Business si investitii pentru toti c. Moldovei - Limitarea accesului la justiţie prin neadmiterea ca parte la proceduri
(Cererea nr. 39391/04)
HOTĂRÎRE STRASBOURG 13 Octombrie 2009
DEFINITIVĂ la 13 ianuarie 2010 potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea..
În cauza Business şi Investiţii Pentru Toţi c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuînd în Camera compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberînd în secret la 22 septembrie 2009,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 39391/04) contra Republicii Moldova, depusă la Curte la 1 noiembrie 2004, în conformitate cu articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către S.A.„Businessbank”, o companie înregistrată în Republica Moldova, care a fost ulterior re-înregistrată sub denumirea „Business şi Investiţii Pentru Toţi” („compania reclamantă”).
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de dna T. Eremciuc, avocat care practică în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”)a fost reprezentat de către agentul său, dl. V. Grosu.
3. Compania reclamantă a pretins, în special, că acţiunea de chemare în judecată iniţiată împotriva unei companii private şi unei întreprinderi de stat nu a fost examinată de instanţele judecătoreşti naţionale, iar o altă acţiune a fost examinată de instanţe, la care compania reclamantă nu a luat parte, dar care i-a afectat drepturile.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (Regula 52 § 1 din Regulamentul Curţii). La 28 noiembrie 2007, Preşedintele Secţiunii a decis să comunice Guvernului cererea companiei reclamante. În conformitate cu dispoziţiile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis de a examina fondul cererii în acelaşi timp cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Compania reclamantă este o societate înregistrată în Republica Moldova.
6. Circumstanţele cauzei, cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
7. În 1987 o întreprindere de stat a început construcţia unui bloc locativ, unde parterul a fost rezervat drept spaţiu comercial. Urmare a mai multor schimbări ale deţinătorilor de drept de proprietate a clădirii nefinisate, o altă întreprindere de stat (L.) a fost desemnată în calitate de proprietar a edificiului. Un act administrativ ulterior i-a permis unei întreprinderi de stat terţe (M.), să devină coproprietar al clădirii.
8. În 1997, cu aprobarea aparentă a Departamentului Privatizării („Departamentul”), L. a încheiat un contract cu o companie privată (I.). Aceasta din urmă s-a angajat să termine lucrările de construcţie în schimbul unei părţi din spaţiul comercial de la parterul clădirii.
9. La 19 octombrie 2000, I. a încheiat un contract cu compania reclamantă, potrivit căruia compania reclamantă urma să finanţeze lucrările de construcţie şi în schimb, să devină proprietar al unei părţi din spaţiul comercial din clădire.
10. La 27 martie 2001 M. a iniţiat proceduri judiciare împotriva L., I. şi a Departamentului în vederea anulării contractului din 1997, care afecta dreptul său la o parte din clădirii.
11. La 19 noiembrie 2001, compania reclamantă a iniţiat proceduri judiciare împotriva I., pretinzînd repararea prejudiciului pentru omisiunea I. de a-şi executa obligaţiile contractuale în termen. La 29 noiembrie 2001, compania reclamantă a solicitat I. să-i transmită spaţiul comercial asupra căruia avea drepturi în conformitate cu contractul încheiat în anul 2000.
12. La 6 februarie 2003, compania reclamantă a iniţiat proceduri judiciare împotriva I., M., Departamentului Privatizării şi a autorităţilor municipiului Chişinău, solicitînd confirmarea dreptului său de proprietate asupra spaţiului comercial pretins de la I. în baza contractului din 19 octombrie 2000. Compania reclamantă a menţionat că a investit în construcţia clădirii, potrivit acestui contract, mai mult de un milion de dolari SUA (USD) şi precum că poseda spaţiul comercial respectiv, însă oricum era în imposibilitate de a-şi exercita deplin drepturile asupra imobilului în calitate de proprietar legal. Compania reclamantă a adăugat că „din cauza acţiunilor companiei I., aceasta (compania reclamantă) a fost atrasă în proceduri judiciare împotriva M., a Departamentului, etc.” Compania reclamantă a solicitat instanţei să recunoască dreptul său de proprietate asupra părţii concrete a spaţiului comercial din clădirea în litigiu.
