Andreescu c. Romaniei - Condamnare penala pentru calomnie nejustificata. Libertatea de exprimare
HOTĂRÂREA
din 8 iunie 2010, definitivă la 8 septembrie 2010,
în Cauza Andreescu împotriva României
(Cererea nr. 19.452/02)
În Cauza Andreescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 mai 2010,
pronuntă prezenta hotărâre, adoptată la aceeasi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 19.452/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetătean al acestui stat, domnul Gabriel Andreescu (reclamantul), a sesizat Curtea la 29 martie 2002, în temeiul art. 34 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna Livia Cinteză, avocat în Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare ca urmare a condamnării sale sub aspect penal si civil pentru calomnie, precum si de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în conditiile în care a fost condamnat de către instanta de recurs fără a fi audiat, după ce a fost achitat în primă instantă.
4. La 15 ianuarie 2009, presedintele Sectiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Întemeindu-se pe dispozitiile art. 29 alin. 3 din Conventie, acesta a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul să fie examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1952 si locuieste în Bucuresti. A. Geneza cauzei
6. Reclamantul este un militant pentru drepturile omului recunoscut în România. El este membru fondator al Comitetului Helsinki Român si a fost initiatorul mai multor asociatii nonguvernamentale care militează pentru drepturile omului. De asemenea, reclamantul este conferentiar universitar, predând Etică si Stiinte politice, si colaborează în mod constant cu mai multe ziare si publicatii.
7. În timpul regimului comunist, înainte de anul 1989, reclamantul a suportat persecutii, a fost arestat sau i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pentru că a criticat regimul de atunci în ceea ce priveste problema încălcării drepturilor omului, pentru că a acordat interviuri presei occidentale, precum si pentru că a condus actiuni de protest pasnice, cum ar fi greva foamei.
8. La 9 decembrie 1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitătii ca politie politică*). Conform acestei legi, orice cetătean român sau străin care a obtinut cetătenia română după 1945 are dreptul să cunoască continutul dosarului întocmit cu privire la persoana sa de către organele politiei politice a fostului regim. În plus, legea dispune că orice persoană care a făcut obiectul unui dosar din care rezultă că a fost pusă sub supraveghere de către Securitate are dreptul de a cunoaste identitatea agentilor serviciilor secrete si a colaboratorilor lor care au contribuit cu informatii la dosar. În sfârsit, legea prevede că toti cetătenii români, mass-media, organizatiile nonguvernamentale si institutiile publice au dreptul de a li se permite accesul la informatii de interes public privind calitatea de agent sau de colaborator al fostei Securităti a persoanelor care ocupă functii publice, precum presedintia României, functii guvernamentale sau parlamentare, functiile de prefect, de judecător sau de inspector general de politie. Accesul ia aceste informatii de interes public priveste, de asemenea, persoanele aflate la conducerea bisericilor si cultelor religioase recunoscute, precum si membrii Academiei Române.
9. Legea nr. 187/1999 a instaurat un organism public însărcinat cu aplicarea acesteia, si anume Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (CNSAS).
10. Dezbaterea politică în jurul acestei legi si al aplicării sale a fost considerabilă, iar acoperirea mediatică a fost si continuă să fie importantă. Reclamantul a fost unul dintre promotorii acestei legi între 1989 si data adoptării acesteia în 1999.
11. În luna iunie 2000, reclamantul s-a adresat CNSAS solicitând accesul la propriul dosar de informatii creat de către fosta Securitate. El nu a primit răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 187/1999. În luna septembrie 2000, reclamantul a adresat CNSAS o nouă cerere solicitând să fie informat dacă membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au fost sau nu colaboratori ai fostei Securităti. Reclamantul nu a primit răspuns în termenul prevăzut de lege.
B. Conferinta de presă organizată de reclamant la 20 februarie 2001
12. În absenta unui răspuns la solicitările adresate CNSAS, reclamantul a anuntat o conferintă de presă programată pentru data de 20 februarie 2001, în cadrul căreia intentiona să îsi exprime preocuparea cu privire la lipsa de eficientă practică a procedurilor prevăzute de Legea nr. 187/1999.
13. În cursul conferintei de presă el a declarat ziaristilor prezenti că este dezamăgit de modul în care este aplicată Legea nr. 187/1999 si a denuntat problemele legate de aplicarea legii, probleme care erau de natură să aducă atingere atât drepturilor persoanelor particulare, cât si interesului public. Reclamantul a invitat autoritătile să respecte legea, iar publicul să urmărească acest aspect cu vigilentă.
*) Legea nr. 187/1999 a fost abrogată prin art. 38 alin. (2) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitătii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008.
14. Ca răspuns la întrebările ziaristilor cu privire la cauzele lipsei de eficacitate a activitătii CNSAS, reclamantul a mentionat lipsa de profesionalism, indiferenta si lenea membrilor Colegiului CNSAS.
15. Întrebat de ziaristi cu privire la îndoielile pe care le-ar putea avea în ceea ce priveste independenta membrilor CNSAS, el a răspuns că o singură persoană îi inspira neîncredere din cauza presiunilor care au fost exercitate asupra sa în timpul regimului comunist, presiuni având ca scop să îi distrugă rezistenta si să o determine să se plieze indicatiilor regimului. Reclamantul l-a nominalizat pe A.P., membru al Colegiului CNSAS, personalitate publică recunoscută în domeniul culturii, fost ministru al culturii si, ulterior, al afacerilor externe. Prezentând motivele pe care îsi fundamenta bănuielile, reclamantul a precizat că “desigur, asta nu este o dovadă că neapărat dl [A.P.] a colaborat într-un fel cu Securitatea”. Reclamantul a evocat, de asemenea, functiile acceptate de către A.P în unul dintre primele guverne de după 1989, precum si remarcile publice ale acestuia cu privire la “marile dileme morale din spatele dosarelor” si reticenta sa în ceea ce priveste deconspirarea politiei politice, manifestată în cursul dezbaterilor publice dedicate acestui subiect.
16. Evocând episodul Miscării pentru Meditatie Transcendentală si al Grupului de la Păltinis la care o parte a intelectualitătii românesti, printre care si A.P, s-a afiliat înainte de 1989, suferind represaliile regimului comunist, reclamantul s-a referit la metodele utilizate de politia politică pentru a distruge rezistenta psihică a persoanelor vizate, precum anchete abuzive, amenintări, intimidări, înscenări si hărtuiri. Potrivit reclamantului, persoanele care făcuseră obiectul unor anchete erau puse în situatia de a continua să prezinte explicatii agentilor Securitătii “cu ocazia unor discutii ulterioare”, fiind astfel determinate să cedeze progresiv presiunilor si să actioneze împotriva propriei constiinte.
17. Reclamantul si-a exprimat, în acelasi timp, consideratia fată de A.P. si întelegerea fată de atitudinea de supunere a acestuia fată de fostul regim, persoană “care, fără a fi un erou, nu are un caracter rău”.
