Mosteanu si altii contra României

(Cererea nr. 33.176/1996)

În Cauza Mosteanu si altii împotriva României,

Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Sectia a doua), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A.B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, si domnul T.L. Early, grefier adjunct de sectie,

dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 10 octombrie 2000 si 5 noiembrie 2002,

pronuntã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã ultimã datã:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 33.176/1996, introdusã împotriva României, prin care 4 cetãteni ai acestui stat, doamnele Stella Mosteanu, Mihaela Mosteanu, Ileana Mosteanu si Maria Mihaela Grigoriu (reclamantele) au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la 25 martie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale (Conventia). La 4 mai 1996, doamna Stella Mosteanu a decedat. În urma decesului, mostenitoarele sale, celelalte 3 reclamante, si-au exprimat intentia de a continua procesul. În urma cãsãtoriei din data de 6 iunie 1996, Ileana Mosteanu se numeste Ileana Scarlat.

2. Reclamantele sunt reprezentate de domnul Adrian Vasiliu, avocat la Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Tarcea, din cadrul Ministerului Justitiei.

3. Reclamantele sustin cã refuzul instantelor interne (Judecãtoria Sectorului 4 Bucuresti, prin Sentinta din 9 februarie 1995, Tribunalul Bucuresti, prin Decizia din 30 mai 1995, si Curtea de Apel Bucuresti, prin Hotãrârea din 23 octombrie 1995) de a recunoaste instantelor competenta de a se pronunta asupra unei actiuni în revendicare, precum si lipsa lor de impartialitate si de independentã fatã de Executiv sunt contrare art. 6 din Conventie. În plus, reclamantele se plâng cã deciziile respective au adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie.

4. Cererea a fost transmisã Curtii Europene a Drepturilor Omului la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11).

5. Cererea a fost repartizatã primei sectii a Curtii (conform art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curtii). În cadrul acestei sectii, camera desemnatã sã examineze cauza (conform art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituitã în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.

6. Prin Decizia din 10 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilã.

7. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizatã celei de a doua sectii, astfel reorganizatã (art. 52 alin. 1 din Regulament).

8. Atât reclamantele, cât si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstantele cauzei

9. Reclamantele s-au nãscut, respectiv, în: 1920, 1945, 1972 si 1967 si îsi au domiciliul în Bucuresti.

10. Imobilul si terenul aferent au fost cumpãrate în anul 1936 de Constantin Mosteanu, sotul Stellei Mosteanu, tatãl Mariei Mihaela Grigoriu si al Mihaelei Mosteanu si bunicul Ilenei Scarlat. Imobilul este format din 5 apartamente; apartamentul nr. 1 a fost închiriat Mariei Mihaela Grigoriu.

11. În anul 1950, statul a preluat casa lui Constantin Mosteanu, prevalându-se de Decretul de nationalizare nr. 92/1950. Nici motivele si nici baza legalã a privãrii de proprietate nu i-au fost niciodatã notificate acestuia.

A. Prima actiune în revendicare

12. În anul 1994, în calitate de mostenitoare, reclamantele au revendicat bunul mai sus mentionat printr-o actiune civilã formulatã în fata Judecãtoriei Sectorului 4 Bucuresti. Acestea au arãtat cã, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile salariatilor nu puteau fi nationalizate întrucât C.M. era functionar în momentul nationalizãrii bunului sãu.

13. Într-un discurs rostit în iulie 1994, în orasul Satu Mare, Presedintele României a cerut administratiei sã nu execute hotãrârile judecãtoresti prin care instantele constataserã nulitatea nationalizãrilor bunurilor imobile în timpul regimului comunist.

14. La 2 februarie 1995, Curtea Supremã de Justitie, întrunitã în Sectiile Reunite, a hotãrât, cu 25 de voturi contra 20, sã schimbe jurisprudenta sectiei civile si a decis cã instantele înu aveau competenta sã cenzureze decretele si sã dispunã restituirea imobilelor nationalizate, în aplicarea Decretului nr. 92/1950_ “.

15. Prin Sentinta din 9 februarie 1995, Judecãtoria Sectorului 4 Bucuresti a respins actiunea reclamantelor, considerând cã dacã imobilul a devenit proprietatea statului în temeiul legii, numai prin lege se poate hotãrî asupra situatiei juridice a bunurilor preluate de cãtre stat“.