13. La 27 aprilie 2004, compania reclamantă a solicitat instanţei să înceteze acţiunea iniţiată împotriva companiei I., deoarece acesta din urmă a acceptat pretenţiile sale şi i-a transmis spaţiul comercial în litigiu. În aceeaşi zi, Curtea de Apel Chişinău a acceptat demersul companiei reclamante.
14. De asemenea, la 27 aprilie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins pretenţiile întreprinderii M. ca nefondate.
15. La 8 iulie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a casat această hotărîre şi a adoptat una nouă, prin care a acceptat deplin pretenţiile întreprinderii M.
16. Compania reclamantă a solicitat revizuirea hotărîrii din 8 iulie 2004. Compania s-a plîns că nu a fost atrasă ca parte în proces, necătînd la faptul că drepturile sale de proprietate au fost afectate. Mai mult decît atît, acţiunea de chemare în judecată din 6 februarie 2003 nu a fost examinată, iar hotărîrea din 8 iulie 2004 a afectat constatările acestor proceduri. Compania reclamantă a subliniat că şi-a retras acţiunea judiciară doar împotriva lui I., şi nu împotriva lui M. şi a Departamentului, urmărind recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra părţii din clădire pe care a posedat-o pe întreaga durată a procedurilor.
17. La 16 septembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea de revizuire a companiei reclamante. Aceasta a constatat că societatea reclamantă nu era proprietarul părţii din clădire în litigiu. De asemenea, instanţa supremă a constatat că la 19 octombrie 2000 compania I. cu rea-credinţă a încheiat un contract cu compania reclamantă, fiind în cunoştinţă de cauză despre litigiu existent cu întreprinderea M. vizavi la edificiu în cauză, şi cunoscînd despre interdicţia instanţei de continuare a oricăror lucrări de construcţie. Procesul încheiat prin hotărîrea din 8 iulie 2004 nu a afectat dreptul companiei reclamante de a solicita despăgubiri de la compania I. pentru acţiunile acestuia săvîrşite cu rea-credinţă.
1. Instanţa a considerat precum că la 27 aprilie 2004, prin retragerea acţiunii sale, compania reclamantă a urmărit încetarea procedurilor în întregime. Instanţa a adăugat că ”din momentul în care compania reclamantă ş-a retras integral pretenţiile sale, dar instanţa a decis să înceteze procedurile doar în ce priveşte un capăt de acţiune, părţile sunt în drept de a solicita adoptarea unei hotărîri suplimentare cu privire la încetarea procesului şi vizavi de recunoaşterea dreptului de proprietare”.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA NAŢIONALĂ RELEVANTĂ
2. Articolul 37 din Codul de procedură civilă, în vigoare pînă la 12 iunie 2003, prevede următoarele:
“...
În cazul, cînd datorită esenţei raporturilor juridice sau potrivit cu prevederile legii, drepturile şi interesele ocrotite de lege ale unor persoane, care nu participă la proces, ar putea fi atinse prin hotărîrea judecăţii, instanţa este obligată să introducă aceste persoane în proces în calitate de copîrîţi sau să le comunice, că pot interveni în proces în calitate de coreclamanţi.”.
3. Articolul 449 din codul de procedură civilă prevede următoarele:
“Revizuirea se declară în cazul în care:
...
g) instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atrase în proces;
h) hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale într-o altă cauză; ...”.
4. În cauza companiei de minerit din Soroca (a se vedea Baroul Partener-A v. Moldova, nr. 39815/07, § 49, 16 iulie 2009), Curtea Supremă de Justiţie, după ce a anulat contractul de privatizare a companiei de minerit, de asemenea, a anulat toate acte legale întreprinse ulterior în temeiul privatizării, cum ar fi emiterea de acţiuni.
