Malahov c. Moldovei - Limitarea accesului la justiţie pentru neachitarea taxei de stat
(Cererea nr. 32268/02)
HOTĂRÂRE STRASBOURG 7 iunie 2007
DEFINITIVĂ 12/11/2007
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Malahov c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Sir Nicolas BRATZA, Preşedinte, Dl J. CASADEVALL, Dl S. PAVLOVSCHI, Dl L. GARLICKI, Dra L. MIJOVIĆ, Mr J. ŠIKUTA, Dna P. HIRVELÄ, judecători şi dl T.L. EARLY, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 15 mai 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 32268/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dna Antonina Malahov („reclamant”), la 9 iulie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Petrenco, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că refuzul instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina pretenţiile sale, din cauza imposibilităţii de a plăti taxa de stat, a încălcat drepturile sale garantate de articolele 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei şi că el a fost discriminat din cauza etniei sale.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 22 septembrie 2005, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1942 şi locuieşte în Chişinău. El este pensionar.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
7. Reclamantul a lucrat la o companie din Chişinău. Pe lângă salariu, el susţine că a ar primit şi onorarii, care erau transferate pe un cont deschis pentru el pe numele companiei. După ce s-a pensionat, el a solicitat companiei să transfere pe contul său toate onorariile acumulate (pe care el le-a evaluat la 25,278 dolari SUA (USD). Când compania a refuzat să o facă, el a intentat o acţiune judiciară.
8. El a solicitat instanţei de judecată să-l scutească de la plata taxei de stat, pe motivul situaţiei sale patrimoniale precare. În special, el a prezentat dovada faptului că unicul său venit era pensia lunară de stat în mărime de 102 lei moldoveneşti (MDL), echivalentul a 8.7 euro (EUR), cu care el abia supravieţuia.
9. La 28 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Rîşcani a scutit reclamantul de plata taxei de stat din cauza situaţiei lui patrimoniale precare. La 31 ianuarie 2001, instanţa de judecată a respins acţiunea şi a obligat reclamantul să plătească taxa de stat în mărime de MDL 9,600 (EUR 826).
10. Tribunalul Chişinău a solicitat plata în avans a taxei de stat suplimentare pentru examinarea cererii sale de apel. Instanţa de judecată a redus această taxă în jumătate (de la suma iniţială de MDL 7,200 la MDL 3,600 (EUR 307)) „ţinând cont de prevederile articolului 89 al Codului de procedură civilă şi situaţia patrimonială a [reclamantului]”.
11. Reclamantul a semnat două citaţii, prin care părţile erau informate despre datele următoarelor şedinţe de judecată (30 octombrie 2001 şi 20 noiembrie 2001), care, de asemenea, conţineau fraza „[Apelantul] Malahova A.S. va plăti taxa de stat în mărime de 3,600 [MDL]”.
12. La 29 octombrie 2001, reclamantul a solicitat instanţei de judecată să-l scutească integral de plata taxei de stat, din cauza situaţiei sale patrimoniale (pensia lui era de MDL 143 (EUR 12.2) la acea dată) şi a faptului că pretenţia sa era legată de activitatea de muncă (el a susţinut că onorariile ce nu i-au fost plătite se refereau la „alte pretenţii legate de activitatea de muncă” şi că, potrivit legii, el trebuia să fie scutit de plata taxei de stat). El a invocat articolul 88 (1) al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 16 de mai jos).
13. La 20 noiembrie 2001, instanţa de judecată a refuzat să examineze cauza sa, deoarece el nu a plătit taxa de stat. Aceasta nu a analizat situaţia lui patrimonială şi nu a răspuns la argumentul acestuia potrivit căreia cauza viza plata pentru activitatea de muncă, care nu era supusă taxei de stat.
14. În recursul său, reclamantul a invocat imposibilitatea sa de a plăti taxa de stat şi s-a bazat pe dovada pensiei sale mici, precum şi pe faptul că soţul său era şomer şi nu avea niciun venit. El s-a bazat pe articolul 89 al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 16 de mai jos).