16. Reclamantele au exercitat calea de atac a apelului împotriva acestei sentinte. Prin Decizia din 30 mai 1995, Tribunalul Bucuresti a respins actiunea reclamantelor, pe motivul cã instantele nu erau competente sã examineze legalitatea aplicãrii Decretului nr. 92/1950.

17. Reclamantele au formulat recurs care a fost respins, pentru aceleasi motive, prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curtii de Apel Bucuresti.

B. A doua actiune de revendicare

18. La 5 august 1997, reclamantele Maria Mihaela Grigoriu, Mihaela Mosteanu si Ileana Scarlat au promovat o nouã actiune în revendicare la Judecãtoria Sectorului 4 Bucuresti, împotriva Consiliului Local Bucuresti. Au fost invocate aceleasi argumente pe care reclamantele le dezvoltaserã în prima actiune în revendicare, din 1994 (nelegalitatea nationalizãrii).

19. Prin Sentinta din 30 octombrie 1997, judecãtoria a constatat cã nationalizarea imobilului a fost nelegalã, cã imobilul devenise proprietatea statului fãrã titlu valabil si a dispus restituirea sa în favoarea reclamantelor.

20. Având în vedere cã nu s-a exercitat recurs, sentinta a rãmas definitivã si irevocabilã.

21. Prin Decizia din 12 ianuarie 1998, Primãria Municipiului Bucuresti a dispus restituirea imobilului în favoarea reclamantelor.

22. Prin procesul-verbal de restituire, redactat la 3 februarie 1998, Primãria Municipiului Bucuresti nu a restituit decât apartamentele nr. 1 si 3 din imobil, întrucât celelalte 3 apartamente erau ocupate de chiriasii statului G.M., B.T. si T.C.

C. Vânzarea apartamentelor nr. 2, 4 si 5 de cãtre stat în favoarea chiriasilor imobilului si actiunile de anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare formulate de Primãria Municipiului Bucuresti

23. La 20 mai 1996, reclamantele i-au notificat pe chiriasii imobilului sã nu cumpere apartamentele, întrucât orice eventual contract de vânzare privind respectivul imobil ar fi ulterior anulat.

24. În baza Legii nr. 112/1995, S.C. AVL BERCENI – S.A., administrator al imobilelor statului, a vândut 3 apartamente din imobil unor terti care locuiau acolo în calitate de chiriasi: apartamentul nr. 4 a fost vândut la 24 septembrie 1996 lui B.T., apartamentul nr. 2 a fost vândut la 25 septembrie 1996 lui T.C. si apartamentul nr. 5 a fost vândut la 10 decembrie 1996 lui G.M.

Apartamentele nr. 1 si 3 erau închiriate Mariei Mihaela Grigoriu (una dintre reclamante) si Mariei Constantin (tertã chiriasã la stat).

25. În aprilie 1997, Primãria Municipiului Bucuresti formuleazã actiuni în anularea contractelor de vânzare-cumpãrare a apartamentelor anterior mentionate, pe motiv cã mandatarul sãu, adicã S.C. AVL BERCENI – S.A., actionase cu rea-credintã, vânzând apartamentele chiriasilor, în conditiile în care avea cunostintã de interdictia vânzãrii, atât timp cât situatia juridicã a acestora nu era încã sigurã.

În aceste litigii, reclamantele au fãcut cereri de interventie care au fost admise.

26. În privinta apartamentului nr. 5, vândut de stat lui G.M., actiunea în anularea contractului de vânzare, încheiat la 10 decembrie 1996, a fost admisã prin Sentinta din 26 octombrie 1998 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucuresti. Prin Decizia din 16 iunie 1999, Tribunalul Municipiului Bucuresti a admis apelul chiriasului G.M. si a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecãtoriei Sectorului 4 Bucuresti.

27. Cu privire la apartamentul nr. 4, vândut de stat, la 24 septembrie 1996, lui B.T., actiunea în anularea contractului de vânzare-cumpãrare a fost admisã prin Sentinta din 26 octombrie 1998 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucuresti. Prin Decizia din 16 iunie 1999, apelurile chiriasului si ale S.C. AVL BERCENI – S.A. au fost respinse ca neîntemeiate, instanta constatând reauacredin tã a apelantilor. Prin Decizia din 15 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursurile pârâtilor si a decis retrimiterea cauzei spre rejudecare instantei de apel. Prin Decizia din 26 mai 2000, Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins din nou apelurile pârâtilor ca neîntemeiate. Astfel, Sentinta din 26 octombrie, dispunând nulitatea contractului de vânzare din 24 septembrie 1996 în favoarea lui B.T., a rãmas definitivã si irevocabilã.