ÎN DREPT
5. Compania reclamantă s-a plîns în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenţie precum că drepturile sale de proprietate au fost afectate de hotărîrile judecătoreşti emise în cadrul unei proceduri la care nu fost parte, astfel fiind privată de dreptul de a-şi prezenta poziţia sa în faţa instanţelor judecătoreşti. Partea relevantă a articolului 6 § 1 al Convenţie prevede:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … de către o instanţă … care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil … ”
I. ADMISIBILITATEA
6. Iniţial, în cererea sa, compania reclamantă s-a plîns, de asemenea, şi de violarea drepturilor sale garantate în conformitate cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Cu toate acestea, în observaţiile sale asupra admisibilităţii şi fondului, compania reclamantă a solicitat Curţii să nu procedeze la examinarea acestui capăt de plîngere. Curtea nu constată nici un temei pentru a o examina.
7. Curtea consideră că plîngerea companiei reclamante în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus paragraful 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
A. Argumentele părţilor
8. Compania reclamantă a susţinut că omisiunea instanţelor naţionale de a o atrage în calitate de parte în procesul cu participarea companiei I., întreprinderii M. şi a Departamentului, a rezultat în violarea drepturilor sale garantate prin Articolul 6 din Convenţie. În special, compania reclamantă a pledat că instanţele naţionale niciodată nu au interzis companiei I. încheierea unor acorduri de investiţii. Astfel, necătînd la interdicţia judecătorească de vînzare a proprietăţii în litigiu, compania I. a fost în drept să încheie cu compania reclamantă un asemenea acord. În plus, legea nu obliga compania reclamantă să înregistreze contractul său cu compania I. la autoritatea cadastrală, ci îi oferea doar dreptul de a face acest lucru.
9. Mai mult decît atît, în lumina absenţei prima facie a dreptului de proprietate, Guvernul, în procesul iniţiat de către aceasta, nu putea decide dacă a fost sau nu „necesară” participarea companiei reclamante. În primul rînd era necesară apariţia unui astfel de drept în vederea iniţierii procedurilor. Din materialele dosarului examinat de Curtea Supremă de Justiţie, clar reiese că compania reclamantă a devenit proprietara unei părţi din edificiu, care constituie obiectul unui litigiu judiciar iniţiat de întreprinderea M. împotriva companiei I. şi a Departamentului. Avînd în vedere consecinţele evidente asupra drepturilor de proprietate a companiei reclamante asupra edificiului, instanţa a fost obligată să o atragă în proces. În plus, Curtea Supremă de Justiţie a omis să se pronunţe asupra contractelor încheiate de compania I. cu privire la edificiu, venind în contradicţie cu propria sa jurisprudenţă în cazurile de anulare a titlului iniţial, ca exemplu anularea privatizării şi vînzării ulterioare a carierei de pietriş din Soroca (a se vedea mai sus paragraful 21).
10. Guvernul a susţinut că societatea reclamantă niciodată nu a avut un drept de proprietate asupra clădirii în litigiu. Compania I. nu putea să dispune de clădire în mod legal din cauza unei interdicţii a instanţei de judecată şi astfel, contractul de investiţii pe care compania I. l-a încheiat cu compania reclamantă a fost nul şi neavenit ab initio. Prin urmare, societatea reclamantă nu a avut un drept de a interveni în cadrul procesului iniţiat de întreprinderea M. împotriva companiei I. şi a Departamentului şi participarea acesteia nu era necesară pentru examinarea completă a cazului de instanţe. Faptul că contractul dintre I. şi compania reclamantă nu a fost înregistrat la autoritatea cadastrală corespunzătoare numai a confirmat ilegalitatea întregii tranzacţii. Mai mult decît atît, compania reclamantă a fost pe deplin conştientă de această situaţie, şi şi-a asumat riscul încheierii unui contract ilegal.
