Todorescu contra României
| Comentarii |
|
Strasbourg, 30 septembrie 2003
În cauza Todorescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A. B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, si doamna T.L. Early, grefierã adjunctã de sectie, dupã deliberãrile ce au avut loc în Camera de consiliu la 9 septembrie 2003, pronuntã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURÃ
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 40.670/98, îndreptatã împotriva României, prin care doi cetãteni ai acestui stat, domnul Ioan Todorescu, de cetãtenie românã, si doamna Letitia Todorescu, de cetãtenie austriacã (reclamantii), au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 12 septembrie 1997, în temeiul fostului art. 25 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantii se plâng în substantã de faptul cã refuzul Curtii Supreme de Justitie (denumitã în continuare C.S.J.) de a recunoaste instantelor competenta de solutionare a unei actiuni în revendicare este contrar art. 6 alin. 1 din Conventie. În plus, ei se plâng de faptul cã Hotãrârea din 1 octombrie 1996 a C.S.J. a adus atingere dreptului lor la respectarea proprietãtii, astfel cum este recunoscut de art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie. Reclamantii sustin, de asemenea, cã nu le-a fost respectat dreptul la respectarea vietii private, asa cum este prevãzut de art. 8 din Conventie, întrucât prin efectul confiscãrii apartamentului lor au fost privati de domiciliu în România. În fine, ei se plâng de încãlcarea dreptului lor la libertatea de circulatie, prevãzut de art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie, confiscarea fiind motivatã de refuzul lor de a se întoarce în România.
4. Cererea a fost transmisã Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie).
5. Cererea a fost repartizatã primei sectii a Curtii (art. 52 alin. 1 din regulament). În cadrul acestei sectii, camera desemnatã sã examineze cererea [art. 27 alin. 1 din Conventie] a fost constituitã potrivit art. 26 alin. 1 din regulament.
6. La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat structura sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua sectii a Curtii, astfel reorganizatã (art. 52 alin. 1 din regulament).
7. Atât reclamantii, cât si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
8. Reclamantii sunt nãscuti în anul 1930, respectiv în anul 1934, si îsi au domiciliul în Viena, Austria.
9. La data de 18 februarie 1975, în urma unui contract de schimb încheiat între BTD si BC, reclamantii au devenit proprietarii unui apartament cu 5 camere si al terenului aferent, situate în Bucuresti.
10. La data de 9 august 1988, statul a confiscat imobilul reclamantilor în baza Decretului nr. 223/1974 care prevedea confiscarea bunurilor apartinând persoanelor care, plecate fiind în strãinãtate, nu se întorceau în România în termenele prevãzute.
A. Prima actiune în revendicare
11. În anul 1992, reclamantii au introdus o actiune în revendicare îndreptatã împotriva Primãriei Municipiului Bucuresti si a întreprinderii C., care administra imobilele apartinând statului. În fata Judecãtoriei Sectorului 5 Bucuresti ei au arãtat cã sunt proprietari ai unui apartament situat în Bucuresti, care fusese confiscat în baza Decretului nr. 223/1974, cu motivarea cã în anul 1987, dupã un sejur în strãinãtate, ei nu se mai întorseserã în România, cu toate cã viza lor de iesire din tarã expirase. Ei au sustinut cã Decretul nr. 223/1974 nu era aplicabil în cazul lor, deoarece ei nu refuzaserã sã se întoarcã în România, ci primul reclamant lucra din anul 1972 în Viena, în calitate de functionar al Agentiei Internationale de Energie Atomicã. Dupã ce a admis o cerere de interventie a unui locatar al apartamentului, C.F., prin Sentinta din 25 mai 1993, instanta a respins actiunea reclamantilor. Instanta a considerat cã Decretul nr. 223/1974 a fost aplicat în mod legal, avându-se în vedere cã, desi viza lor de iesire din tarã expirase la 31 ianuarie 1987, reclamantii nu se întorseserã în România pentru a îndrepta aceastã situatie.
