucuresti un titlu de călătorie temporar, valabil până la data de 9 mai 2003. Acest titlu nu a mai fost prelungit de Ambasada Irakului.
18. Autoritătile române i-au eliberat reclamantului un nou titlu de călătorie valabil până la data de 25 iulie 2003, prelungit ulterior până la data de 4 septembrie 2003. Aceleasi autorităti au solicitat Ambasadei Iordanului si Ambasadei Turciei eliberarea unei vize de tranzit, însă au fost refuzate.
4. Procedura având ca obiect obtinerea statutului de refugiat si îndepărtarea reclamantului de pe teritoriu
19. Prin Sentinta din 21 aprilie 2003, Judecătoria Sectorului 5 Bucuresti a respins plângerea formulată de reclamant împotriva unei decizii a Oficiului National pentru Refugiati, prin care acestuia i s-a refuzat statutul de persoană refugiată pe teritoriul României. Instanta a statuat că simplul refuz al reclamantului de a se înrola în armata irakiană din cauză că se considera o persoană pacifistă si că nu era de acord cu politica militară irakiană nu era un motiv suficient pentru a i se acorda statutul de refugiat. Această sentintă a rămas definitivă după ce a fost confirmată în recurs prin Decizia din data de 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucuresti.
20. Reclamantul a părăsit teritoriul României la data de 26 septembrie 2003. Conform informatiilor furnizate de avocata sa, el se află în prezent în Irak, unde are “o situatie dramatică”. Nu a mai fost oferită nicio altă precizare pentru a sustine această afirmatie.
II. Dreptul si practica internă pertinente
A. Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002)
21. Prevederile relevante sunt următoarele:
ARTICOLUL 81
“(1) Aducerea la cunostinta străinului a dispozitiei de părăsire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formatiunile sale teritoriale.
(2) Dispozitia de părăsire a teritoriului se redactează în două exemplare, în limba română si într-o limbă de circulatie internatională.
(3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al dispozitiei de părăsire a teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură_
(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel:
a) prin postă, cu confirmare de primire, la adresa la care străinul a declarat că locuieste;
b) prin afisare la sediul Autoritătii pentru străini si al formatiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaste adresa la care locuieste străinul.”
ARTICOLUL 83
“(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăsurat, desfăsoară ori există indicii temeinice că intentionează să desfăsoare activităti de natură să pună în pericol siguranta natională sau ordinea publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti, la propunerea Autoritătii pentru străini sau a altor institutii cu competente în domeniul ordinii publice si sigurantei nationale care detin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronuntă, prin ordonantă motivată, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în conditiile alin. (2) si, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanta de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe ratiuni de sigurantă natională, în continutul ordonantei nu vor fi mentionate motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de sedere al străinului încetează de drept de la data emiterii ordonantei de declarare ca indezirabil.
(5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani_ ”
ARTICOLUL 84
“(1) Ordonanta de declarare ca indezirabil se aduce la cunostintă străinului de către Autoritatea pentru străini, în conditiile prevăzute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor si informatiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru ratiuni de sigurantă natională se poate face numai în conditiile stabilite si către destinatarii în mod expres prevăzuti de actele normative care reglementează regimul activitătilor referitoare la siguranta natională si protejarea informatiilor clasificate. Asemenea date si informatii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunostinta străinului declarat indezirabil.”