15. La 10 ianuarie 2002, Curtea de Apel a menţinut încheierea instanţei de judecată inferioare. Instanţa de judecată, fără a se referi la sursele de venit ale reclamantului şi fără a analiza situaţia sa patrimonială, referindu-se doar la documentele deja existente în dosar, a constatat că reclamantul nu a adus probe care ar demonstra imposibilitatea lui de a plăti taxa de stat. Decizia este irevocabilă.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
16. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare în perioada în cauză, sunt următoarele:
„Articolul 83. Cheltuielile de judecată
Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi cheltuielile legate de judecarea pricinii.
Articolul 84. Cuantumul taxei de stat
Taxa de stat se încasează de la persoane fizice ..., pentru cererile de apel şi cererile de recurs ...:
(1) pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile cu caracter patrimonial de la persoanele fizice – 3 % din valoarea acţiunii sau din suma încasată ...;
(11) pentru cererile de apel împotriva hotărârilor instanţelor judecătoreşti – 75 % din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată ...;
(12) pentru cererile de recurs împotriva hotărârilor instanţelor judecătoreşti – 50 % din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată ...;
Articolul 88. Înlesniri la încasarea taxei de stat
Sunt scutiţi de plata taxei de stat în instanţele judecătoreşti:
1) reclamanţii (persoane fizice) - în acţiunile de percepere a sumelor de retribuire a muncii şi în alte pretenţii legate de activitatea de muncă; ...
Articolul 89. Scutirea de plată, amânarea, eşalonarea achitării taxei sau eşalonarea achitării taxei de stat
În unele cazuri instanţa judecătorească (judecătorul), ţinând cont de situaţia patrimonială a cetăţeanului, este în drept să-l exonereze integral sau parţial de la plata taxei de stat ... .”
ÎN DREPT
17. Reclamantul a pretins că refuzul instanţelor de judecată ierarhic superioare de a examina fondul cauzei sale a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea ... cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...”
18. De asemenea, reclamantul s-a plâns de violarea articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 6, deoarece el nu a avut un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţia sa privind obligarea de a plăti taxa de stat. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoana, ale cărei drepturi si libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
19. Reclamantul s-a mai plâns în temeiul articolului 14 al Convenţiei, combinat cu articolul 6, susţinând că el a fost discriminat din cauza apartenenţei sale la minoritatea vorbitoare de limbă rusă. El a declarat că a fost citat în limba română, pe care el nu o înţelegea. Articolul 14 prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
20. În final, reclamantul a susţinut că articolului 17 al Convenţiei a fost violat prin „distrugerea intenţionată a dreptului său la un proces echitabil” de către autorităţi. Articolul 17 prevede următoarele:
„Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
21. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 14 şi 17 ale Convenţiei sunt nefondate. El nu a prezentat detalii pentru a le justifica şi în dosar nu este nimic care le-ar sprijini. El nu susţine că nu a înţeles natura celor două citaţii (a se vedea paragraful 11 de mai sus) şi lui i s-a permis să prezinte toate documentele în limba rusă. Chestiunea propoziţiei ce apare în citaţii, privind obligaţia de a plăti taxa de stat, urmează a fi examinată ca parte a pretenţiei formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei.
Prin urmare, aceste pretenţii sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinse în conformitate cu articolul 35 § 4.
22. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
23. Reclamantul a pretins că refuzul Tribunalului Chişinău şi Curţii de Apel de a examina fondul pretenţiei sale, din cauza imposibilităţii de a plăti taxa de stat, a constituit o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
24. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că reclamantului i-a fost acordată suficientă asistenţă prin reducerea taxei de stat care trebuia plătită. Mai mult, el a semnat două documente prin care a confirmat obligaţia sa de a plăti taxa de stat în mărime de MDL 3,600, astfel recunoscând capacitatea sa de a plăti această sumă (a se vedea paragraful 11 de mai sus). In fine reclamantul a beneficiat nu doar de timp suficient pentru a plăti taxele de stat, el a mai beneficiat de o scutire de la plata taxei de stat în prima instanţă şi de o reducere parţială în instanţa de apel.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
25. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 garantează oricărei persoane dreptul la judecarea oricărei pretenţii cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil de către o instanţă judecătorească sau tribunal. În acest fel, această prevedere cuprinde „dreptul la o instanţă”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a institui proceduri civile în faţa instanţelor judecătoreşti, reprezintă doar un aspect; aceasta însă este un aspect care face posibilă beneficierea de celelalte garanţii consfinţite în paragraful 1 al articolului 6 al Convenţiei. Caracterul echitabil, public şi prompt al procedurilor judiciare nu ar avea nicio valoare dacă asemenea proceduri nu ar fi mai întâi iniţiate. În proceduri civile, o persoană poate cu greu să conceapă preeminenţa dreptului fără existenţa posibilităţii de acces la instanţele de judecată (a se vedea, printre altele, Golder v. the United Kingdom, hotărâre din 21 ianuarie 1975, Seria A nr. 18, p. 16-18, §§ 34 in fine şi 35-36; Z and Others v. the United Kingdom [GC], nr. 29392/95, §§ 91-93, ECHR 2001-V; şi Kreuz v. Poland, nr. 28249/95, § 52, ECHR 2001-VI).
26. „Dreptul la o instanţă” nu este absolut. Acesta poate fi, prin natura sa, supus limitărilor, deoarece dreptul de acces, prin sine, cere reglementare din partea statului. Garantând părţilor în litigiu un drept efectiv de acces la o instanţă care să hotărască asupra „drepturilor şi obligaţiilor lor cu caracter civil”, articolul 6 § 1 acordă statului dreptul de a alege liber mijloacele care să fie utilizate în acest scop; deşi Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens, decizia finală privind respectarea prevederilor Convenţiei îi aparţine Curţii (a se vedea Golder şi Z and Others, citate mai sus, ibidem, şi, mutatis mutandis, Airey v. Ireland, hotărâre din 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, p. 14-16, § 26).
27. Curtea a constatat că, în unele cauze, în special, unde aceste limitări se refereau la condiţii de admisibilitate ale căilor de atac sau unde interesele justiţiei cereau ca reclamantul să aducă garanţii privind suportarea costurilor care puteau fi cauzate celeilalte părţi prin calea de atac, pot fi stabilite diferite limitări, inclusiv financiare, dreptului de acces al persoanei la o „instanţă judecătorească” sau „tribunal” (a se vedea, spre exemplu, Brualla Gómez de la Torre v. Spain, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII, p. 2955, § 33, şi Tolstoy-Miloslavsky v. the United Kingdom, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria A nr. 316-B, p. 80-81, §§ 61 et seq.).
28. Curtea subliniază că restricţia impusă accesului la o instanţă judecătorească sau un tribunal nu va fi compatibilă cu articolul 6 § 1, decât dacă aceasta urmăreşte un scop legitim şi există o proporţionalitate rezonabilă între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (a se vedea, spre exemplu, Tinnelly & Sons Ltd and Others şi McElduff and Others v. the United Kingdom, Reports 1998-IV, p. 1660, § 72).
29. În continuare, Curtea reaminteşte că, la examinarea dacă au fost respectate standardele menţionate de mai sus, sarcina sa nu este de a substitui autorităţile naţionale competente în stabilirea celor mai potrivite mijloace de reglementare a accesului la justiţie şi nici de a da o apreciere faptelor care au determinat acele instanţe judecătoreşti să adopte anume o aşa decizie, şi nu alta. Rolul Curţii este de a revedea, în baza Convenţiei, deciziile luate de acele autorităţi la exercitarea marjei lor de apreciere şi de a stabili dacă consecinţele acelor decizii au fost compatibile cu Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Tolstoy-Miloslavsky, citată mai sus, ibidem, şi Brualla Gómez de la Torre, citată mai sus, § 32 in fine).