11. De asemenea, prin retragerea acţiunii sale la 27 aprilie 2004, compania reclamantă a fost de acord să se retragă din proces în mod voluntar. În decizia sa din 8 iulie 2004, Curtea Supremă de Justiţie oricum nu a dispus cu privire la drepturile şi interesele legitime ale companiei reclamante, după cum a şi fost explicat în decizia instanţei din 16 septembrie 2004 (a se vedea mai sus paragrafele 17 şi 18). În cele din urmă, hotărîrea din 8 iulie 2004 nu a împiedicat societatea reclamantă de a cere despăgubiri de la compania I.
B. Aprecierea Curţii
12. Curtea notează că părţile dispută asupra faptului dacă compania reclamantă a avut ori nu un drept de proprietate asupra unei părţi din edificiu în litigiu. Curtea consideră că nu este necesar de a aprecia acest aspect, avînd în vedere următoarele. La momentul cînd Curtea Supremă de Justiţie a examinat cauza pe 8 iulie 2004, două companii au pretins că aveau un drept de proprietate asupra unei părţi din aceeaşi clădire. Una dintre acestea a fost întreprinderea M., reclamant căruia prima instanţă i-a recunoscut nejustificate pretenţiile asupra clădirii. Cealaltă partea fost compania reclamantă, care a obţinut dreptul său asupra unei părţi din clădire de la compania I., căreia i s-a dat cîştig de cauză în prima instanţă. Contractul între compania I. şi compania reclamantă era valabil la momentul respectiv. Rezultă că pretenţia companiei reclamante, care a fost bazată pe contractul cu compania I., nu a fost prima facie lipsit de temei în fapt şi în drept. Instanţele naţionale nu au menţionat alte circumstanţe care le-ar fi împiedicat să examineze pretenţiile companiei reclamante. În astfel de circumstanţe, cererea companiei reclamante nu a putut fi lăsată fără examinare sau în alt mod neglijată prin neexaminare formală.
13. Curtea consideră că aspectele referitoare la faptul dacă pretenţiile companiei reclamante aveau şanse de succes, avînd în vedere nulitatea invocată a contractului cu compania I., puteau fi adoptate doar de o instanţă judecătorească. În acelaşi timp, Curtea Supremă de Justiţie, care era deplin conştientă de faptul că fiecare din cele două companii (întreprinderea M. şi compania reclamantă), au înaintat pretenţia că au un drept de proprietate asupra unei părţi din aceeaşi clădire în litigiu (a se vedea mai sus paragraful 12), nu a putut aprecia pretenţia uneia dintre aceste companii fără a afecta drepturile celeilalte companii. Rezultă că, prin acceptarea pretenţiilor întreprinderii M. asupra părţii disputate din clădirea în litigiu, Curtea Supremă de Justiţie a prejudiciat un alt proces iniţiat de compania reclamantă împotriva întreprinderii M. şi a Departamentului.
31. Curtea notează argumentul Guvernului precum că numai compania I. a avut dreptul de participare în cadrul procesului, iar compania reclamantă nu a avut nici un statut legal în cadrul acestuia. Cu toate acestea, Curtea reiterează faptul că, în principiu, un nou proprietar a bunurilor dobîndite poate pretinde în instanţele de judecată toate drepturile pe care fostul proprietar le-ar fi putut invoca (a se vedea, mutatis mutandis, Anghelescu v. România, nr. 29411/95, §§ 49 şi urm. şi §§ 66 şi urm., 9 aprilie 2002; Mihailescu v. România (dec.), nr. 32913/96, 22 iunie 2004; şi Moldovahidromas v. Moldova (dec.), nr. 30475/03, 4 aprilie 2006). În cazul de faţă, I. a transmis către compania reclamantă drepturile sale în ceea ce priveşte clădirea în litigiu. Rezultă că societatea reclamantă a avut dreptul de a interveni în orice proces privind drepturile lui companiei I. asupra clădirii în litigiu.