18. Reclamantul a subliniat, la sfârsitul interventiei sale, că nu detine probe care să îi permită să afirme că A.P. cedase efectiv presiunilor Securitătii, dar că a compărut în fata ziaristilor pentru a-si exprima bănuielile si argumentele aferente, “argumente care nu sunt o probă absolută, ci le asteaptă pe cele absolute. Dar probe absolute nu pot fi obtinute decât cu colaborarea institutiilor”.
19. Partea relevantă a interventiei reclamantului, astfel cum a fost transcrisă de Judecătoria Sectorului 4 Bucuresti în Sentinta acesteia din 13 iulie 2001 (paragraful 31 de mai jos), este următoarea:
“Avem un singur caz despre care pot să spun că am o bănuială_ - cred că avem dreptul să ne exprimăm bănuielile - iar persoana pe care o am în minte este domnul [A.P.].
Dl [A.P] a fost numit ministru al culturii imediat după Revolutie. Dacă ne uităm pe lista celor care au intrat în structurile de Putere imediat după 1990, vedem că cei cu functii de decizie au avut ceva în spate. Desigur, asta nu este o dovadă că neapărat dl [A.P] a colaborat într-un fel cu Securitatea. Pe de altă parte, de-a lungul timpului, dânsul a avut o obedientă incredibilă fată de premierul de atunci, [P.R.], apoi seful PD_ ... dar cea mai flagrantă a fost acceptarea de către [A.P] a prezentei sale pe lista candidatilor pentru Colegiu. Eu cunosc problemele sale anterioare, după ce a terminat în sfârsit - spunea domnia sa - ministeriatul la portofoliul externelor. Când dl [P.R.] l-a solicitat încă o dată pentru această pozitie, domnia sa a răspuns «Da» si, nu numai că a răspuns «Da», ci a dus o întreagă politică de convingere a opiniei publice că are acest drept. Desi nu avea acest drept, conform Legii dosarelor. Îmi amintesc dezbaterea pe care am avut-o la GDS privind acceptabilitatea numirii lui [M.D.] si a lui [A.P], si prezenta sa aici, genul de argumentare pe care a avut-o domnia sa aici. El s-a referit, cu un anumit patos, la marile dileme morale din spatele dosarelor, la câtă dramă se ascunde în aceste dosare. Si pe acestea nu le poti trata oricum, ca un copil, încât după aceste săptămâni de discutii trebuie să vă spun că mai multi membri ai GDS erau convinsi că dl [A.P] are o problemă la dosar. Că dânsul se comporta cum se comporta datorită dosarului său. De ce acest lucru? De ce dl [A.P], a cărui personalitate am motive să o apreciez, a colaborat cu Securitatea? Lucrul este foarte simplu si explicabil, nu pentru un om care este construit rău, ci pentru un om care nu este un erou, care are inteligenta absolut precisă si elaborată a opozitiei pe vremea aceea la strategiile Securitătii. Dânsul, stiti, a fost scos afară din Partid si a avut probleme cu Securitatea datorită Meditatiei Transcendentale. Este tot o înscenare a Securitătii, care folosea un agent străin pentru gruparea esoterică numită «Meditatia transcendentală». În orice caz, în această activitate au fost prinsi mai multi intelectuali de prestigiu si actiunea a reusit să intimideze intelectualitatea românească cel putin pentru o perioadă de timp. Una dintre victime a fost dl [A.P.]. Si, evident că în această situatie esti chemat la Securitate, ti se bate cu pumnul în masă, esti amenintat, esti pus să dai nenumărate declaratii - si lucrul ăsta se întâmplă nu o singură dată, se întâmplă de nenumărate ori. Si există o tehnică extraordinară în a se introduce pe hârtia pe care urmează să o semnezi lucruri de care devii responsabil, pe care ti le asumi, si stii lucrul acesta. Au fost situatii la Rahova, când securistii veneau în stol si băteau cu pumnul în masă si spuneau: «Semnează! Semnează! Semnează!...» Si ca să-ti dai seama că totusi verbul acela era asertiv si nu optativ, lucrul acesta presupune o anumită răceală, furie în tine si o anumită stăpânire. Eu nu cred că dl [A.P] are puterea... Si nu cred că are nici dexteritatea textelor de lege pentru a rezista unei astfel de presiuni. De-a lungul anilor, dl [A.P] a făcut parte din Grupul de la Păltinis. Asta presupunea o activitate aflată în centrul atentiei Securitătii. Desigur că oamenii care fuseseră anchetati anterior trebuiau să dea la noi întâlniri explicatii despre discutiile de acolo si asa, încet, încet, făceai greseli si fiecare greseală îti încărca dosarul si devii din ce în ce mai slab si ajungi să faci lucruri pe care initial niciodată nu-ti puteai imagina că le-ai făcut. Probabil că dl [A.P] are o imensă jenă si din cauza asta nu a putut să vorbească în 1990 despre ce cred eu că ar fi trebuit să vorbească. Subliniez: eu nu am probe. Eu am vorbit în fata dvs. apelând la bănuieli si la pseudo-argumente. Adică la argumente care nu sunt o probă absolută, ci le asteaptă pe cele absolute. Dar probe absolute nu pot fi obtinute decât cu colaborarea institutiilor.”
20. Discursul reclamantului a cunoscut o largă acoperire mediatică. De exemplu, cotidianul cu difuzare natională “România Liberă” a titrat în editia sa din 21 februarie 2001: “Gabriel Andreescu a lansat ieri acuzatii grave: [A.P] este bănuit de a fi colaborat cu fosta Securitate.”
C. Condamnarea penală a reclamantului pentru calomnie
21. La 27 februarie 2001, A.P. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l de insultă si calomnie cu privire la afirmatiile acestuia din cadrul conferintei de presă din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat în acelasi timp daune morale în cuantum de un miliard de lei românesti vechi (ROL) si obligarea reclamantului să prezinte scuze în public.
1. Procedura în fata Judecătoriei Sectorului 4 Bucuresti
22. La termenul din 3 iulie 2001, instanta i-a ascultat pe reclamant, pe partea vătămată si pe procuror.
23. Procurorul a solicitat achitarea, cu motivarea că discursul în litigiu exprima o simplă bănuială, iar nu afirmarea unui fapt determinat si că nu exista niciun element susceptibil să demonstreze că reclamantul a actionat cu intentia de a aduce prejudicii de imagine părtii vătămate.
24. În concluziile depuse în scris, reclamantul a făcut referire, între altele, la o declaratie manuscrisă a lui A. P. din 19 mai 1982. Conform reclamantului, continutul acestei declaratii întărea bănuielile sale conform cărora A. P. a putut ceda presiunilor Securitătii, oferind acesteia informatii de natură să aducă atingere drepturilor si libertătilor fundamentale ale unor terti, precum libertatea de exprimare si cea de asociere. Reclamantul se baza pe următorul pasaj din scrisoare:
“Mentionez că la un timp după_ , am informat un ofiter al Ministerului de Interne asupra conferintei la care am participat, exprimându-mi dezacordul fată de continutul ei, precum si uimirea că a putut avea loc în conditii oficiale.”