28. În privinta apartamentului nr. 2, vândut de stat lui T.C., la 25 septembrie 1996, actiunea în anularea contractului de vânzare a fost admisã prin Sentinta din 26 octombrie 1998, Judecãtoria Sectorului 4 Bucuresti constatând nulitatea contractului respectiv de vânzare, din aceleasi motive. Prin Decizia din 16 iunie 1999, Tribunalul Municipiului Bucuresti a admis apelurile pârâtilor si a hotãrât retrimiterea cauzei la judecãtorie. Reclamantele (interveniente), Primãria Municipiului Bucuresti si pârâtii formuleazã recurs împotriva deciziei. Prin Hotãrârea din 3 februarie 2000, Curtea de Apel Bucuresti a constatat nulitatea recursului Primãriei

Municipiului Bucuresti si al reclamantelor (intervenientelor), a admis actiunea pârâtilor si a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instantei de apel, Tribunalul Municipiului Bucuresti.

Dupã ce s-a pronuntat asupra fondului cauzei, la 19 noiembrie 2000, instanta a respins apelurile pârâtilor ca neîntemeiate. Astfel, hotãrârea privind anularea contractului de vânzare din 10 decembrie 1996 a rãmas definitivã si irevocabilã.

II. Dreptul si practica interne pertinente

29. Dispozitiile legale si jurisprudenta interne pertinente sunt descrise în Hotãrârea Brumãrescu împotriva României [MC], nr. 28.342/1995, paragrafele 31, 34–42, CEDO 1999-VII.

ÎN DREPT

I. Observatie preliminarã

30. Curtea noteazã cã doamna Stella Mosteanu a decedat la data de 4 mai 1996, dar cã mostenitoarele sale si-au exprimat, prin observatiile din 7 februarie 2001, intentia de a continua procesul în nume propriu si în numele mamei si bunicii lor.

31. Curtea considerã, având în vedere obiectul prezentei cauze si ansamblul elementelor pe care le detine, cã mostenitoarele primei reclamante pot pretinde cã au un interes suficient pentru a justifica continuarea examinãrii cererii si le recunoaste, în consecintã, calitatea pentru a i se substitui în spetã (vezi, în special, hotãrârile Vocaturo împotriva Italiei din 24 mai 1991, seria A, nr. 206-C, p. 29, paragraful 2, G. împotriva

Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 228-F, p. 65, paragraful 2, si Pandolfelli si Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 231-B, p. 16, paragraful 2).

PE FOND

A. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie, referitoare la accesul la justitie

32. Potrivit reclamantelor, Decizia din 23 octombrie 1995 a Curtii de Apel Bucuresti a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie, care dispune:

“Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil_ , de cãtre o instantã independentã si impartialã_ care va hotãrî_ asupra drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil_ “.

33. În memoriul lor, reclamantele considerã cã refuzul instantelor interne (adicã Judecãtoria Sectorului 4 Bucuresti, prin Sentinta din 9 februarie 1995, Tribunalul Municipiului Bucuresti, prin Decizia din 30 mai 1995, si Curtea de Apel Bucuresti, prin Decizia din 23 octombrie 1995) de a recunoaste instantelor competenta de a se pronunta cu privire la actiunea în revendicare contravine dreptului de acces la justitie, garantat de art. 21 din Constitutia României si de art. 3 din Codul civil român, care reglementeazã denegarea de dreptate.

Acestea subliniazã cã dispozitiile art. 6 alin. 1 din Conventie au fost încãlcate prin refuzul instantelor de a le recunoaste dreptul de a se adresa instantelor civile pentru a solutiona o actiune privind drepturile lor civile.

Reclamantele considerã cã jurisprudenta creatã prin cauza Brumãrescu citatã anterior, privind liberul acces la justitie, este aplicabilã în spetã.