30. În final, Curtea reiterează că controlul său se bazează pe principiul potrivit căruia Convenţia nu a fost gândită pentru a garanta drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi practice şi efective. Aceasta este mai cu seamă adevărat în ceea ce priveşte dreptul de acces la o instanţă, în lumina locului proeminent al dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică (a se vedea Airey, citată mai sus, p. 12-14, § 24, şi Aït-Mouhoub v. France, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, p. 3227, § 52).
2. Aplicarea acestor principii în această cauză
31. Curtea notează că nicio instanţă de judecată nu a examinat în detaliu situaţia patrimonială a reclamantului. Folosind fraze generale, precum „ţinând cont de situaţia patrimonială a [reclamantului]”, instanţele judecătoreşti nu s-au referit niciodată la dovezi concrete în acest sens (a se vedea paragrafele 9, 10 şi 13 de mai sus). Pe de altă parte, reclamantul a prezentat informaţii concrete privind pensia sa relativ modestă, care reprezenta unica sa sursă de existenţă (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Nicio instanţă de judecată nu a exprimat dubii cu privire la mărimea pensiei lui şi nici cu privire la existenţa altor surse de venit.
32. Mai mult, deşi prima instanţă a constatat imposibilitatea reclamantului de a plăti taxa de stat, aceasta l-a obligat să o plătească după ce a respins pretenţiile lui. Instanţa de judecată nu a explicat motivele schimbării poziţiei sale şi nici nu s-a referit la vreo dovadă care ar fi probat că situaţia patrimonială a reclamantului s-ar fi îmbunătăţit radical. Când Tribunalul Chişinău a examinat cererea reclamantului privind scutirea de la plata taxei de stat, acesta nu a ţinut cont de faptul că reclamantul era deja obligat să plătească o taxă de stat în mărime de MDL 9,600. Mai mult, ceilalţi MDL 3,600 pe care el a fost obligat să-i plătească pentru ca cererea sa de apel să fie examinată, a însemnat că suma finală datorată de el era cu mai mult de 90 de ori mai mare decât venitul său lunar. Chiar dacă se pare că, cinci ani mai târziu, reclamantul a găsit mijloace pentru a plăti o sumă substanţială drept onorariu pentru reprezentantul său (a se vedea paragraful 48 de mai jos), nu există nimic în hotărârile instanţelor judecătoreşti care ar sugera că acestea au găsit dovezi că reclamantul era în stare să plătească taxele de stat la momentul evenimentelor.
33. În plus, potrivit legislaţiei naţionale (a se vedea paragraful 16 de mai sus), părţile în acţiunile judiciare privind „alte pretenţii legate de activitatea de muncă” sunt expres scutite de la plata taxei de stat, indiferent de situaţia lor patrimonială. Reclamantul s-a referit expres la această prevedere legală în cererea sa de apel, însă instanţa judecătorească nu a răspuns la argumentele acestuia (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
34. Referirea Guvernului la cele două documente semnate de reclamant nu combate constatările de mai sus, deoarece acestea nu atestă capacitatea reclamantului de a plăti taxa de stat. Mai mult, atunci când au respins cererile reclamantului privind scutirea de la plata taxei de stat, instanţele de judecată nu s-au referit la aceste documente, pe care reclamantul nu putea să nu le semneze, întrucât ele conţineau citaţii pentru a se prezenta la şedinţele judiciare şi, prin urmare, acestea sunt irelevante prezentei cereri.
35. Curtea conchide că instanţele judecătoreşti naţionale nu au efectuat o examinare adecvată a capacităţii reclamantului de a plăti taxele de stat şi nu au răspuns la argumentul lui precum că, datorită naturii pretenţiilor sale, el avea dreptul la o scutire. Mai mult, taxa de stat solicitată de la reclamant a fost în mod vădit excesivă în comparaţie cu resursele lui la acea dată.