25. În concluziile scrise, reclamantul sustinea că faptul de a dezvălui asemenea informatii si de a-si exprima dezacordul într-o declaratie făcută în fata unui reprezentant al fostului regim reprezenta o atitudine dacă nu de colaborare cu regimul, cel putin de compromis, deoarece o asemenea atitudine era “o invitatie la reprimarea organizatorilor” acestor reuniuni. În această privintă, reclamantul considera că declaratia lui A. P. din 19 mai 1982 era o dovadă de natură să îi întărească îndoielile, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 187/1999 oferea o definitie legală a notiunii de “colaborator al organelor de Securitate ca politie politică”, incluzând “persoanele care au oferit informatii Securitătii prin care s-a adus atingere nemijlocit sau prin alte organe drepturilor si libertătilor fundamentale ale omului”, cu exceptia declaratiilor făcute în cursul anchetelor de către persoanele private de libertate din motive politice si cu privire la faptele care le erau imputate acestora.
26. Reclamantul a indicat, de asemenea, două persoane membre ale GDS, si anume R. S. si D. P, care si-au exprimat cu ocazia discutiilor pe care le-au avut bănuielile în ceea ce îl priveste pe A.P
27. Reclamantul a precizat, în plus, că, în virtutea dreptului la libertatea de exprimare, avea dreptul de a aprecia fapte evidente, dar si aparente.
28. Din concluziile scrise ale reclamantului rezultă că, la 15 mai 2001, adversarul său, A. P, a fost audiat de instantă cu privire la declaratia din 19 mai 1982. Cu privire la acest subiect, A. P a declarat că a fost constrâns de către Securitate să facă declaratia incriminată si că aceasta privea cetăteni elvetieni care au participat la conferintă, iar nu participantii români.
29. În fine, reclamantul a subliniat că, exprimându-si îndoielile în ceea ce priveste integritatea lui A. P, el a înteles mereu că A. P pur si simplu a dat dovadă de slăbiciune în fata presiunilor Securitătii si că acesta nu a actionat niciodată cu scopul de a face rău sau de a obtine privilegii din partea regimului. Reclamantul concluziona că “afirmatia conform căreia o persoană nu este un erou nu ar putea fi considerată o calomnie”.
30. În cadrul audierilor, A. P a prezentat instantei un certificat emis de CNSAS, al cărui membru era, datat 12 iunie 2001, atestând că nu a colaborat cu Securitatea. De asemenea, a depus la dosar o declaratie extrajudiciară dată de D. P, datată 22 iunie 2001, în care acesta din urmă declara că nu a afirmat niciodată că A. P a colaborat cu fosta Securitate, că nu a avut discutii cu reclamantul în acest sens si că nu sustine nimic din ceea ce reclamantul a afirmat în ceea ce îl priveste.
2. Sentinta din 13 iulie 2001 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucuresti
31. Printr-o sentintă din 13 iulie 2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucuresti a dispus achitarea reclamantului, cu motivarea că elementele materiale si intentionale ale infractiunilor de care era acuzat acesta nu erau reunite în spetă, si a respins pretentiile civile ale părtii vătămate.
32. Referindu-se la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de acces la informatiile de interes public si la dreptul la protejarea demnitătii tertilor, astfel cum sunt garantate de Constitutie, instanta a retinut mai întâi că afirmatiile reclamantului, descriind partea vătămată drept o persoană “care a avut o incredibilă obedientă fată de [P R.]” si drept o persoană slabă, incapabilă să reziste politiei politice a regimului comunist, erau judecăti de valoare si nu depăseau limitele criticii acceptabile a personalitătilor publice, în măsura în care reclamantul nu a folosit expresii triviale sau injurioase, iar afirmatiile sale nu se apropiau de absurd sau de imposibilitatea obiectivă. În consecintă, instanta a concluzionat că nu există infractiunea de insultă în ceea ce îl priveste pe reclamant.
33. Apoi, instanta a estimat că se putea deduce din discursul reclamantului că acesta a reprosat părtii vătămate că ar fi colaborat cu fosta Securitate.
34. Instanta a constatat mai întâi interesul publicului de a discuta despre acest subiect, tinând cont de calitatea de persoană publică, învestită cu functii oficiale, a lui A. P, printre care în special cea de membru al CNSAS. Interesul public era accentuat în mod particular în ceea ce priveste conditiile impuse de lege pentru a deveni membru al Colegiului CNSAS, mai ales conditia de a nu fi făcut parte din structurile Securitătii si de a nu fi fost colaborator al acesteia. Cu privire la acest aspect, instanta a subliniat că reclamantul a exprimat opiniile în litigiu în cadrul unei dezbateri de interes public ale cărei implicatii erau mai largi si priveau eficacitatea CNSAS si a procedurilor prevăzute de Legea nr. 187/1999.
35. Instanta a retinut că reclamantul a actionat cu bună-credintă, deoarece el nu a exprimat niciodată certitudinea că partea civilă a colaborat cu Securitatea, ci doar bănuielile sale în acest sens, bazate pe anumite indicii de natură să dea nastere la asemenea îndoieli. Instanta a retinut că reclamantul a insistat mereu asupra subiectivitătii demersului său si asupra absentei unor probe certe, avertizând astfel membrii publicului si invitându-i să aprecieze personal indiciile existente.
36. De altfel, în ceea ce priveste certificatul atestând că A. P nu a colaborat cu fosta Securitate, instanta a stabilit că acest document putea într-adevăr să nu elimine îndoielile reclamantului, dat fiind contextul în care au fost enuntate îndoielile, si anume o critică a CNSAS si a eficacitătii acestuia, ceea ce implica în egală măsură a pune sub semnul întrebării dovezile eliberate de CNSAS însusi.
37. Instanta a concluzionat după cum urmează:
“(...) chiar eronat în privinta concluziei trase, demersul (reclamantului) este formulat cu bună-credintă, inculpatul însusi atrăgând atentia asupra neajunsurilor argumentelor sale si se constituie doar ca interpretări ale unor fapte obiective prezentate cu corectitudine (prezenta părtii vătămate în cele două cabinete, faptul că partea vătămată a fost supusă presiunilor fostei Securităti, aspectul notoriu că maniera de actiune a fostei Securităti crea posibilitatea accentuată a fortării unei colaborări a unora din victimele sale etc.) prin prisma unor judecăti de valoare personale care, gresit sau nu, asa cum s-a arătat, nu pot fi supuse controlului instantei,_ - interpretări care nu ating pragul imposibilului sau neverosimilului evident pentru a deveni denigratoare prin însăsi evidenta neverosimilului celor afirmate -, acest demers se încadrează în limitele libertătii de exprimare a opiniilor.”
38. Respingând capătul de cerere cu privire la plata de daune morale, cu motivarea că reclamantul nu a comis nicio faptă ilicită, ci doar si-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare garantat de Constitutie, instanta a dispus în plus că rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat.