34. Guvernul nu contestã jurisprudenta creatã prin cauza Brumãrescu, dar subliniazã cã interdictia în cauzã a fost de scurtã duratã si cã, în cadrul unei a doua actiuni în revendicare, reclamantelor li s-au recunoscut drepturile asupra imobilului. În consecintã, ingerinta a fost temporarã si liberul acces la justitie a fost asigurat prin a doua actiune în revendicare.

35. Asadar, Curtea trebuie sã analizeze dacã Decizia din 23 octombrie 1995 a încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie.

36. Curtea aminteste cã în cauza Brumãrescu citatã anterior (paragraful 59), a ajuns la concluzia încãlcãrii art. 6 alin. 1 pe motiv cã refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste instantelor competenta de a examina litigiile privind, ca în prezenta cauzã, o revendicare imobiliarã încalcã art. 6 alin. 1 din Conventie.

În spetã, instantele interne au respins la fiecare stadiu procesual actiunea în revendicare a reclamantelor, invocând acelasi motiv ca si Curtea Supremã de Justitie în cauza Brumãrescu.

Curtea considerã cã, în spetã, nu existã nicio deosebire, din acest punct de vedere, între prezenta cauzã si cauza Brumãrescu.

37. În plus, excluderea de cãtre instantele interne, în anul 1995, din sfera lor de competentã a actiunii în revendicare a reclamantelor este în sine contrarã dreptului de acces la justitie, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie.

38. În consecintã, s-a încãlcat art. 6 alin. 1 cu privire la acest punct.

B. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Conventie privind impartialitatea si independenta instantelor interne

39. Reclamantele invocã faptul cã, în fata Curtii de Apel Bucuresti, cauza lor nu a fost judecatã de un tribunal independent si impartial. Acestea remarcã, în primul rând, cã Presedintele României declarase, într-un discurs pronuntat în orasul Satu Mare, în iulie 1994, cã hotãrârile judecãtoresti dispunând restituirea bunurilor nationalizate nelegal nu trebuiau executate si cã acest discurs determinase o schimbare de atitudine a judecãtorilor Curtii Supreme de Justitie, care au admis recursurile în anulare împotriva hotãrârilor definitive prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al fostilor proprietari.

Acestea adaugã cã judecãtorii curtii de apel care s-au pronuntat asupra cauzei nu erau inamovibili în acea perioadã. În concluzie, reclamantele considerã cã judecãtorii au fost influentati de “discursul direct si agresiv care a fost adresat de Presedinte“.

40. Guvernul sustine cã nu poate fi invocatã în acest sens nicio încãlcare a dispozitiilor art. 6 din Conventie. El subliniazã cã decizia privind schimbarea jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie nu era obligatorie pentru instantele inferioare. În al doilea rând, niciun element nu poate proba cã hotãrârea a fost influentatã de discursul Presedintelui României. Adaugã, de asemenea, cã dreptul român nu contine nicio dispozitie referitoare la obligatia instantelor inferioare de a da curs deciziilor Curtii Supreme de Justitie pronuntate în Sectiile Reunite.

În ceea ce priveste inamovibilitatea judecãtorilor care s-au pronuntat asupra cauzei, Guvernul precizeazã cã ceea ce este determinant, cu privire la acest punct, este dacã judecãtorii Curtii de Apel Bucuresti beneficiau de inamovibilitate în momentul în care au pronuntat Decizia din 23 octombrie 1995. Acesta aminteste cã litigiul a fost solutionat definitiv prin aceastã decizie. Or, conform Guvernului, cei 3 judecãtori care au pronuntat hotãrârea erau inamovibili din 1993, beneficiind asadar de garantiile institutionale în mãsurã sã le asigure “independenta efectivã“.

În privinta discursului Presedintelui României, Guvernul considerã cã acesta reprezintã o luare de pozitie referitoare la o problemã de actualitate în acea perioadã în România si cã nu are nicio valoare de constrângere pentru judecãtorii Curtii de Apel Bucuresti si ai instantelor inferioare.

În ceea ce priveste notiunea de “impartialitate“, Guvernul considerã cã impartialitatea unei instante este contestatã atunci când unul sau mai multi membri si-au asumat roluri diferite în cauza respectivã. Or, nu este nicidecum cazul în spetã, ceea ce conduce la concluzia conform cãreia Curtea de Apel Bucuresti poate fi consideratã un tribunal îindependent si impartial“ în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.