ARTICOLUL 85
“(1) Ordonanta de declarare ca indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucuresti_ Hotărârea este definitivă si irevocabilă.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonantei de declarare ca indezirabil a străinului_ ”
ARTICOLUL 93
Luarea în custodie publică a străinilor
“(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere a libertătii de miscare dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi returnat în termenul prevăzut de prezenta ordonantă de urgentă, precum si împotriva străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanta a dispus expulzarea_
(4) Luarea în custodie publică a străinilor declarati indezirabili se dispune de către procurorul care a dispus măsura declarării ca indezirabil, prin ordonanta prevăzută la art. 83 alin. (3)_
(6) Perioada maximă de luare în custodie publică a străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura returnării nu poate depăsi 6 luni_
(8) Străinii împotriva cărora s-a dispus măsura returnării pot depune_ plângere împotriva măsurii luării în custodie publică, dispusă de procuror în conditiile prevăzute de alin. (2), la Curtea de Apel Bucuresti, care este obligată să o rezolve în termen de 3 zile de la data primirii. Introducerea plângerii nu suspendă executarea măsurii luării în custodie publică_ ”
ARTICOLUL 95
Drepturile si obligatiile străinilor cazati în centre
“(3) Străinii cazati în centre au dreptul de a fi informati imediat după aducerea lor în aceste locuri, în limba în care vorbesc sau într-o limbă înteleasă, despre motivele principale care au condus la luarea măsurii, drepturile si obligatiile pe care le au în timpul sederii în aceste centre. Motivul luării în custodie publică, precum si drepturile si obligatiile străinilor cazati în centre le vor fi comunicate în scris de către persoanele desemnate să conducă aceste centre.”
B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curtii Constitutionale
22. Într-o cauză similară cu cea a reclamantului, Curtea Constitutională s-a pronuntat asupra compatibilitătii art. 84 § 2 din OUG nr. 194/2002 cu principiile constitutionale ale nediscriminării, dreptului de acces la o instantă si dreptului la un proces echitabil. Exceptia de neconstitutionalitate fusese ridicată de un străin în cadrul contestatiei împotriva ordonantei parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motivul că “existau informatii suficiente si întemeiate conform cărora desfăsura activităti de natură să pună în pericol siguranta natională”.
23. Curtea Constitutională a considerat că articolul sus-mentionat era conform cu Constitutia si cu Conventia, din următoarele motive:
“Situatia străinilor declarati indezirabili în scopul apărării sigurantei nationale si protejării informatiilor clasificate este diferită de cea a celorlalti străini, ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetăteni străini, fără ca aceasta să încalce principiul egalitătii. Diferenta reală ce rezultă din aceste două situatii justifică existenta unor reguli distincte.
Totodată Curtea constată că interdictia stabilită de legiuitor pentru cetătenii străini declarati indezirabili, de a nu li se aduce ia cunostintă datele si informatiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordantă cu dispozitiile constitutionale ale art. 31 alin. 3, potrivit cărora «Dreptul la informatie nu trebuie să prejudicieze [...] siguranta natională».
Dispozitiile art. 84 alin. 2 din ordonanta de urgentă a Guvernului nu încalcă principiul accesului liber la justitie, consacrat de art. 21 din Constitutie, deoarece, conform art. 85 alin. 1 [din ordonanta sus-mentionată], împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisă calea actiunii în justitie_
Curtea nu poate retine nici [critica] referitoare la independenta judecătorilor, deoarece acestia trebuie să respecte legea care dă prioritate intereselor privind siguranta natională a României. Instanta urmează să solutioneze contestatia în conformitate cu prevederile OUG nr. 194/2002, verificând legalitatea si temeinicia ordonantei în conditiile si în limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale (art. 6 pct. 1),_ Curtea retine că textul legal criticat nu opreste părtile interesate de a apela la instantele judecătoresti, de a fi apărate si de a se prevala de toate garantiile procesuale care conditionează într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronuntată în Cauza Maaouia contra Frantei) că «deciziile privind intrarea, sederea si expulzarea străinilor nu privesc drepturile si obligatiile civile ale reclamantului si nici acuzatii de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1 din Conventie.»“
C. Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor în România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000)
24. Prevederile relevante sunt următoarele:
ARTICOLUL 13
“Până la solutionarea cererii sale prin hotărâre definitivă si irevocabilă străinul care solicită acordarea statutului de refugiat are următoarele drepturi si obligatii:
a) dreptul de sedere în România, până la expirarea unui termen de 15 zile de la rămânerea definitivă si irevocabilă a hotărârii pronuntate asupra cererii de acordare a statutului de refugiat, cu exceptia cererilor respinse ca evident nefondate în urma solutionării acestora în cadrul procedurilor accelerate;
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1 din Conventie
25. Reclamantul se plânge de faptul că a fost luat în custodie publică, în vederea înlăturării sale de pe teritoriu, în centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat în mod ilegal de libertate. El invocă art. 5 § 1 din Conventie, care, în partea relevantă, prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate si la sigurantă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia următoarelor cazuri si potrivit căilor legale:
_
f) dacă este vorba despre arestarea sau detentia legală a unei persoane_ împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
26. Guvernul arată că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, având în vedere posibilitatea pe care i-o oferea dreptul intern de a contesta măsura de îndepărtare de pe teritoriu din data de 10 martie 2003. În acest sens, Guvernul a depus la dosar copiile a 5 hotărâri judecătoresti în sprijinul argumentului său. Pe de altă parte, acesta nu contestă că luarea în custodie publică a reclamantului în centrul de tranzit a însemnat o privare de libertate, însă afirmă că această privare tinea de situatiile prevăzute limitativ la art. 5 din Conventie. Conform afirmatiilor Guvernului, privarea de libertate era prevăzută de lege, si anume de OUG nr. 194/2002, si nu era o măsură arbitrară deoarece a fost luată de autoritătile statului pentru a lupta împotriva migratiei ilegale. În fine, acesta adaugă că prelungirea măsurii de luare în custodie publică în centrul de tranzit a fost justificată de lipsa unui titlu de călătorie si a unei vize pentru a realiza expulzarea sa.
27. Reclamantul afirmă că a contestat, fără succes, Ordonanta din 7 martie 2003, care prevedea si luarea sa în custodie publică în centrul special. Autoritătile au refuzat să îi aducă la cunostintă informatiile care se aflau la baza deciziei parchetului, fiind vorba de informatii cu caracter de secret de stat. Conform afirmatiilor sale, calea de atac invocată de Guvernul pârât nu este eficientă. El adaugă că durata luării sale în custodie publică în centrul de tranzit a fost excesivă si că motivele luării sale în custodie, care i-au rămas necunoscute, nu justifică o astfel de restrictie a libertătii.
28. Curtea reaminteste că art. 5 § 1 din Conventie prevede lista exhaustivă a situatiilor în care indivizii pot fi privati de libertate în mod legal, întelegându-se bineînteles că acestor situatii trebuie să li se dea o interpretare restrictivă, având în vedere că este vorba de exceptii de la o garantie fundamentală a libertătii individuale (Quinn împotriva Frantei, Hotărârea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, §42).
29. În spetă, nimeni nu contestă faptul că timp de mai mult de 6 luni reclamantul a fost detinut în asteptarea unei expulzări, în sensul art. 5 § 1 f) din Conventie. Această prevedere impune doar ca “o procedură de expulzare [să fie] în curs”; prin urmare, nu este cazul să se verifice dacă decizia de expulzare initială se justifică sau nu din perspectiva legislatiei interne sau a Conventiei. În acest sens, art. 5 § 1 f) din Conventie nu prevede aceeasi protectie ca si art. 5 § 1 c) din Conventie (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri si decizii 1996-V, p. 1862-1863, § 112; Mohd împotriva Greciei, nr. 11.919/03, § 19, 27 aprilie 2006; Kaya, sus-mentionată, § 17).
30. Termenii “legală” si “conform legii” ce figurează în art. 5 § 1 din Conventie fac trimitere în principal la legislatia natională si consfintesc obligatia de a respecta normele de fond si de procedură ale acesteia. Pe lângă aceasta, Conventia prevede conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, printre multe altele, Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, § 54, CEDO 2001-11; Mohd, mentionată mai sus, § 20).
31. În spetă, art. 93 din OUG nr. 194/2002 prevedea ca, până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare, străinii declarati indezirabili să fie găzduiti în centre special amenajate în vederea expulzării lor, pentru o perioadă ce nu poate depăsi 6 luni. Curtea poate accepta că măsura respectivă avea un temei în dreptul intern. Rămâne de stabilit dacă dreptul intern respecta cerintele de accesibilitate si de previzibilitate necesare pentru a-l proteja pe cel în cauză de o privare arbitrară de libertate.