3. Recursul părtii vătămate la Tribunalul Bucuresti
39. Partea civilă a introdus recurs în fata Tribunalului Bucuresti împotriva Sentintei din 13 iulie 2001.
40. În acelasi timp, Parchetul a introdus recurs, cu motivarea că cheltuielile de judecată ar fi trebuit retinute în sarcina părtii care a pierdut.
41. La prima înfătisare din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a dispus amânarea judecării cauzei pentru o dată ulterioară, în vederea comunicării motivelor de recurs către reclamant.
42. La 15 octombrie 2001, Tribunalul a deschis dezbaterile cu privire la recursurile formulate de A.P si Parchet. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat mentinerea achitării reclamantului si respingerea recursului părtii civile ca nefondat.
43. Instanta a ascultat pledoariile avocatilor reclamantului si adversarului său. Reclamantul, care era prezent la dezbateri, nu a fost audiat personal de către Tribunalul Bucuresti.
44. Printr-o decizie din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a admis recursul introdus de A. P. si l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi penale de 5.000.000 ROL si la daune morale în cuantum de 50.000.000 ROL către partea vătămată.
45. Instanta a stabilit că reclamantul nu a putut demonstra veridicitatea afirmatiilor sale conform cărora A. P. a colaborat cu fosta Securitate, în timp ce Certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta că A. P nu a colaborat. Tribunalul Bucuresti nu a făcut nicio referire la considerentele retinute de Judecătorie în favoarea achitării reclamantului. Tribunalul a utilizat termenii următori:
“În speta de fată, inculpatul nu a putut face dovada veridicitătii afirmatiilor sale care au găsit ecou în constiinta publicului si ar fi putut atrage sanctiuni în cazul în care acestea ar fi fost adevărate în ceea ce o priveste pe partea vătămată, având în vedere functia pe care o îndeplinea la vremea respectivă si declaratia acestuia de negare a oricărei colaborări cu Securitatea.
Faptul că partea vătămată nu a avut statutul de colaborator al Securitătii este relevat în Adeverinta nr. 5.552/12 iunie 2001 depusă la dosar si eliberată de CNSAS.
Fată de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, Tribunalul va admite recursul părtii vătămate A. P, va casa sentinta penală recurată si în fond:
În baza art. 206 din Codul penal raportat la art. 63 din Codul penal, inculpatul va fi condamnat la 5.000.000 lei amendă penală.”
46. La 19 februarie 2002, reclamantul a plătit amenda penală. La 5 august 2002, reclamantul a plătit avocatului lui A.P. suma stabilită cu titlu de daune morale.
II. Dreptul si practica interne relevante
A. Dreptul si practica interne relevante
47. Dispozitiile Codului de procedură penală în ceea ce priveste limitele competentelor instantelor ce statuează asupra unui recurs, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum si modificările care le-au fost aduse prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedură penală, precum si pentru modificarea altor legi, sunt descrise în Cauza Mihaiu împotriva României (nr. 42.512/02, paragrafele 21 si 22, 4 noiembrie 2008).
48. În ceea ce priveste accesul la dosarele apartinând serviciilor secrete si deconspirarea fostei politii politice, reglementarea internă pertinentă, si anume Legea nr. 187/1999, este descrisă în Hotărârea Rotam împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, paragrafele 31-32, CEDO 2000-V), si în Hotărârea Petrina împotriva României (nr. 78.060/01, paragrafele 17-18, 14 octombrie 2008).
49. Dispozitiile relevante ale Codului penal român în ceea ce priveste infractiunile împotriva onoarei si demnitătii, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, precum si schimbările legislative ulterioare sunt descrise în Hotărârea Boldea împotriva României [nr. 19.997/02, paragrafele 16-18, CEDO 2007 -... (extrase)].
50. Art. 63 alin. 2 din Codul penal, în vigoare la momentul faptelor, prevedea că maximul amenzii penale pentru infractiunea de calomnie era de 30.000.000 ROL.
51. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constitutională română a declarat neconstitutională legea de abrogare a art. 205-207 din Codul penal incriminând insulta si calomnia, cu motivarea că reputatia persoanelor, astfel cum este garantată de Constitutie, trebuia protejată în mod obligatoriu prin sanctiuni de natură penală.
B. Rapoartele anuale ale CNSAS
52. Primul raport privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000-31 mai 2002, publicat în 2002, în temeiul art. 7 din Legea nr. 187/1999, prezenta în preambulul său dificultătile apărute în functionarea sa, în special imposibilitatea accesului direct la arhive, care se aflau în posesia serviciilor secrete reticente să le predea. Acest preambul era redactat după cum urmează:
“Accesul la propriul dosar întocmit cetătenilor români de fosta Securitate este o temă care a preocupat opinia publică si mediile politice încă din decembrie 1989.
De la momentul în care subiectul a început să fie dezbătut si până la promulgarea Legii nr. 187/1999 au trecut însă 10 ani. Au fost necesare apoi încă 4 luni pentru ca Parlamentul României să voteze componenta Colegiului CNSAS si un an până la închirierea unui sediu. Toate acestea, precum si faptul că Legea nr. 187/1999 a fost, finalmente, rezultatul unor negocieri si că textul initial a suferit zeci de amendamente, ceea ce a afectat coerenta actului legislativ în discutie, si-au pus amprenta pe prima perioadă din activitatea CNSAS care face obiectul prezentului raport de activitate.
Un moment semnificativ al primilor 2 ani de activitate l-a constituit mutarea în sediul propriu si semnarea unui protocol aditional de colaborare cu S.R.I., document care a permis începerea efectivă a transferului arhivei fostei Securităti către CNSAS si îndeplinirea unui obiectiv major al legii: accesul la propriul dosar.
Dificultatea principală_ a fost faptul că s-a lucrat sub presiunea timpului si a opiniei publice, fapt explicabil, desigur, dacă avem în vedere cei 10 ani de întârziere pe care-i avem, luând ca o comparatie Comisia Gauck din Germania. De asemenea, faptul că arhiva CNSAS se constituie prin transferul dosarelor din arhiva S.R.I. si nu prin preluarea in situ a acestei arhive este un factor esential.”
53. Acest prim raport mentiona că Serviciul Român de Informatii a transmis către CNSAS, în perioada mentionată mai sus, 3.573 de dosare individuale. Serviciul de Informatii Externe a predat 65 de dosare, iar tribunalele militare 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS cuprindeau în total 3.652 de dosare individuale.