12. La o datã neprecizatã reclamantii au introdus apel la Tribunalul Bucuresti.
Prin Decizia din 18 ianuarie 1994 Tribunalul Bucuresti a casat Sentinta din 25 mai 1993 si a admis actiunea reclamantilor. Instanta a constatat cã, în virtutea conventiei privind înfiintarea Agentiei Internationale de Energie Atomicã, ratificatã de România, functionarii acestei institutii nu erau obligati sã detinã o vizã de iesire din tarã, dat fiind statutul lor de functionari ai Natiunilor Unite. În plus, instanta a apreciat cã Decretul nr. 223/1974 este contrar art. 36 din Constitutia românã din anul 1965, în vigoare la acel moment, precum si art. 480 si 481 din Codul civil, care protejeazã dreptul de proprietate. Prin urmare, tribunalul a constatat ilegalitatea confiscãrii apartamentului reclamantilor si a dispus autoritãtilor sã restituie apartamentul.
13. Prin Decizia din 17 iunie 1994 Curtea de Apel Bucuresti a respins ca neîntemeiat recursul introdus de C.F. Astfel, Decizia din 18 ianuarie 1994 a Tribunalului Bucuresti a devenit definitivã.
B. Recursul în anulare
14. La o datã neprecizatã, procurorul general al României a promovat la C.S.J. un recurs în anulare, pe motiv cã judecãtorii si-au depãsit competentele atunci când au examinat legalitatea aplicãrii Decretului nr. 223/1974.
15. Prin Decizia din 1 octombrie 1996 C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotãrârile din 25 mai 1993, 18 ianuarie 1994 si 17 iunie 1994 si a respins actiunea în revendicare a reclamantilor. C.S.J. a constatat cã apartamentul revendicat a devenit proprietatea statului în aplicarea dispozitiilor Decretului nr. 223/1974. Instanta a apreciat cã instantele nu sunt competente sã examineze aspectul referitor la conformitatea acestui decret cu Constitutia din anul 1965, o asemenea atributie apartinând doar puterii legislative.
C. Actiunea în restituire în temeiul Legii nr. 112/1995
16. La data de 1 noiembrie 1996 apartamentul litigios a format obiectul unui contract de vânzare-cumpãrare între stat si locatarul C.F.
17. La o datã neprecizatã reclamantii au depus o actiune în restituire la Comisia administrativã de aplicare a Legii nr. 112/1995 (denumitã în continuare Comisia administrativã) din Bucuresti.
18. Prin Decizia administrativã din 22 noiembrie 1999 Comisia administrativã a acordat reclamantilor o despãgubire pentru bunul lor.
19. Reclamantii au contestat aceastã decizie în fata Judecãtoriei Sectorului 5 Bucuresti, cu motivarea cã ei au solicitat restituirea în naturã a imobilului, nu despãgubiri. Ei au solicitat si anularea contratului de vânzare-cumpãrare.
În sedinta din 28 iunie 2000 reprezentantul Primãriei Municipiului Bucuresti a ridicat exceptia inadmisibilitãtii cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare.
20. Prin Sentinta din 28 iunie 2000 Judecãtoria Sectorului 5 Bucuresti a admis partial contestatia reclamantilor. Astfel, ea a dispus anularea Deciziei Comisiei administrative din 22 noiembrie 1999, a admis exceptia si a respins ca inadmisibilã cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare. Instanta a apreciat cã titlul de proprietate al statului este nul, întrucât încalcã Constitutia si tratatele internationale în vigoare la data confiscãrii imobilului. În consecintã, ea a apreciat cã statul nu are titlu valabil si cã nu puteau fi acordate despãgubiri de cãtre Comisia administrativã, deoarece Legea nr. 112/1995 nu privea decât imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
21. Primãria Municipiului Bucur esti a declarat apel împotriva acestei sentinte. Prin Decizia din 27 noiembrie 2000 Tribunalul Bucuresti a respins apelul ca neîntemeiat.