41. Curtea noteazã cã actiunea în revendicare a reclamantelor a fost solutionatã definitiv prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curtii de Apel Bucuresti, iar capãtul de cerere a reclamantelor cu privire la independenta si impartialitatea instantelor trebuie sã fie analizat în raport cu aceastã hotãrâre.

42. Curtea trebuie asadar sã constate dacã Decizia din 23 octombrie 1995 a fost pronuntatã de un tribunal care poate fi considerat independent si impartial, în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.

Curtea noteazã cã declaratiile Presedintelui României, fãrã îndoialã critice cu privire la puterea judecãtoreascã, se adresau în primul rând administratiei responsabile cu executarea hotãrârilor judecãtoresti, si nu tribunalelor. Or, nimic nu-i îngãduie Curtii sã ajungã la concluzia cã, în spetã, aceste declaratii i-ar fi influentat pe judecãtorii Curtii de Apel Bucuresti care s-au pronuntat în cauza reclamantelor (Ciobanu împotriva României, Cererea nr. 29.053/1995, Hotãrârea din 16 iulie 2002, paragraful 44).

Cu privire la obligatia judecãtorilor de a se conforma jurisprudentei stabilite de Sectiile Reunite ale Curtii Supreme de Justitie, Curtea aminteste cã îreunirea camerelor sau sectiilor unei instante este menitã sã confere o autoritate specialã celor mai importante decizii de principiu pe care instanta are datoria sã le pronunte. Aceastã autoritate specialã – fiind vorba, ca în spetã, de o curte supremã – se impune sectiilor acestei instante în calitate de jurisdictii inferioare, fãrã a aduce totusi atingere dreptului si datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atentiei“ (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii si rapoarte 16, p. 93).

În mãsura în care reclamantii se plâng, de asemenea, cu privire la revirimentul jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie, Curtea considerã cã este vorba despre modalitãtile de aplicare a dreptului intern, care ies din competenta sa (Decizia Kozlova si Smirnova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.381/2000, ce urmeazã sã aparã în culegerea oficialã a Curtii).

43. Asadar, nu a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie cu privire la acest punct.

C. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie

44. Reclamantele apreciazã cã refuzul instantelor de a examina cererea de revendicare le-a privat de dreptul de proprietate, fãrã ca aceastã privare sã urmãreascã un scop de utilitate publicã si fãrã ca ele sã primeascã despãgubiri. Ele invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care prevede urmãtoarele:

“Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã si în conditiile prevãzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.“

45. Guvernul subliniazã existenta unei a doua actiuni în revendicare solutionate prin Sentinta din 30 octombrie 1997 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucuresti, care a dispus definitiv restituirea imobilului cãtre reclamante. Acesta aminteste cã dreptul reclamantelor asupra imobilului a fost astfel irevocabil recunoscut.

46. Reclamantele nu sunt de acord cu privire la eventuala pierdere a calitãtii de victimã, în urma unei hotãrâri care dispune restituirea definitivã a imobilului. Ele considerã cã încãlcarea art. 6 alin. 1 si a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie îexistã si va persista atât timp cât încãlcarea drepturilor fundamentale ale reclamantelor s-a consumat prin pronuntarea Deciziei din 23 octombrie 1995 a Curtii de Apel Bucuresti“.

47. Guvernul reitereazã exceptia de incompatibilitate ratione materiae a cererilor reclamantelor cu privire la încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, exceptie ridicatã în stadiul admisibilitãtii. Acesta sustine cã, pentru a putea beneficia de protectia art. 1 citat anterior, reclamantele trebuie sã probeze existenta unui “bun“ în sensul Conventiei. Guvernul invocã Hotãrârea Van der Mussele împotriva Belgiei (hotãrâre din 23 noiembrie 1983, seria A, nr. 70, p. 23, paragraful 48) privind notiunea de “bun“ si aminteste cã bunurile, în conformitate cu jurisprudenta constantã a Conventiei, pot reprezenta fie bunuri existente, fie valori patrimoniale, inclusiv creantele pentru care reclamantul poate pretinde cã are cel putin “o sperantã legitimã“, ca în Hotãrârea Pressos Compania Naviera – S.A. si altii împotriva Belgiei (hotãrâre din 20 noiembrie

1995, seria A, nr. 332, p. 20, paragraful 31).