54. Conform ultimului raport anual al CNSAS din 2008, Serviciul Român de Informatii a predat în 2007 către CNSAS 15.500 de dosare. În acelasi an, Ministerul Justitiei a transmis, de asemenea, 109.907 dosare arhivate anterior în arhivele tribunalelor militare din Bucuresti, Timisoara, Iasi si Cluj.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Conventie
55. Reclamantul se plânge de faptul că prin condamnarea sa penală din 29 octombrie 2001 de către Tribunalul Bucuresti, fără a fi audiat personal, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. El invocă art. 6 alin. 1 din Conventie, redactat după cum urmează în partea sa relevantă:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instantă independentă si impartială, instituită de lege, care va hotărî_ asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
56. Guvernul contestă această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
57. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părtilor
58. Reclamantul arată că, contrar dispozitiilor Codului de procedură penală (CPP), Tribunalul Bucuresti, prima instantă care i-a aplicat o sanctiune penală, nu l-a audiat si nici nu i-a dat cuvântul la finalul dezbaterilor. În consecintă, nu a avut ocazia să precizeze semnificatia afirmatiilor sale făcute cu ocazia conferintei de presă din 20 februarie 2001 si nici să rectifice ceea ce ar fi putut fi retinut în mod eronat - în special modul si timpul verbal utilizate în discursul său. Într-adevăr, reclamantul sustine că a utilizat, cu ocazia conferintei de presă, modul conditional în fraza “De ce dl [A.P]_ ar fi colaborat cu Securitatea?”, iar nu modul indicativ “a colaborat”, astfel cum a retinut Judecătoria. Finalmente, reclamantul observă că, în conformitate cu dispozitiile Codului de procedură penală, faptul de a acorda cuvântul acuzatului la finalul dezbaterilor nu este un act de procedură facultativ, nefiind lăsat la latitudinea instantei si nici măcar a acuzatului.
59. Guvernul consideră că, examinând acuzatiile penale aduse reclamantului, instantele nationale au respectat întru totul garantiile de independentă, impartialitate, publicitate si egalitate a armelor. În această privintă, el subliniază că, în spetă, reclamantul a fost audiat de către Judecătorie, declaratia sa aflându-se la dosar. De altfel, avocatul său a pus concluzii în apărare în cadrul procedurii de recurs. Mai mult, reclamantul a avut posibilitatea de a depune la dosar mijloacele de probă pe care le considera pertinente pentru a-si sustine cauza. De altfel, reclamantul nu a solicitat în cadrul procedurii de recurs prezentarea de probe noi.
60. Guvernul subliniază apoi că Tribunalul Bucuresti s-a raliat în decizia sa interpretării probelor si motivării Judecătoriei. Tribunalul nu a făcut decât să recalifice drept calomniatoare afirmatiile imputate reclamantului. Guvernul observă, de asemenea, că Tribunalul nu si-a motivat decizia doar sau într-o măsură determinantă pe declaratia reclamantului, ci pe ansamblul probelor din dosar.
61. Mai mult, Guvernul aminteste că, potrivit jurisprudentei Curtii, le revine în principal instantelor nationale să aprecieze probele strânse de către acestea si relevanta acelora pe care le propun inculpatii, iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie analizat tinând cont de ansamblul acesteia. Guvernul atrage atentia asupra ultimelor modificări ale CPP care obligă instantele de recurs să îl audieze pe inculpat.
2. Aprecierea Curtii
62. Curtea aminteste că modalitătile de aplicare a art. 6 din Conventie în cadrul căilor de atac depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; este necesar să se tină cont
de ansamblul procedurii interne si de rolul care revine instantelor în căile de atac în ordinea juridică natională. În cazul în care o audiere a avut loc în fata instantei de fond, absenta dezbaterilor publice în căile de atac se poate justifica prin particularitătile procedurii în discutie, având în vedere natura sistemului intern al căilor de atac, întinderea atributiilor instantei care statuează asupra căilor de atac, modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate si protejate în fata acesteia si, mai ales, natura problemelor pe care instanta din căile de atac trebuie să le solutioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, paragraful 39, Culegere de hotărâri si decizii 1996-1).
63. În fata unei instante învestite cu solutionarea căilor de atac, având plenitudine de jurisdictie, art. 6 din Conventie nu garantează în mod obligatoriu dreptul la o audiere publică si nici, în cazul în care o asemenea audiere are loc, dreptul de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, 29 octombrie 1991, paragraful 33, seria A nr. 212-C).
64. În schimb, Curtea a stabilit că, atunci când o instantă din căile de atac trebuie să se pronunte într-o spetă asupra aspectelor de fapt si de drept deduse judecătii si să analizeze în ansamblul spetei problema vinovătiei sau nevinovătiei inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să hotărască asupra acestor aspecte fără o apreciere directă a declaratiilor făcute personal de către inculpatul care afirmă că nu a comis fapta considerată infractiune (Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, paragraful 32, seria A nr. 134, si Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, paragraful 55, CEDO 2000-VIII).
65. În spetă, Curtea observă mai întâi că nicio parte nu contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Bucuresti fără a fi audiat personal (paragraful 43 de mai sus). Astfel, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 din Conventie, este necesară examinarea atributiilor Tribunalului si natura problemelor pe care trebuia să le solutioneze.
66. Curtea aminteste că în spetă întinderea atributiilor Tribunalului Bucuresti, în calitatea sa de instantă de recurs, este stabilită în art. 38515 si 38516 din CPP. Conform art. 38515, Tribunalul, atunci când statuează în recurs, nu este obligat să pronunte o nouă hotărâre cu privire la fond, însă ar avea această posbilitate legală, ceea ce, în spetă, s-a si întâmplat. Prin Decizia din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a anulat Sentinta din 13 iulie 2001 si a pronuntat o nouă hotărâre pe fond. Conform dispozitiilor legale citate mai sus, statuând din nou cu privire la conflictul juridic dedus judecătii, Tribunalul Bucuresti se bucura de plenitudine de jurisdictie si trebuia să aprecieze atât situatia de fapt a spetei, cât si încadrarea juridică a acesteia. Tribunalul putea să hotărască, fie să confirme achitarea reclamantului, fie să îl declare vinovat, după ce a procedat la o apreciere completă a problemei vinovătiei sau nevinovătiei acestuia, administrând, dacă era cazul, noi mijloace de probă.
67. În spetă, Curtea observă că, după ce a infirmat achitarea pronuntată în primă instantă, Tribunalul Bucuresti a statuat asupra fondului acuzatiilor aduse reclamantului, declarându-l vinovat de calomnie, fără a-l fi audiat personal, desi acesta era prezent la dezbateri. Mai mult, astfel cum rezultă din dosarul instantei, instanta a omis în acelasi timp să îi ofere cuvântul la finalul dezbaterilor (a contrario Constantinescu, citată mai sus, paragrafele 27 si 58). Or, în opinia Curtii, pentru a pronunta hotărârea, Tribunalul Bucuresti nu s-a limitat să efectueze o interpretare diferită în drept fată de cea a Judecătoriei în ceea ce priveste ansamblul elementelor obiective, dar chiar a efectuat o nouă apreciere a faptelor considerate ca fiind dovedite de prima instantă si Ie-a reconsiderat, problemă care depăseste consideratiile strict juridice (mutatis mutandis, Igual Coli împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, paragraful 36, 10 martie 2009). Într-adevăr, aspectele spetei pe care Tribunalul a trebuit să le analizeze pentru a se pronunta asupra vinovătiei reclamantului aveau un caracter factual, dat fiind că instanta a examinat din nou existenta unor elemente constitutive ale infractiunii de calomnie (paragraful 45 de mai sus).