22. Prin Decizia din 29 martie 2001 Curtea de Apel Bucuresti a respins pentru acelasi motiv recursul introdus de Primãria Municipiului Bucuresti.
Astfel, Decizia din 22 noiembrie 1999 a Comisiei administrative a rãmas fãrã efect juridic.
D. Cererea de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001
23. Conform informatiilor furnizate de Guvern, la o datã neprecizatã reclamantii au introdus o cerere de restituire a bunului la Comisia administrativã pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. Conform Guvernului, aceastã cerere nu a fost încã solutionatã.
II. Dreptul si practica interne aplicabile
24. Dispozitiile legale si jurisprudenta internã pertinente au fost prezentate în Hotãrârea Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntatã în cauza Brumãrescu împotriva României (nr. 32.260/96, paragrafele 31–33, 40–44 CEDO 1999–VII) si în Hotãrârea Surpãceanu împotriva României (nr. 28.342/95 paragraful 31, nepublicatã).
25. Articolul 30 din Legea nr. 58/1974 (Legea privind sistematizarea teritoriului si localitãtilor urbane si rurale) prevede urmãtoarele:
“Art.30. – Dobândirea terenurilor_ se poate face numai prin mostenire legalã, fiind interzisã înstrãinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.
În caz de înstrãinare a constructiilor, terenul aferent acestor constructii trece în proprietatea statului_ .“
26. Dispozitiile pertinente din Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situatiei unor bunuri prevãd urmãtoarele:
“ Art. 1. – În Republica Socialistã România constructiile si terenurile pot fi detinute în proprietate de cãtre persoanele fizice numai dacã au domiciliul în tarã.
Art. 2. – Persoanele care au fãcut cerere de plecare definitivã din tarã sunt obligate sã înstrãineze, pânã la data plecãrii, constructiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistã România . Înstrãinarea se va face cãtre stat_
Constructiile apartinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din tarã sau care, fiind plecate în strãinãtate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în tarã trec fãrã platã în proprietatea statului_ .“
ÎN DREPT
I. Asupra admisibilitãtii
A. Asupra exceptiilor de incompatibilitate ratione temporis
27. În opinia reclamantilor confiscarea apartamentului în temeiul Decretului nr. 223/1974, motivatã de emigrarea lor în Austria, le-a afectat libertatea de circulatie, prevãzutã de art. 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie, si viata lor privatã, în sensul art. 8 alin. 1 din Conventie, întrucât au rãmas fãrã domiciliu în România.
28. În opinia Guvernului faptele de care se plâng reclamantii s-au petrecut în anul 1987, adicã înainte de intrarea în vigoare a Conventiei pentru România. El aratã cã aceste fapte nu pot constitui o încãlcare continuã a acestor dispozitii ale Conventiei, deoarece, pe de o parte, reclamantii au redobândit imobilul în luna iunie 1994, înainte de intrarea în vigoare a Conventiei pentru România, iar, pe de altã parte, limitãrile aduse libertãtii lor de circulatie au luat sfârsit în anul 1990.
29. Reclamantii nu au prezentat observatii referitor la acest aspect.
30. Curtea observã cã reclamantii se plâng de faptul cã aceastã confiscare a condus la încãlcarea dreptului lor la libera circulatie si la respectarea domiciliului. Ea aminteste cã România a ratificat Conventia la data de 20 iunie 1994, în timp ce confiscarea a avut loc în anul 1987.
Ca atare, aceste capete de cerere ale reclamantilor nu intrã în competenta ratione temporis a Curtii (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Oprescu împotriva României, Cererea nr. 36.039/97, 14 ianuarie 2003, paragraful 36).
31. În consecintã, Curtea admite exceptia ridicatã de Guvern si respinge aceastã parte a cererii, conform art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie.