Guvernul aminteste cã, în conformitate cu jurisprudenta Comisiei, nu este considerat “bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie speranta recunoasterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivã (Comisia Europeanã a Drepturilor Omului, cererile nr. 7.655–7.657/1976, Decizia din 4 octombrie 1977, DR 12, p. 111).

De asemenea, a fost evidentiat faptul cã nationalizarea a avut loc înainte de 1994 si cã acest act nu poate fi analizat sub autoritatea Conventiei, care nu se aplicã pentru România decât pentru faptele intervenite dupã 1994, data ratificãrii Conventiei de cãtre România.

Guvernul sustine, de asemenea, cã pentru a sti dacã reclamantele dispuneau sau nu de un “bun“ în 1994, trebuie analizat dacã reclamantele aveau o hotãrâre definitivã si irevocabilã pronuntatã în favoarea lor de instantele române, hotãrâre care le-ar fi recunoscut dreptul asupra imobilului. El invocã decizia privind admisibilitatea în Cauza Moser împotriva României (Cererea nr. 37.578/1997, Decizia din 1 iulie 1998), în care, dupã ce a stabilit cã bunurile în litigiu fuseserã confiscate legal în 1985, Comisia a decis cã nu era competentã ratione temporis sã examineze plângerea referitoare la o lipsire de proprietate din 1985.

Conform Guvernului, aceastã situatie este diferitã de cea existentã în cauza Brumãrescu întrucât, în spetã, dreptul reclamantelor nu era recunoscut prin nicio hotãrâre definitivã a instantelor române, la data la care Curtea de Apel Bucuresti a pronuntat Decizia din 23 octombrie 1995.

Guvernul român afirmã cã reclamantele nu dispuneau de un “bun“ în sensul Conventiei, în momentul în care Curtea de Apel Bucuresti a pronuntat hotãrârea respectivã.

Invocând, de asemenea, hotãrârea în Cauza Vasilescu împotriva României (hotãrâre din 28 mai 1998, paragraful 48), prin care Curtea retinuse aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, în temeiul unei îîncãlcãri continue a dreptului de proprietate al reclamantei“ în absenta unei baze legale pentru respectiva confiscare, Guvernul aminteste cã, în spetã, nationalizarea s-a fãcut în temeiul unui decret, statul “având cel putin o aparentã de titlu“.

În consecintã, Guvernul roagã Curtea sã se declare necompetentã ratione materiae si sã respingã cererea, în conformitate cu art. 35 din Conventie.

48. Reclamantele admit inaplicabilitatea ratione temporis a Conventiei cu privire la faptele intervenite înainte de 1994, dar considerã cã este de datoria Curtii sã analizeze dacã instantele române au aplicat legal dreptul intern si dacã aplicarea legilor interne a avut consecinte asupra drepturilor garantate de Conventie.

În privinta cauzei Moser citate anterior, reclamantele subliniazã cã în cauza respectivã Comisia a constatat cã reclamantele “nu au demonstrat caracterul arbitrar si neîntemeiat al solutiei la care au ajuns judecãtorii“ si cã a contrario, dacã se poate demonstra caracterul arbitrar al hotãrârii judecãtorilor, reclamantele, în spetã, pot invoca încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

În plus, reclamantele invocã Sentinta din 30 octombrie 1997 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucuresti care, dupã ce s-a pronuntat pe fondul litigiului, a considerat cã nationalizarea s-a fãcut “fãrã titlu“. Ele considerã cã aceastã sentintã a avut efect retroactiv, confirmând dreptul de proprietate al reclamantelor.

În ceea ce priveste îaparenta de titlu“ în favoarea statului, reclamantele contestã acest mijloc de transfer de proprietate, întrucât aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu poate constitui, în opinia lor, un transfer valabil de proprietate. În plus, titlul lui C.M. nu a fost anulat niciodatã si a fost transcris în cartea funciarã în temeiul unui contract de vânzare încheiat în martie 1936 între C.M. si Tutela Bisericii Flaminda.