68. Curtea observă că, în spetă, Guvernul nu sustine că a existat o renuntare a reclamantului la dreptul său de a fi audiat în persoană (Calmanovici împotriva României, nr. 42.250/02, paragraful 108, 1 iulie 2008, si, mutatis mutandis, Botten, citată mai sus, paragraful 53). În consecintă, ea consideră că instanta de recurs era tinută să ia măsuri pozitive pentru a audia reclamantul cu ocazia dezbaterilor, chiar dacă acesta nu a solicitat expres aceasta (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, paragraful 41, 8 martie 2007, Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, paragraful 58, 29 aprilie 2008, si, mutatis mutandis, Botten, citată mai sus, paragraful 53), sau, cel putin, să îi ofere posibilitatea de a corobora sau de a completa, după caz, concluziile avocatului său. De asemenea, Curtea aminteste că, dacă dreptul inculpatului la ultimul cuvânt are o importantă certă, acesta nu trebuie confundat cu dreptul său de a fi audiat personal, în timpul dezbaterilor, de către instantă (Constantinescu, citată mai sus, paragraful 58 in fine).
69. În acest context, Curtea estimează că faptul că reclamantul a fost audiat de Judecătorie nu exonera Tribunalul de obligatia de a-l audia, cu atât mai mult cu cât Judecătoria a dispus achitarea acestuia. În plus, Curtea accentuează că nu i s-ar putea reprosa reclamantului o lipsă de interes pentru proces, în conditiile în care acesta a asistat la înfătisările de la Judecătorie, în fata căreia si-a sustinut personal cauza, precum si la cele de la Tribunal [a se vedea paragrafele 22 si 43 de mai sus si, a contrarie, Ivanciuc împotriva României (decizie), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005].
70. Astfel, Curtea apreciază că condamnarea reclamantului, pronuntată fără ca acesta să fie audiat personal si, mai ales, după achitarea de către Judecătorie (a se vedea, printre altele, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, paragraful 54, 29 martie 2007), este contrară exigentelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.
În consecintă, a fost încălcată această dispozitie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Conventie
71. Reclamantul sustine că condamnarea sa penală si civilă prin Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucuresti reprezintă o ingerintă disproportionată în libertatea sa de exprimare, ce nu era necesară într-o societate democratică. El invocă art. 10 din Conventie, redactat după cum urmează:
“Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie si de a primi sau a comunica informatii ori idei fără amestecul autoritătilor publice si fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societătilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăti ce comportă îndatoriri si responsabilităti poate fi supusă unor formalităti, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea natională, integritatea teritorială sau siguranta publică, apărarea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sănătătii, a moralei, a reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informatiilor confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecătoresti.”
72. Guvernul contestă această teză. A. Cu privire la admisibilitate
73. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părtilor
74. Reclamantul consideră că condamnarea sa penală si civilă pentru calomnie constituie o ingerintă în libertatea sa de exprimare, ingerintă care nu răspunde unei nevoi sociale imperioase. El sustine că si-a exercitat în mod legitim dreptul la libertatea de exprimare prin pronuntarea discursului incriminat, exprimând o apreciere subiectivă a faptelor si aparentelor, formulând judecăti de valoare, iar nu certitudini în ceea ce priveste pozitia lui A.P cu privire la deconspirarea fostei politii politice si având o bază factuală suficientă. Reclamantul arată în acest sens că discursul său a fost decent si de bună-credintă.
75. Reclamantul consideră apoi că motivele invocate de autoritătile nationale pentru a justifica ingerinta nu erau pertinente si suficiente. Astfel, el remarcă faptul că Tribunalul Bucuresti si-a bazat decizia pe functia publică a lui A.P, membru al Colegiului CNSAS si secretar de stat. Or, conform reclamantului, acest statut însusi permitea o critică mai largă la adresa lui A.P. De asemenea, reclamantul subliniază interesul public extrem de accentuat pentru dezbaterea care privea conditiile impuse de lege pentru a deveni membru al CNSAS si respectarea acestor exigente de către membrii acestui colegiu. Reclamantul sustine că afirmatiile sale plecau de la faptul demonstrat că, uneori, institutiile statului au pronuntat decizii contrare legii. El consideră că faptul că afirmatiile sale au fost reluate în mod trunchiat de către presă nu poate antrena răspunderea sa civilă si penală.
76. În sfârsit, reclamantul subliniază că suma pe care a trebuit să o plătească lui A.P. cu titlu de daune morale, cumulată cu amenda penală, reprezenta, la momentul faptelor, de peste 30 de ori salariul lunar minim.
77. Guvernul admite că Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucuresti ar putea fi interpretată drept o ingerintă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totusi, el consideră că este vorba despre o ingerintă prevăzută de lege, si anume art. 206 din Codul penal pentru condamnarea penală si art. 998 si 999 din Codul civil pentru condamnarea civilă. În plus, condamnarea avea un scop legitim, si anume protectia reputatiei altora, în spetă a lui A.P, care ocupa o functie publică importantă.
78. În ceea ce priveste necesitatea acestei ingerinte într-o societate democratică, Guvernul remarcă mai întâi că afirmatiile incriminate ale reclamantului au fost făcute cu ocazia unei conferinte de presă si că au fost reluate de mai multe ziare. El estimează că discursul reclamantului avea un caracter tendentios, în conditiile în care acesta cunostea realitatea verificărilor la care A.P. a fost supus pentru a accede în functiile detinute. În plus, Guvernul remarcă faptul că, desi reclamantul l-a indicat pe D. P. pentru a dovedi unele dintre afirmatiile sale, acesta din urmă a negat aceste sustineri într-o declaratie extrajudiciară depusă la dosar de către A.P
79. Guvernul apreciază apoi că afirmatiile reclamantului, în ansamblul lor, cuprindeau imputări de fapt, lipsite de orice bază factuală. În această privintă, el aminteste că, asa cum a retinut de altfel chiar Judecătoria, discursul reclamantului a cunoscut o largă acoperire mediatică, de natură să lezeze demnitatea, prestigiul si dreptul la imagine al lui A. P. Or, în măsura în care reclamantul a depăsit limitele criticii admisibile fată de functionarii publici, Guvernul opinează că marja de apreciere de care dispun statele nu a fost depăsită. El estimează, de asemenea, că motivele invocate de instantele nationale erau pertinente si suficiente în sensul art. 10 alin. 2. În plus, Guvernul arată că reclamantul a fost condamnat la plata unor sume putin importante în raport cu cele retinute în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a libertătii de exprimare.