B. Asupra caracterului în mod vãdit neîntemeiat al cererii
32. Curtea constatã cã restul cererii nu este în mod vãdit neîntemeiatã, în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Ea constatã, de altfel, cã cererea nu prezintã nici un alt motiv de inadmisibilitate. În consecintã, ea este declaratã admisibilã pentru rest.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Conventie
33. Conform sustinerilor reclamantilor, decizia C.S.J. a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie, care prevede cã:
Articolul 6
“1. Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil_ de cãtre o instantã_ care va hotãrî_ asupra încãlcãrii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil_ .“
34. În memoriul lor, reclamantii aratã cã refuzul C.S.J. de a recunoaste instantelor competenta de a solutiona o actiune în revendicare este contrar dreptului de acces la justitie garantat de Constitutia României si de Codul civil român. În plus, ei sunt de pãrere cã afirmatia Curtii Supreme de Justitie, potrivit cãreia reclamantii nu erau proprietarii bunului în litigiu, este în contradictie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, si anume lipsa de competentã a instantelor în solutionarea pe fond a cauzei.
35. Guvernul admite cã reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justitie si este de pãrere cã jurisprudenta creatã ca urmare a cauzei Brumãrescu împotriva României, mai sus mentionatã, este aplicabilã în spetã. El adaugã cã la momentul actual reclamantii se bucurã de acces la justitie.
36. În consecintã, Curtea trebuie sã verifice dacã Decizia din 1 octombrie 1996 a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie.
37. Curtea reaminteste cã în cauza Brumãrescu împotriva României, anterior citatã (paragrafele 61–62), a decis cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie, cu motivarea cã anularea unei hotãrâri judecãtoresti definitive este contrarã principiului securitãtii raporturilor juridice. Ea a mai arãtat cã refuzul C.S.J. de a recunoaste instantelor competenta de a solutiona litigii privind, ca în cazul de fatã, o actiune în revendicare imobiliarã, a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie.
38. Curtea considerã cã nu existã elemente în spetã care sã distingã prezenta cauzã de cauza Brumãrescu împotriva României, citatã anterior.
Prin urmare, Curtea apreciazã cã aplicând astfel prevederile art. 33 din Codul de procedurã civilã, asa cum era redactat la momentul faptelor, C.S.J. a încãlcat principiul securitãtii raporturilor juridice si, prin acestea, dreptul reclamantilor la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.
39. În plus, excluderea de cãtre C.S.J. a actiunii în revendicare a reclamantilor din competenta instantelor este în sine contrarã dreptului de acces la justitie, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie.
40. În consecintã, a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie sub acest douã aspecte.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie
41. Reclamantii considerã cã decizia C.S.J. a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, conform cãruia:
Articolul 1
“Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã si în conditiile prevãzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.“
42. Reclamantii considerã cã decizia C.S.J., prin care s-a hotãrât cã imobilul în litigiu apartine statului si prin care s-a anulat Hotãrârea definitivã din 18 ianuarie 1994, a constituit o privare de bunul lor, care nu a fost fãcutã pentru o cauzã de utilitate publicã.
43. Guvernul recunoaste cã sub acest aspect jurisprudenta creatã ca urmare a cauzei Brumãrescu împotriva României, citatã anterior, este aplicabilã în cazul de fatã.
44. Curtea reaminteste cã dreptul de proprietate al reclamantilor asupra bunului în litigiu a fost stabilit printr-o hotãrâre definitivã si aratã cã dreptul astfel recunoscut nu avea un caracter revocabil. De altfel, reclamantii s-au putut bucura de bunul lor, în calitate de proprietar legitim, din 17 iunie 1994 pânã în 1 octombrie 1996 (a se vedea paragrafele 13 si 15 de mai sus).
Reclamantii aveau, deci, un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie (a se vedea hotãrârea Brumãrescu împotriva României, citatã anterior, paragraful 70).