32. În ceea ce priveste accesibilitatea, legea mentionată mai sus a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, acest text respecta criteriul accesibilitătii.
33. În ceea ce priveste previzibilitatea, Curtea reaminteste că, desigur, în contextul special al măsurilor ce tin de siguranta natională, cerinta de previzibilitate nu poate fi aceeasi ca în alte domenii (Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, § 51, seria A nr. 116, si Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie 2002). Totusi, nicio persoană ce face obiectul unei măsuri bazate pe motive de sigurantă natională nu trebuie să fie lipsită de garantiile împotriva arbitrarului. Astfel, dreptul intern trebuie să ofere o protectie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Conventie, într-adevăr, existenta unor garantii adecvate si suficiente împotriva abuzurilor, printre care un loc special îl ocupă garantia procedurilor de control eficient de către puterea judiciară, este cu atât mai necesară cu cât, sub pretextul apărării democratiei, astfel de măsuri riscă să o submineze, ba chiar să o distrugă (a se vedea, mutatis mutandis, Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, §§ 55 si 59, CEDO 2000-V).
34. În cauză, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întrucât fusese declarat indezirabil si reprezenta, în opinia autoritătilor, un pericol pentru siguranta natională (paragrafele 15 si 16 de mai sus). Însă, asa cum rezultă din dosar, împotriva reclamantului nu a fost începută urmărirea penală pentru că ar fi participat la comiterea vreunei infractiuni în România sau într-o altă tară. Este suficient să se constate că, în afara motivului general mentionat mai sus, autoritătile, referindu-se în special la OUG nr. 194/2002, nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau imputate si care se aflau la baza privării sale de libertate.
35. În ceea ce priveste obligatia autoritătilor de a comunica motivele aflate la baza luării în custodie publică a străinilor aflati în centrele de tranzit, dacă art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeasi ordonantă, ce reglementează drepturile persoanelor astfel detinute, contine obligatia ca autoritătile să îi informeze pe străinii plasati în aceste centre despre motivele acestei măsuri (conform § 21 de mai sus).
36. În cauză, desi reclamantului i s-a făcut o comunicare în ziua plasării sale în centru, aceasta cuprindea trimiterile referitoare la Ordonanta initială din 7 martie 2003, care îl declara pe reclamant persoană indezirabilă pe teritoriul României, fără nicio referire la faptele imputate (conform § 8 de mai sus). Or, reclamantul contestase, fără succes, Ordonanta din 7 martie 2003, invocând aceleasi motive (conform §§ 12-14 de mai sus).
37. Curtea este de părere că o a doua contestatie având ca obiect aceleasi motive formale ca si cele invocate în Ordonanta initială din 7 martie 2003, respinsă de instantele interne din cauza caracterului secret al informatiilor, era sortită esecului si, prin urmare, nu constituia în spetă o cale de atac efectivă, susceptibilă să remedieze situatia denuntată. În acest sens, hotărârile interne prezentate de Guvern nu sunt de natură să confirme existenta unei jurisprudente bine stabilite asupra eficientei acestor căi de atac.
38. Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici în fata autoritătilor administrative, nici în fata instantelor nationale de gradul minim de protectie împotriva riscului de arbitrar al autoritătilor, Curtea apreciază că nici cu ocazia prelungirilor succesive privarea sa de libertate nu avea un temei legal suficient în dreptul intern, în măsura în care ea nu era prevăzută de “o lege” care să corespundă cerintelor Conventiei. La aceasta se adaugă si termenul de mai mult de 6 luni în care reclamantul a fost detinut în centrul de tranzit, contrar legislatiei interne în vigoare la data evenimentelor, în special alin. (6) al art. 93 din OUG nr. 194/2002.
39. În ceea ce priveste dificultătile, invocate de Guvernul român, referitoare la eliberarea unui nou titlu de călătorie pe numele reclamantului, Curtea retine că această situatie, în circumstantele spetei, nu îi poate fi imputabilă reclamantului si nu poate justifica, având în vedere concluzia prevăzută în § 38 de mai sus, plasarea sa timp de mai mult de 6 luni în centrul de tranzit.
40. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că privarea de libertate neîntreruptă a reclamantului timp de mai mult de 6 luni nu corespundea cerintelor art. 5 § 1 din Conventie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 7
41. Reclamantul se plânge în esentă de faptul că parchetul nu a comunicat nici avocatului său, nici instantelor sesizate cu contestatia sa împotriva ordonantei prin care se dispunea ca acesta să părăsească teritoriul României motivele care au justificat opinia acestuia conform căreia el reprezenta un pericol pentru siguranta natională. Art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie prevede următoarele:
“1. Un străin care îsi are resedinta în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii si el trebuie să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său; si
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în fata autoritătilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) si c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate natională.”
A. Asupra admisibilitătii
42. Guvernul contestă aplicabilitatea în spetă a art. 1 din Protocolul nr. 7 si arată că reclamantul nu detinea un titlu de sedere valabil pe teritoriul României.
43. Reclamantul se opune argumentului Guvernului si invocă procedura acordării statutului de refugiat în România, aflată pe rol, care îi conferea, în temeiul art. 13 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000, un drept de sedere pe teritoriul României timp de 15 zile de la pronuntarea unei decizii definitive ce statuează asupra cererii sale de acordare a acestui statut.
44. Curtea constată de la început că, în caz de expulzare, în afară de protectia ce le este oferită în special prin art. 3 si 8 din Conventie coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garantiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 132, 20 iunie 2002).
45. Pe de altă parte, garantiile sus-mentionate nu se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol [conform Sejdovic si Sulejmanovic împotriva Italiei (dec), nr. 57.575/00, 14 martie 2002].
46. În spetă, reclamantul a făcut obiectul mai multor proceduri interne si, în temeiul uneia dintre aceste proceduri, el a obtinut un drept de sedere pe teritoriul României (conform § 24 de mai sus). În aceste circumstante, Curtea consideră că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României. Prin urmare, exceptia Guvernului trebuie respinsă.
47. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
48. Guvernul afirmă că expulzarea reclamantului a avut loc numai după respingerea contestatiei reclamantului împotriva Ordonantei din 7 martie 2003. Acesta mai adaugă că, în fata Curtii de Apel Bucuresti, cu ocazia judecării contestatiei sale, reclamantul a beneficiat de garantiile de ordin procedural, fiind în plus reprezentat de un avocat.
49. Reclamantul contestă argumentul Guvernului si invocă necomunicarea motivelor ce au stat la baza Ordonantei din 7 martie 2003 si nerespectarea garantiilor procedurale.
50. În spetă, Curtea observă că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României în momentul expulzării. Prin urmare, desi a fost expulzat din motive de sigurantă natională, situatie prevăzută de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea dreptul să se prevaleze de garantiile enuntate în paragraful 1 (a se vedea raportul explicativ ce însoteste Protocolul nr. 7).
51. Curtea constată că prima garantie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât “în executarea unei decizii adoptate conform legii”.
52. Deoarece cuvântul “lege” desemnează legea natională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Conventiei, nu numai la existenta unei baze în dreptul intern, ci are legătură si cu calitatea legii: el impune accesibilitatea si previzibilitatea acesteia, precum si o anumită protectie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Conventie.
53. Curtea observă că în cauzele Kaya împotriva României (nr. 33.970/05, § 59, 12 octombrie 2006) si Lupsa împotriva României (nr. 10.337/04, § 59, 8 iunie 2006) a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie, deoarece autoritătile nu le dăduseră reclamantilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate, iar, pe de altă parte, parchetul nu le comunicase ordonantele date împotriva lor în timp util. În spetă, printr-o ordonantă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, interzis în teritoriu si expulzat pe motivul că Serviciul Român de Informatii detinea “informatii suficiente si serioase conform cărora el desfăsura activităti de natură să pună în pericol siguranta natională”. Spre deosebire de cele două cauze mentionate mai sus, reclamantul a primit o copie a ordonantei parchetului în ziua plasării sale în centrul de tranzit. Cu toate acestea, ca în cele două cauze mentionate mai sus, Curtea observă lipsa unei trimiteri la faptele imputate în comunicarea făcută reclamantului, aceasta având un caracter pur formal (conform § 8 de mai sus).