2. Aprecierea Curtii
80. Curtea estimează că condamnarea care face obiectul cauzei reprezintă o “ingerintă” în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. Această imixtiune încalcă art. 10 din Conventie, cu exceptia cazului în care este “prevăzută de lege”, urmăreste unui sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate în art. 10 alin. 2 si este “necesară, într-o societate democratică” pentru a le atinge.
a) “Prevăzută de lege”
81. Curtea observă că Tribunalul Bucuresti s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe art. 206 din Codul penal referitor la calomnie si pe art. 998 din Codul civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, ingerinta era “prevăzută de lege”.
b) “Scop legitim”
82. Curtea observă că ingerinta în litigiu urmărea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din Conventie, si anume protectia reputatiei altora, în spetă cea a domnului A. R, cunoscut drept om de cultură, fost ministru al culturii si al afacerilor externe si fost membru al Colegiului CNSAS.
c) “Necesară într-o societate democratică”
83. Curtii îi mai rămâne să verifice dacă această ingerintă era “necesară” într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. Ea trimite în această privintă la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenta sa în materie [a se vedea, printre numeroase altele, Tourancheau si July împotriva Frantei, nr. 53.886/00, paragrafele 64-68, 24 noiembrie 2005, Lindon, Otchakovsky-Laurens si July împotriva Frantei [MC], nr. 21.279/02 si 36.448/02, paragrafele 45 si 46, CEDO 2007-XI, si July si Sari Liberation împotriva Frantei, nr. 20.893/03, CEDO 2008-... (extrase), paragrafele 60-64].
84. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instantelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 din Conventie hotărârile pe care acestea le-au pronuntat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună-credintă, cu grijă si în mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerinta în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmatiilor imputate reclamantului si a contextului în care acesta Ie-a emis (News Verlags GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).
85. În special, Curtii îi revine sarcina să determine dacă motivele invocate de către autoritătile nationale pentru a justifica ingerinta apăreau drept “pertinente si suficiente” si dacă măsura incriminată era “proportională cu scopurile legitime urmărite” (Chauvy si altii împotriva Frantei, nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest demers, Curtea trebuie să se convingă că autoritătile nationale au aplicat, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente, niste reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 din Conventie (Zâna împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, paragraful 51, Culegere de hotărâri si decizii 1997-VII, si Kyprianou împotriva Ciprului [MC], nr. 73.797/01, paragraful 171, 15 decembrie 2005).
86. Curtea trebuie, de altfel, să verifice dacă autoritătile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protectia libertătii de exprimare, consacrată de art. 10 din Conventie, si, pe de altă parte, cea a dreptului la reputatia persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vietii private, este protejat de art. 8 din Conventie (Chauvy si altii, citată mai sus, paragraful 70 in fine). Această ultimă dispozitie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vietii private mergând până la relatiile interpersonale ale indivizilor implicati (Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, CEDO 2004-VI, si Petrina împotriva României, nr. 78.060/01, paragraful 35, 14 octombrie 2008).
87. În spetă, remarcând calitatea de publicist al reclamantului, fără ca jurnalismul să fie profesia sa, si calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului, Curtea aminteste că datorită “îndatoririlor si responsabilitătilor” inerente exercitării libertătii de exprimare, protectia oferită de art. 10 din Conventie persoanelor care, cum este si cazul reclamantului, se angajează într-o dezbatere publică este subordonată conditiei ca reclamantul să actioneze cu bună-credintă astfel încât să ofere informatii exacte si credibile (Radio France si altii împotriva Frantei, nr. 53.984/00, paragraful 37, Culegere de hotărâri si decizii 2004-II, si Bladet Troms0 si Stensaas împotrivaNorvegiei [MC], nr. 21.980/03, paragraful 65, CEDO 1999-111). Totusi, acestor persoane le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamere împotriva Frantei, nr. 12.697/03, paragraful 25, CEDO2006-XIII).
88. Curtea observă că, în prezenta cauză, Tribunalul Bucuresti a considerat că, prin afirmatiile făcute cu ocazia unei conferinte de presă, reclamantul l-a expus pe A. P. dispretului public si unor posibile sanctiuni, tinând cont de functiile detinute de acesta. Este necesar deci să se examineze, având în vedere principiile mentionate mai sus, dacă motivele invocate de Tribunalul Bucuresti pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau “pertinente si suficiente”.
89. Curtea aminteste în această privintă că art. 10 alin. 2 din Conventie nu permite în niciun fel restrictii aduse libertătii de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general [Surek împotriva Turciei (nr. 1) [MC], nr. 26.682/95, paragraful 61, CEDO 1999-IV]. Astfel, ea trebuie să ia în considerare ansamblul contextului în care afirmatiile în litigiu au fost formulate (Bladet Troms0 si Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus, paragraful 62).
90. Curtea evidentiază în principal că discursul incriminat al reclamantului se înscria în contextul special al unei dezbateri de ordin national privind o temă de interes general si extrem de sensibilă. Acesta privea aplicarea Legii nr. 187/1999 cu privire la accesul cetătenilor la dosarul personal întocmit de către Securitate si vizând demascarea caracterului de politie politică al acestei organizatii, precum si ineficacitatea activitătii CNSAS. În acest context, reclamantul a exprimat îndoieli privind colaborarea cu Securitatea fată de A.P., figură publică foarte cunoscută în România.
91. Curtea aminteste că, chiar dacă nu este exact că persoanele publice se expun cu bună stiintă unui control atent al faptelor si gesturilor lor, precum oamenii politici (Janowski împotriva Poloniei [MC], nr. 25.716/94, paragraful 33, CEDO 1999-1), nu este mai putin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de exercitarea unor functii oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (Mamere, citată mai sus, paragraful 27). În spetă, afirmatiile în litigiu îl priveau pe A.R, personalitate publică si larg mediatizată, în calitatea sa de membru al CNSAS (a contrarie Petrina, citată mai sus, paragraful 46). Or, în opinia Curtii, interesul general fată de adoptarea Legii nr. 187/1999 si fată de aplicarea acesteia de către CNSAS era de natură să justifice dezbaterea publică privind aspectul de a sti dacă membrii acestui organism îndeplineau conditiile impuse de lege pentru a ocupa o asemenea pozitie.
92. Este necesar apoi să se amintească jurisprudenta bine stabilită în acest moment a Curtii, conform căreia, pentru a aprecia asupra existentei unei “nevoi sociale imperioase” de natură să justifice o ingerintă în exercitarea libertătii de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte si judecăti de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstratii a exactitătii lor [De Haes si Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, paragraful 42, Culegere de hotărâri si decizii 1997-1, si Harlanova împotriva Letoniei (dec), nr. 57.313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, atunci când este vorba despre afirmatii referitoare la comportamentul unui tert, uneori poate fi dificil să se distingă între afirmatii factuale si judecăti de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca si o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO2001-II).
93. În spetă, atunci când se examinează afirmatiile litigioase în lumina discursului reclamantului în ansamblul său, suntem în prezenta unui amestec de judecăti de valoare si a anumitor elemente factuale.