14. Guvernul a susţinut suplimentar că, după cum s-a constatat Curtea Supremă de Justiţie, compania reclamantă şi-a retras toate pretenţiile sale la 27 aprilie 2004 (a se vedea mai sus paragraful 18). Cu toate acestea, Curtea constată că nu există motive de a crede că compania reclamantă a solicitat încetarea procesului împotriva tuturor pîrîţilor care au fost chemaţi în judecată prin acţiunea sa din 6 februarie 2003, decît cu excepţia companiei I. (a se vedea mai sus paragraful 12). Dimpotrivă, compania reclamantă a solicitat în mod expres încetarea acţiunii în justiţie iniţiate împotriva companiei I., însă nu a menţionat nimic despre intenţiile sale cu privire la ceilalţi pîrîţi. Mai mult decît atît, acţiune de chemare în judecată era împotriva nu numai companiei I., întreprinderii M., a Departamentului şi a autorităţilor municipiului Chişinău, iniţiată după mai mult de un an de la acţiunea iniţială pornită împotriva companiei I., dar această acţiune avea şi un obiect diferit. Pretenţia iniţială a companiei reclamante a fost cea de a obţine de la compania I. despăgubiri pentru întîrzierea executării obligaţiilor contractuale, urmată de o cerere suplimentară de a transmite în proprietatea sa spaţiul comercial respectiv (a se vedea mai sus paragraful). Din contra, cea de-a doua acţiune a avut ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate a companiei reclamante asupra spaţiului comercial deja transmis de compania I. (a se vedea mai sus paragraful 12), şi a fost îndreptată împotriva tuturor persoanelor juridice şi a autorităţilor care ar fi putut avea pretenţii sau un interes legitim în privinţa clădirii în litigiu.
15. Curtea conchide că acţiunea judiciară a companiei reclamante înaintată împotriva întreprinderii M., a Departamentului şi a autorităţilor municipiului Chişinău nu a fost examinată niciodată. În acelaşi timp, cererea acesteia, conform căreia compania reclamantă ar fi avut un drept de proprietate în ceea ce priveşte o parte a clădirii în litigiu, a fost soluţionată pripit cînd, fără a atrage societatea reclamantă în calitate de parte la proces, Curtea Supremă de Justiţie a admis pretenţiile întreprinderii M. privind recunoaşterea dreptului celei din urmă asupra aceleiaşi clădiri. Mai mult decît atît, deşi examinarea unei cauze care ar putea afecta drepturile şi interesele unui terţ, fără a atrage partea respectivă constituie un temei expres prevăzut pentru revizuire (a se vedea mai sus paragraful 20), totuşi Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea companiei reclamante întemeiată pe acea prevedere legală.
16. În lumina celor expuse mai sus, Curtea concluzionează că dreptul companiei reclamante de acces la un tribunal a fost încălcat. Prin urmare, a fost încălcat Articolul 6 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
17. Articolul 41 al Convenţiei prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
18. Referindu-se la jurisprudenţa Curţii în cauzele Sovtransavto Holding v. Ucraina (satisfacţie echitabilă) (nr. 48553/99, § 79, 2 octombrie 2003) şi Oferta Plus SRL v. Moldova (satisfacţie echitabilă) (nr. 14385/04, § 74, 12 februarie 2008), compania reclamantă a pretins 50.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral cauzat în rezultatul încălcării drepturilor sale garantate prin Articolul 6 din Convenţie. Compania reclamantă a susţinut că administraţia companiei a suferit anxietate şi incertitudine cu privire la proprietatea şi viitorul companiei.
19. Guvernul a considerat că susţinerile companiei reclamante au fost nefondate şi suma solicitată este exagerată. Guvernul au invitat Curtea să respingă pretenţiile companiei reclamante ca fiind lipsite de temei sau dispună precum că constatarea încălcării constituie deja o satisfacţie echitabilă suficientă.