54. În lipsa oricărui indiciu privitor la faptele imputate reclamantului, Curtea observă că situatia din spetă este similară cu cea a reclamantilor din cauzele Lupsa si Kaya, mentionate mai sus. În aceste două cauze, Curtea mai constatase si că temeiul legal al expulzării reclamantilor nu oferea garantiile minimale împotriva arbitrarului autoritătilor (conform Lupsa, precitată, § 56, Kaya, precitată, § 56).
55. În spetă, Curtea reiterează constatarea în materie de previzibilitate a legislatiei interne (conform § 38 de mai sus) si conchide că reclamantul nu a avut posibilitatea să îsi exercite drepturile prevăzute la paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie.
56. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.
III. Pretinsa încălcare a art. 5 §§ 2 si 4 din Conventie
57. Invocând art. 5 § 2 din Conventie, reclamantul se plânge de faptul că nu a fost informat, în cel mai scurt timp, despre motivele plasării sale în centrul special. Invocând în esentă art. 5 § 4 din Conventie, el se plânge de imposibilitatea de a formula un recurs împotriva măsurii de plasare în centrul special, din cauza necomunicării motivelor acestei măsuri.
58. Având în vedere concluziile sale prevăzute în paragrafele 35-39 de mai sus, Curtea apreciază că nu este cazul să statueze asupra admisibilitătii si temeiniciei acestor capete de cerere (a se vedea, mutatis mutandis si, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-1, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica Catolică din Chania împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere 1997-VIII si Denes si altii împotriva României, nr. 25.862/03, § 59, 3 martie 2009).
IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări
59. În ceea ce priveste celelalte capete de cerere formulate de reclamant în cererea sa, tinând cont de toate elementele aflate în posesia sa si în măsura în care este competentă să fie sesizată cu sustinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparentă de încălcare a drepturilor si libertătilor garantate de articolele Conventiei, drept care trebuie respinse ca vădit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 din Conventie.
V. Asupra aplicării art. 41 din Conventie
60. Conform art. 41 din Conventie:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă.”
A. Prejudiciu
61. Reclamantul solicită suma de 25.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care sustine că l-a suferit din cauza plasării sale în centrul special si a îndepărtării sale din teritoriu. De asemenea, acesta mentionează situatia dificilă în care se află de la îndepărtarea sa din teritoriu, fiind obligat să îsi vândă bunurile detinute în România, să asiste la falimentul societătii sale, să îsi stabilească resedinta într-o altă tară si să lucreze ca muncitor pentru a-si întretine familia.
62. Guvernul se opune cererii formulate de reclamant si afirmă că pentru prejudiciul invocat nu se prezintă niciun document justificativ. Guvernul consideră că o parte din aceste prejudicii sunt de ordin material si că nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcările invocate. În subsidiar, Guvernul consideră că cererea reclamantului este excesivă si că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparatie suficientă a prejudiciului moral pretins.
63. Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările stabilite si prejudiciul material pretins. Totusi, Curtea apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încălcărilor constatate. Tinând seama de toate elementele aflate în posesia sa si statuând în echitate, asa cum prevede art. 41 din Conventie, aceasta hotărăste să îi acorde reclamantului suma de 8.000 EUR în acest sens.
B. Cheltuieli de judecată
64. Reclamantul nu solicită nicio sumă drept cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
65. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilitătii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveste capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie si inadmisibilă în rest;
2. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Conventie;
3. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie;
4. hotărăste că nu este cazul să analizeze capetele de cerere întemeiate pe art. 5 §§ 2 si 4 din Conventie;
5. hotărăste:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Conventie, 8.000 EUR (opt mii euro) pentru daune morale;
b) ca suma în discutie să fie convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plătii, la care să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus si până la efectuarea plătii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilitătii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparatie echitabilă în rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 13 iulie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Ahmed contra Romaniei - Plasare in centru special si indepartare din teritoriu