45. Curtea subliniazã apoi cã decizia C.S.J. a anulat o hotãrâre definitivã si a stabilit cã statul este proprietarul legitim al bunului. Ea considerã cã aceastã situatie este, dacã nu identicã, cel putin similarã celei a reclamantului din cauza Brumãrescu împotriva României. Curtea apreciazã, deci, cã decizia C.S.J. a avut ca efect privarea domnului Ioan Todorescu si a doamnei Letitia Todorescu de bunul lor, în sensul tezei a doua din primul alineat al art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie (a se vedea hotãrârea Brumãrescu împotriva României, citatã anterior, paragrafele 73–74). Or, nici o justificare nu a fost furnizatã de Guvern pentru situatia astfel creatã. În plus, Curtea aratã cã reclamantii sunt lipsiti de bunul lor de mai bine de 6 ani, fãrã a fi încasat vreo despãgubire care sã reflecte valoarea realã a acestuia, si cã eforturile depuse pentru a-si recupera proprietatea au fost pânã în prezent fãrã rezultat.
46. În aceste conditii, admitând chiar cã s-ar putea demonstra cã lipsirea de proprietate a fost justificatã de o cauzã de interes public, Curtea apreciazã cã echilibrul dintre interesul general al comunitãtii si necesitatea protejãrii drepturilor omului a fost rupt si cã reclamantul a suportat si încã mai suportã o sarcinã specialã si exorbitantã.
47. Prin urmare, a existat si continuã sã existe o încãlcare a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Conventie
48. Conform prevederilor art. 41 din Conventie:
Articolul 41
“În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã.“
A. Prejudiciul material
49. Reclamantii solicitã restituirea în naturã a bunului litigios (un apartament si 40% din terenul aferent). Ei solicitã, de asemenea, 105.000 dolari americani (USD) sau 88.577 euro (EUR) pentru privarea de proprietate care a durat 15 ani (adicã chiriile neîncasate), pentru confiscarea bunurilor mobile si pentru prejudiciul moral suferit.
50. În ceea ce priveste terenul aferent, Guvernul considerã cã în urma încheierii contractului de schimb (a se vedea paragraful 9 de mai sus), în temeiul Legii nr. 58/1974, statul a devenit proprietarul acestuia. Astfel, reclamantii nu aveau decât un drept de folosintã în privinta terenului.
Referitor la valoarea apartamentului, Guvernul este de pãrere cã suma de 38.633 USD (ca urmare a expertizei furnizate de Guvern în fata Curtii) ar putea fi acordatã în cazul în care reclamantii nu obtin restituirea bunului. În opinia sa, Conventia nu prevede despãgubiri pentru valoarea de piatã integralã a bunului.
În fine, în ceea ce priveste cererea referitoare la contravaloarea chiriilor neîncasate, Guvernul face trimitere la cauza Brumãrescu împotriva României, citatã anterior, si aratã cã încãlcarea dreptului de proprietate s-a datorat hotãrârii C.S.J., iar nu unui eveniment anterior. Astfel, conform Guvernului, data de la care reclamantii pot solicita despãgubiri pentru chirie este 1 octombrie 1996. În ceea ce priveste valoarea despãgubirilor, Guvernul face trimitere la dispozitiile Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafete locative, în vigoare la acea datã. Pentru perioada scursã între anii 1996 si 2002 Guvernul este de pãrere cã valoarea chiriilor este de 2.344 USD sau 1.977 EUR.
Referitor la bunurile mobile confiscate în anul 1987, Guvernul aratã cã privarea de proprietate se analizeazã în raport cu decizia C.S.J si nu cu un moment anterior, ca atare nu intrã în competenta ratione temporis a Curtii.
51. Curtea este de pãrere cã, în circumstantele cauzei, restituirea bunului litigios, astfel cum a fost dispusã prin Decizia definitivã a Tribunalului Bucuresti din 18 ianuarie 1994, i-ar plasa pe reclamanti, pe cât posibil, într-o situatie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã prevederile art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, citat anterior, nu ar fi fost încãlcate.