20. Curtea reaminteşte că persoanele juridice pot, în principiu, pretinde daune pentru prejudiciul moral cauzat, şi reiterează faptul că “prejudiciul moral/material suferit de astfel de companii ar putea include, capete de cerere care sunt mai mult sau mai puţin „obiective” sau „subiective”. La toate acestea, urmează să se ţină cont de reputaţia companiei, incertitudinea în luarea deciziilor de planificare, întreruperi în managementul companiei (pentru care nu există o metodă precisă de calculare a consecinţelor), precum şi în cele din urmă, deşi într-o măsură mai mică, anxietate şi inconvenienţă cauzată membrilor echipei manageriale (a se vedea Comingersoll S.A. v. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 35, CEDO 2000-IV). În prezenta cauză, Curtea consideră că managementului companiei reclamante trebuie să-i fi fost cauzat un anumit volum de incertitudine şi perturbare a planurilor companiei ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate potrivit Articolului 6 din Convenţie. Cu toate acestea, Curtea consideră că pretenţia înaintată este excesivă. Hotărînd în baza principiilor echitabile, sub acest aspect Curtea acordă companiei reclamante 2000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
21. Compania reclamantă a pretins 2,500 de euro (EUR) pentru reprezentare şi 50 de euro (EUR) pentru serviciile de traducere. Aceasta şi-a întemeiat pretenţia pe un contract încheiat cu V. Nagacevschi de la organizaţia neguvernamentală „Juriştii pentru Drepturile Omului” cu sediul în Chişinău, privind pregătirea observaţiilor în prezenta cauză. În conformitate cu o anexă la contract, compania reclamantă a confirmat faptul că dl.V. Nagacevschi a lucrat la acest caz cincisprezece ore şi a fost plătit cu echivalentul a 2500 de euro (EUR).
22. Guvernul a declarat că compania reclamantă nu a dovedit pretenţia sa privind costuri şi cheltuieli. Guvernul s-a referit la faptul că compania reclamantă a fost reprezentată în faţa Curţii de dna Eremciuc, şi nu de dl. Nagacevschi, şi în absenţa oricărui mandat pentru dl. Nagacevschi din partea companiei reclamante, nu exista nici o legătură dintre numărul de ore pretinse a fi lucrate de acesta şi cauza.
23. Curtea constată că compania reclamantă nu a prezentat nici o procură de reprezentare pentru dl. Nagacevschi pe parcursul procedurii în faţa Curţii. Cu toate acestea, Curtea notează, de asemenea, faptul că compania reclamantă a încheiat un contract cu acest avocat pentru pregătirea observaţiilor care urmau a fi prezentate Curţii, şi că aceste observaţii au fost transmise în termen. În cele din urmă, Curtea observă că compania reclamantă nu a înaintat o pretenţie separată pentru reprezentantul său oficial în faţa Curţii. În aceste circumstanţe, Curtea acordă companiei reclamante 1,550 de euro (EUR) pentru costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
24. Curtea consideră adecvat ca penalităţile de întîrziere să fie calculate în baza ratei minime a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că statul reclamant trebuie să plătească companiei reclamante, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenţie, 2,000 (două mii) de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral şi 1,550 (o mie cinci sute cincizeci) de euro (EUR) pentru costuri şi cheltuieli, care urmează să fie convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data achitării, plus orice taxă care ar putea fi încasată;
(b) că din momentul expirării celor trei luni menţionate mai sus pînă la data achitării trebuie plătită o rată simplă a dobînzii la sumele de mai sus egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de întîrziere plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor companiei reclamante de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 13 octombrie 2009, potrivit articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Business si investitii pentru toti contra Moldovei - Limitarea accesului la justiţie prin neadmiterea ca parte la proceduri