94. Curtea constată că reclamantul a avertizat publicul asupra faptului că el doar exprima anumite îndoieli, că făcea o apreciere subiectivă a faptelor si aparentelor cu privire la pozitia lui A.P. În ceea ce priveste problema deconspirării fostei politii politice. Afirmatiile făcute nu erau prezentate ca fiind certitudini (a contrario Cumpănă si Mazăre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, paragraful100, CEDO 2004-XI, si Petrina, citată mai sus, paragraful 44), ci doar drept bănuieli, asteptând ca procedurile instituite de Legea nr. 187/1999, care era tema principală a discursului său, să devină eficace în ceea ce priveste accesul publicului la dosarele fostei Securităti si să permită verificarea acestor bănuieli. În plus, reclamantul si-a justificat bănuielile făcând referire la comportamentul lui A.P. si la unele fapte, precum, de exemplu, apartenenta sa la Miscarea pentru Meditatie Transcendentală, si la modul de a actiona al agentilor Securitătii, fapte a căror realitate nu a fost contestată. Este de remarcat faptul că certificatul atestând că A.P. nu a colaborat cu Securitatea nu a fost prezentat decât după conferinta de presă organizată de reclamant (paragraful 30 de mai sus). În acest context, Curtea estimează că reclamantul a actionat cu bună-credintă, scopul conferintei fiind de a informa publicul cu privire la un subiect de interes general (a contrario Mihaiu, citată mai sus, paragraful 67).
95. Mai mult, Curtea constată că este vorba despre niste afirmatii orale pronuntate cu ocazia unei conferinte de presă, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, hotărâre din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, paragraful 46, si Boldea, citată mai sus, paragraful 58). În această privintă, trebuie subliniat că reclamantul a tinut să precizeze că a utilizat forma conditională, iar nu modul indicativ, astfel cum au preluat mijloacele de informare în masă si Judecătoria (paragrafele 19 si 20 de mai sus).
96. Curtea apreciază apoi că buna-credintă a reclamantului este de asemenea dovedită de participarea sa la procedura penală îndreptată împotriva sa (a contrario Ivanciuc, citată mai sus). Curtea observă că persoana în cauză a dat dovadă de interes pentru proces, prezentându-se la termenele stabilite de instante în fata Judecătoriei si a Tribunalului. Astfel, el a putut fi audiat personal în procedura din fata Judecătoriei, a putut să depună concluzii scrise si să prezinte, în toate stadiile procedurii, elementele de probă susceptibile să dovedească afirmatiile sale (a contrario Cumpănă si Mazăre, citată mai sus, paragraful 104, Stângu si Scutelnicu împotriva României, 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, paragraful 51, si Petrina, citată mai sus, paragraful 50).
97. Acestea fiind spuse, este esential, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de exprimare si libertatea dezbaterilor, ca, într-o anumită măsură, să se asigure o procedură echitabilă (Steel si Morris împotriva Marii Britanii, nr. 68.416/01, paragraful 95, CEDO 2005-II). În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea art. 6 alin. 1 din Conventie, în măsura în care a fost condamnat fără a fi audiat personal de către instanta care a constatat vinovătia sa. În plus, casând această hotărâre pentru a-l condamna pe reclamant penal si civil, Tribunalul Bucuresti nu a acordat nicio atentie contextului în care au fost făcute afirmatiile respective sau intereselor din spetă (mutatis mutandis, Desjardin împotriva Frantei, nr. 22.567/03, paragrafele 39 si 46, 22 noiembrie 2007), nici faptului că reclamantul a fost achitat în primă instantă.
98. În aceste conditii nu s-ar putea afirma că Tribunalul Bucuresti a oferit motive “pertinente si suficiente” pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere reputatiei lui A.P. si pentru a-l condamna.
99. În ceea ce priveste caracterul proportional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea aminteste că natura si severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare (Cumpănă si Mazăre împotriva României, citată mai sus, paragraful 111, si Brunet-Lecomte si altii împotriva Frantei, nr. 42.117/04, paragraful 51, 5 februarie 2009).
100. În această privintă trebuie amintit că dacă statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertătii de exprimare astfel încât să asigure, prin lege, o protectie adecvată reputatiei indivizilor, ele trebuie să evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură a intimida mijloacele de informare în masă si formatorii de opinie să îsi îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes general, precum relatiile personalitătilor publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori cuantumul salariului mediu la momentul faptelor.
101. Având în vedere cele de mai sus, si, în special, importanta dezbaterii de interes general în cadrul căreia se înscriau afirmatiile respective, Curtea consideră că ingerinta în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în spetă, justificată de motive pertinente si suficiente. Astfel, ingerinta nu ar putea fi considerată proportională si deci “necesară într-o societate democratică” în sensul art. 10 din Conventie.
În consecintă, a existat o încălcare a acestei dispozitii.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
102. Art. 41 din Conventie prevede:
“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă.”
A. Prejudiciu
103. Reclamantul a solicitat 5.500 RON cu titlu de prejudiciu material, sumă care reprezintă cuantumul amenzii penale si al daunelor morale plătite părtii vătămate ca urmare a condamnării. El consideră că această sumă ar trebui reevaluată luând în considerare evolutia salariului mediu între data plătii acestor sume (2002) si anul 2009. El a solicitat, de asemenea, 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
104. Guvernul a sustinut că sumele plătite de către reclamant ca urmare a condamnării sale trebuie reevaluate tinând cont de metodele Institutului National de Statistică. Astfel, el a estimat că sumele reactualizate se ridică la 2.222 EUR. Acesta a sustinut, de asemenea, că legătura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat si suma solicitată sub acest aspect nu a fost dovedită si că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparatie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant.
105. Curtea observă că baza care trebuie retinută pentru acordarea unei reparatii echitabile rezidă, în spetă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă si în ingerinta disproportionată în dreptul său la libertatea de exprimare, ca urmare a condamnării sale pentru calomnie.
Curtea constată că reclamantul a plătit atât amenda penală, cât si daunele morale acordate ca urmare a condamnării sale penale (a contraria Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, paragraful 78, 4 octombrie 2007). Prin urmare, având în vedere ansamblul elementelor prezentate de către părti în această privintă, Curtea acordă reclamantului 3.500 EUR cu titlu de prejudiciu material.
106. Mai mult, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuând în echitate, astfel cum dispune art. 41 din Conventie, acordă reclamantului 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
107. Reclamantul a solicitat în acelasi timp 38 EUR pentru costurile si cheltuielile implicate de procedurile interne si 5.000 RON, aproximativ 1.180 EUR, pentru cele din fata Curtii.
El a transmis documente justificative pentru o parte dintre aceste sume.
108. Guvernul a remarcat că reclamantul nu a transmis Curtii niciun document justificativ cu privire la suma de 5.000 RON.
109. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine restituirea costurilor si cheltuielilor decât în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar si rezonabil al cuantumului acestora. În spetă, tinând cont de documentele aflate la dispozitia sa, precum si de criteriile mentionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.180 EUR, care include toate costurile si cheltuielile, si o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
110. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilitătii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăste că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Conventie;
3. hotărăste că a existat o încălcare a art. 10 din Conventie;
4. hotărăste:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, suma de 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul material, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral si 1.180 EUR (una mie una sută optzeci euro) pentru costuri si cheltuieli, sume ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plătii, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus si până la efectuarea plătii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilitătii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă si majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabilă pentru restul pretentiilor.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 8 iunie 2010, în temeiul art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Andreescu contra Romaniei - Condamnare penala pentru calomnie nejustificata. Libertatea de exprimare