52. În cazul în care restituirea nu are loc, Curtea hotãrãste cã statul trebuie sã plãteascã reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, valoarea actualã a bunului.
53. Luând în considerare informatiile aflate la dispozitia sa cu privire la piata imobiliarã localã, Curtea estimeazã cã valoarea actualã a apartamentului este de 50.000 EUR.
54. În ceea ce priveste sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate acorda nici o sumã cu acest titlu, având în vedere cã ea a dispus, ca reparatie, în temeiul art. 41 din Conventie, restituirea bunului, dar ea va putea tine cont de privarea de proprietate suferitã de reclamanti cu ocazia acordãrii de despãgubiri pentru prejudiciul moral (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Popa împotriva României nr. 31.172/96, paragraful 55).
55. Referitor la daunele pretinse de reclamanti ca urmare a pierderii bunurilor lor mobile ce se aflau în imobil la data confiscãrii, Curtea observã cã nu a fost sesizatã cu un asemenea capãt de cerere. Ca atare, Curtea nu poate acorda satisfactie echitabilã sub acest aspect (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Grigore împotriva României nr. 31.736/96, 11 februarie 2003, paragraful 39).
B. Prejudiciul moral
56. Reclamantii solicitã, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit din cauza suferintei provocate de C.S.J., prin privarea de bunul lor a doua oarã, dupã ce reusiserã în anul 1994 sã punã capãt încãlcãrii de cãtre autoritãtile comuniste a dreptului lor. Asa cum rezultã din observatiile complementare transmise de reclamanti la data de 27 mai 2002, aceastã reparatie este inclusã în suma de 105.000 USD solicitatã de ei.
57. Guvernul nu a transmis observatii sub acest aspect.
58. Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au provocat ingerinte grave în drepturile doamnei Letitia Todorescu si ale domnului Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la acces la justitie si la un proces echitabil, pentru care suma de 5.000 EUR, pentru ambii reclamanti, reprezintã o satisfactie echitabilã pentru prejudiciul moral suferit.
C. Majorãri de întârziere
59. Curtea considerã adecvatã bazarea valorii majorãrilor de întârziere pe valoarea dobânzii facilitãtii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Admite exceptiile ratione temporis ale Guvernului, referitoare la capetele de cerere întemeiate pe art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie si pe art. 8 din Conventie, si declarã aceste capete de cerere inadmisibile;
2. Declarã cererea admisibilã pentru rest;
3. Hotãrãste cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie din cauza absentei unui proces echitabil;
4. Hotãrãste cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie din cauza refuzului dreptului de acces la justitie;
5. Hotãrãste cã a existat o încãlcare a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie;
6. Hotãrãste cã statul pârât trebuie sã restituie reclamantilor apartamentul litigios, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie;
7. Hotãrãste cã, în cazul în care restituirea nu va avea loc, statul pârât va plãti reclamantilor, în acelasi termen de 3 luni, 50.000 EUR pentru prejudiciul material;
8. Hotãrãste cã statul pârât va plãti reclamantilor, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, 5.000 EUR pentru prejudiciul moral;
9. Hotãrãste cã aceste sume urmeazã sã fie plãtite în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plãtii;
10. Hotãrãste cã, începând de la data expirãrii termenului amintit si pânã la momentul efectuãrii plãtii, sumele mentionate la pct. 7 si 8 vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu facilitatea de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene aplicabile pe parcursul acestei perioade, majoratã cu 3 puncte procentuale;
11. Respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru surplus.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 30 septembrie 2003, în aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.
T. L. Early, grefier adjunct | J.-P. Costa, presedinte |
| ← Neamţiu împotriva României - Executare silita nefinalizata.... | Bursuc contra României - Tratament inuman Lovirea unui deţinut → |
|---|