49. În privinta afirmatiei reclamantelor, conform cãreia Hotãrârea din 23 octombrie a Curtii de Apel Bucuresti ar fi adus atingere dreptului lor protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, Guvernul sustine cã este excesivã sustinerea potrivit cãreia simpla existentã a unei hotãrâri judecãtoresti poate, în sine, conduce la încãlcarea dreptului garantat de acest articol. Guvernul afirmã cã hotãrârea Curtii de Apel Bucuresti nu ar putea pune probleme decât în mãsura în care efectele sale ar antrena o situatie inacceptabilã privind un drept garantat de Conventie. Dar, în spetã, efectele deciziei Curtii de Apel Bucuresti au fost radical modificate printr-o hotãrâre ulterioarã, care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor si a deschis posibilitatea unei restituiri în naturã. În concluzie, imposibilitatea pentru reclamante de a beneficia de bunurile lor a fost reparatã în dreptul intern în urma Sentintei din 30 octombrie 1997. Guvernul subliniazã cã numai o hotãrâre judecãtoreascã definitivã si irevocabilã, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantelor, ar putea fi consideratã ca un “bun“ în sensul Conventiei. În consecintã, acesta considerã cã pretinsa ilegalitate a actului de nationalizare ar trebui confirmatã printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã si irevocabilã pronuntatã de instantele române, ca în cauza Brumãrescu.

50. În consecintã, reclamantele afirmã cã posesia imobilului exercitatã de stat s-a fãcut ilegal, inclusiv dupã 1994, ceea ce constituie o privare abuzivã de proprietate, echivalând cu încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. În sfârsit, ele apreciazã cã încãlcarea este un fapt îconsumat, care trebuie considerat independent de prejudiciul integral sau eventual diminuat, în urma interventiei unor fapte ulterioare“.

51. Curtea noteazã cã cererea reclamantelor avea ca obiect actiunea în revendicare care s-a încheiat prin aceastã hotãrâre din 23 octombrie a Curtii de Apel Bucuresti.

Ea trebuie asadar sã constate dacã hotãrârea a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

52. Curtea trebuie sã analizeze dacã reclamantele aveau un “bun“ în sensul acestui articol, în momentul hotãrârii Curtii de Apel Bucuresti.

Ea aminteste cã în cauza Brumãrescu citatã anterior reclamantul, care beneficia de o decizie de restituire definitivã (si “irevocabilã“) a imobilului nationalizat, a fost considerat titularul unui “bun“ în sensul art. 1 citat anterior (vezi cauza Brumãrescu citatã anterior, paragrafele 70 si 74).

Or, în spetã, reclamantele, în momentul pronuntãrii hotãrârii Curtii de Apel Bucuresti, nu beneficiau de nicio decizie de aceastã naturã, întrucât pânã la acea datã nicio instantã nu le recunoscuse definitiv calitatea de proprietare.

53. Curtea observã, de asemenea, cã la 30 octombrie 1997, în a doua actiune în revendicare formulatã de reclamante, instantele au admis definitiv cererea lor (vezi mai sus paragrafele 18–21).

54. Curtea aminteste cã, în conformitate cu jurisprudenta constantã a organelor Conventiei, notiunea îbunuri“ se poate referi atât la îbunurile actuale“, cât si la valorile patrimoniale, inclusiv creantele, în temeiul cãrora reclamantul poate pretinde cã are cel putin o îsperantã legitimã“ de a obtine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranta recunoasterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivã nu poate fi consideratã un “bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, lucru valabil si pentru o creantã conditionalã care se stinge prin nerealizarea conditiei (vezi trecerea în revistã a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referinte, în special la jurisprudenta Comisiei).

55. Curtea nu este asadar competentã ratione temporis sã examineze circumstantele nationalizãrii sau efectele continue produse de aceasta pânã astãzi [vezi Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie) citatã anterior si jurisprudenta Comisiei, de exemplu Cauza Mayer si altii împotriva Germaniei, cererile nr. 18.890/1991, 19.048/1991, 19.342/1992 si 19.549/1992, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85, pp. 5–20)].

56. Curtea adaugã cã, în aceste conditii, nu este nicidecum vorba de o încãlcare continuã a Conventiei imputabilã statului român si susceptibilã sã producã efecte asupra limitelor temporale ale conpetentei Curtii (vezi în acest sens Cauza Printul Hans Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Cererea nr. 42.527/1998, Decizia din 12 iulie 2001, paragrafele 81–87).