36. Din aceste motive, Curtea consideră că obligarea reclamantului la plata taxei de stat a reprezentat o limitare disproporţională a dreptului său de acces la o instanţă. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI
37. Reclamantul s-a mai plâns de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţia sa, contrar articolului 13 al Convenţiei, deoarece instanţele de judecată au refuzat să examineze acţiunea sa civilă.
38. Guvernul nu a fost de acord şi a solicitat Curţii să respingă pretenţia.
39. Curtea consideră că pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei, în esenţă, repetă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 examinată mai sus. Prin urmare, ea nu consideră necesar de a examina separat această pretenţie.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
40. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul material
41. Reclamantul a pretins EUR 25,278 cu titlu de prejudiciu material, reprezentând suma pe care el a pretins-o în cadrul procedurilor judiciare interne de la fostul său angajator şi pe care el nu a putut să o obţină din cauza refuzului instanţelor judecătoreşti de a-i examina cauza.
42. Guvernul a solicitat Curţii să respingă această pretenţie, întrucât nu a avut loc nicio încălcare a drepturilor reclamantului, iar instanţele judecătoreşti au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a examina cauza lui.
43. Curtea nu vede nicio legătură cauzală dintre violarea constatată a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi suma pretinsă în cadrul procedurilor judiciare interne. În special, ea nu poate specula în privinţa rezultatului procesului judiciar în cazul în care cauza reclamantului ar fi fost examinată în fond. Prin urmare, ea respinge această pretenţie de compensare.
B. Prejudiciul moral
44. Reclamantul a mai pretins EUR 7,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al suferinţei şi umilinţei provocate de respingerea fără examinare a cauzei sale de către instanţele judecătoreşti.
45. Guvernul nu a fost de acord şi a solicitat Curţii să respingă această pretenţie ca nesusţinută.
46. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al încălcării dreptului său de acces la o instanţă. Făcând o evaluare în bază echitabilă, ea acordă reclamantului EUR 1,800 cu titlu de prejudiciu moral.
47. Cu toate acestea, Curtea, de asemenea, notează că reclamantul continuă să suporte consecinţele refuzului instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina fondul cauzei sale. Ea consideră că cea mai potrivită formă de redresare a acestei situaţii continue ar fi examinarea cererii de apel al reclamantului împotriva hotărârii judecătoreşti din 31 ianuarie 2001 (a se vedea, mutatis mutandis, Bujniţa v. Moldova, nr. 36492/02, § 29, 16 ianuarie 2007).
C. Costuri si cheltuieli
48. Reclamantul a solicitat EUR 600 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El s-a bazat pe o chitanţă care confirma plata acestei sume reprezentantului său în temeiul contractului nr. 183 din 28 februarie 2006, precum şi pe decizia Baroului Avocaţilor din Republica Moldova adoptată la 29 decembrie 2005, care stabilea nivelul recomandat de remunerare al avocaţilor care reprezintă reclamanţi în instanţele internaţionale.
49. Guvernul a considerat această pretenţie ca fiind nejustificată, în contextul realităţilor economice a vieţii din Republica Moldova. El a susţinut că reclamantul nu a prezentat o copie a contractului cu privire la reprezentarea lui.
50. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, Croitoru v. Moldova, nr. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004). În conformitate cu articolul 60 § 2 al Regulamentului Curţii, trebuie prezentată o listă detaliată a tuturor pretenţiilor, în lipsa căreia Camera poate respinge pretenţiile în totalitate sau în parte.
51. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat o listă a orelor lucrate de avocatul său asupra cauzei sale. În acelaşi timp, este evident că reprezentantul a efectuat un anumit volum de lucru şi că plata, care nu pare nerezonabilă, a fost deja făcută, după cum se confirmă prin chitanţa. Prin urmare, Curtea admite această pretenţie integral.
D. Dobânda de întârziere
52. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei, iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 600 (şase sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 7 iunie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EARLY Nicolas BRATZA
Grefier Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Malahov contra Moldovei - Limitarea accesului la justiţie pentru neachitarea taxei de stat