57. În aceste conditii, deciziile instantelor române (paragraful 33) nu pot fi considerate ca aducând atingere îbunurilor“ reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. În consecintã, Curtea constatã cã nu a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

D. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

58. În conformitate cu art. 41 din Conventie, “În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã“.

1. Prejudiciul material si moral

59. Cu titlu principal, reclamantele solicitã restituirea bunului în litigiu. Ele solicitã, în caz de nerestituire, o sumã corespunzãtoare valorii actuale a bunului lor, si anume, conform raportului de expertizã transmis Curtii, 200.000 dolari americani (USD), adicã 197.122 euro.

60. Guvernul nu a fãcut nicio observatie la acest punct.

61. Curtea aminteste cã reclamantele si-au recãpãtat dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv în urma Sentintei definitive din 30 octombrie 1997 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucuresti. În urma celorlalte 3 hotãrâri definitive (vezi paragrafele 20, 21 si 23) ele au reintrat în posesia apartamentelor locuite de chiriasi. Astfel, ele beneficiazã de toate prerogativele dreptului de proprietate: fructus, usus et abusus.

Asadar, cererile reclamantelor cu privire la acest punct nu pot fi admise.

62. Reclamantele solicitã, de asemenea, 100.000 USD, adicã 98.561 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin “suferinta si frustrarea“ pe care le-a produs-o Curtea de Apel Bucuresti prin Hotãrârea din 23 octombrie 1995. În urma acestei hotãrâri, reclamantele si-au petrecut timpul în diverse proceduri si au suferit frustrarea si suferinta provocate de incertitudinea privind dreptul lor de proprietate. Una dintre reclamante, Stella Mosteanu, a decedat în timpul procedurii. În sfârsit, ele considerã cã aceste neplãceri decurg din refuzul instantelor de a le recunoaste “dreptul elementar de a se adresa justitiei“.

63. Guvernul nu a fãcut nicio observatie cu privire la acest aspect.

64. Curtea sustine cã singura bazã care se poate retine pentru acordarea unei satisfactii echitabile constã, în spetã, în faptul cã reclamantele nu au beneficiat de acces la instantã în fata Curtii de Apel Bucuresti. Curtea nu poate specula asupra rezultatului posibil al procesului în caz contrar, dar nu considerã nerezonabilã ideea cã reclamantele au suferit o pierdere de sansã realã în procesul respectiv (conform Cauzei Pelissier si Sassi împotriva Frantei [GC], nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II).

Asadar, cu titlu de prejudiciu moral, statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Conventie, Curtea considerã cã trebuie sã se aloce reclamantelor suma totalã de 4.000 euro. Suma urmeazã a fi plãtitã în moneda nationalã a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plãtii.*)

2. Cheltuieli de judecatã

65. Reclamantele solicitã rambursarea tuturor cheltuielilor fãcute cu ocazia procedurii interne si a celei în fata Curtii. În ultima scrisoare, reclamantele au informat Grefa în legãturã cu cheltuielile pe care nu au reusit sã le justifice, cu exceptia celor fãcute cu ocazia expertizei de evaluare a imobilului (700 USD, adicã 710 euro).

66. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor de judecatã în baza unor documente justificative.

67. Curtea observã cã reclamantele au prezentat documente justificative în valoare de 700 USD, adicã 710 euro (expertiza de evaluare a imobilului si onorariile avocatului). Curtea acordã reclamantelor 710 euro cu acest titlu.

3. Majorãri de întârziere

68. Curtea hotãrãste sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

ÎN UNANIMITATE:

1. hotãrãste cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie sub aspectul dreptului de acces la justitie;

2. hotãrãste cã nu a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie sub aspectul lipsei de independentã si de impartialitate a instantelor interne;

3. hotãrãste cã nu a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;

4. hotãrãste cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantelor, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, urmãtoarele sume ce urmeazã a fi convertite în moneda nationalã a statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plãtii:

(i) 4.000 euro (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;

(ii) 710 euro (sapte sute zece euro) cu titlu de cheltuieli;

5. hotãrãste cã, începând de la data expirãrii termenului amintit pânã la momentul efectuãrii plãtii, sumele mentionate la pct. 4 vor fi majorate cu o dobândã simplã a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga trei puncte procentuale;

6. respinge celelalte capete de cerere de acordare a unei reparatii echitabile.

Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 26 noiembrie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță