Valentin Dumitrescu contra României - Neexecutarea sentintei definitive Refuzul de a examina pe fond cererea de restituire
| Comentarii |
|
Valentin Dumitrescu c. României - Neexecutarea sentintei definitive Refuzul de a examina pe fond cererea de restituire
(Cererea nr. 36820/02)
Strasbourg
1 aprilie 2008
Devenită definitivă la 01/07/2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Valentin Dumitrescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 11 martie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 36820/02, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Valentin Dumitru Dumitrescu şi mama sa, doamna Iordana Cornelia Dumitrescu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 2 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dna. N. Popescu, avocată în Bucureşti, renunţând la serviciile avocatei după depunerea obiecţiilor. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent al Ministerului Afacerilor Externe.
1. Reclamanţii pretindeau în particular atingerea dreptului lor de acces la un tribunal şi a dreptului lor de respectare a bunurilor, pe motivul neexecutării unei sentinţe definitive şi al refuzului tribunalelor de a examina pe fond cererea de restituire a unui teren pe vechiul amplasament, şi se plângeau de durata excesivă a procedurilor civile de restituire a terenului în cauză.
2. La data de 24 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 alineatul 3 din Convenţie, aceasta a decis că vor fi examinate în acelaşi timp cu admisibilitatea şi fondul afacerii.
3. În observaţiile sale din 31 iulie 2006, reclamantul, moştenitorul legal al reclamantei, a informat Curtea cu privire la decesul acesteia din urmă survenit la data de 13 aprilie 2006. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să facă referire, în faptele pertinente, la « reclamanţi », deşi astăzi trebuie să i se aplice calitatea de « reclamant » doar domnului Valentin Dumitru Dumitrescu.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut la data de 1948 şi locuieşte în Bucureşti . Reclamanta se născuse în anul 1914.
5. O rudă a reclamanţilor, D.G., achiziţionase în 1940, printr-un contract de vânzare, un teren agricol în suprafaţă de
4 ha, care a fost naţionalizat în 1953 de către autorităţile comuniste şi folosit pentru o societate agricolă de stat. Terenul în chestiune, situat într-o regiune de câmpie, în satul Chiajna, în apropiere de Bucureşti, a făcut obiectul legii nr. 18/1991 privind fondul funciar (« legea nr. 18/1991 ») şi a fost recalificat în 1996 de către autorităţi drept teren situat în zona construibilă a oraşului Bucureşti (teren intravilan). Totodată, comisia de aplicare a legii nr. 18/1991 din Chiajna (« comisia Chiajna ») a rămas competentă pentru aplicarea acestei legi cu privire la toate terenurile care fuseseră administrate pentru aplicarea acestei legi cu privire la toate terenurile care fuseseră administrate înainte de 1990 de societatea agricolă Chiajna, cum era cazul terenului în cauză.
A. Acţiunea în reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului de
4 ha
6. În 1991, în virtutea legii nr.. 18/1991, reclamanţii au solicitat în mod succesiv comisiilor din Chiajna şi din Bucureşti să le reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului de
4 haîn cauză.
7. în 1992 şi în 1994, comisia din Chiajna a pus vechi funcţionari ai primăriei locale în posesia terenului revendicat de către reclamanţi. În 1995 şi la data de 28 martie 1996, aceasta le-a eliberat titluri de proprietate asupra acestui teren, care a fost vândut în aprilie 1996 de către noii proprietari unei societăţi comerciale.
8. La 9 mai 1996, comisia însărcinată cu aplicarea legii 18/1991
la Bucureştişi în judeţul Ilfov, din care făcea parte satul Chiajna, (« comisia din Ilfov ») a respins cererea înaintată de reclamanţi în 1991, din lipsa dovezilor acestora conform cărora să reiasă că avuseseră drept de proprietate asupra terenului în chestiune la momentul naţionalizării.
9. Reclamanţii au sesizat tribunalul se primă instanţă din Buftea cu privire la o acţiune împotriva prefecturilor Bucureşti şi Ilfov în anularea deciziei din 9 mai 1996. în cursul procedurii, comisia din Chiajna a informat tribunalul că a pus terţe persoane, conform legii 18/1991, în posesia unui teren din care făcea parte parcela revendicată de către reclamanţi. Printr-o sentinţă din 26 noiembrie 1996, judecătoria din Buftea a întâmpinat acţiunea reclamanţilor, pe motiv că dovediseră prin contractul de vânzare din anul 1940 şi prin martori, dreptul lor de proprietate asupra terenului de
4 ha. În temeiul legii 18/1991, tribunalul a considerat că reclamanţii trebuiau să-şi vadă reconstituit dreptul lor de proprietate « asupra suprafeţei de
4 hade teren, în perimetul satului Chiajna ». Din sentinţă reiese că reclamanţii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor şi costurilor de judecată. În lipsa unui recurs realizate de părţile în litigiu, această sentinţă a devenit definitivă.
B. Cerere de intervenţie voluntară într-o procedură care tinde la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului litigios şi la punerea în posesie a acestui teren
10. La data de 14 februarie 1995, reclamanţii au depus încheieri de intervenţie voluntară într-o procedură pendinte la camera de contencios administrativ a tribunalului judeţean Bucureşti, procedură care se derula între acţiunile vechilor funcţionari susmenţionaţi, alţi terţi şi autorităţile locale, şi care implica anularea titlului administrativ de proprietate eliberat în 1995 asupra unei părţi din terenul în cauză (vezi paragraful 9 de mai sus). Plângându-se de abuzul comisiei din Chiajna, aceştia au solicitat tribunalului să anuleze titlul de proprietate din 1995, să recunoască dreptul lor de proprietate asupra celor
4 haachiziţionat de ruda lor în 1940, şi să oblige autorităţile competente să-i pună în posesia acestui teren.
11. După ce tribunalul judeţean şi-a declinat competenţa în favoarea curţii de apel Bucureşti, la audierea din 23 ianuarie 1996, curtea de apel a supus părţile la dezbatere şi a declarat admisibilă cererea interesaţilor.
12. Printr-o hotărâre înainte de a se pronunţa din 25 iunie 1996, camera de contencios administrativ a curţii de apel Bucureşti a relevat din oficiu incompetenţa sa şi a transmis cazul jurisdicţiilor civile.
13. După o primă audiere la 9 decembrie 1996, printr-o sentinţă din 10 martie 1997, cu privire la temeiul contractului de vânzare din 1940 şi a sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 menţionată mai sus, judecătoria din Bucureşti a întâmpinat cererea de intervenţie voluntară a reclamanţilor şi a condamnat prefectura Bucureşti şi comisia Chiajna să reconstituie dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului de
4 ha, precizând locaţia exactă a acestuia, şi să-i pună în posesia acestui teren.
14. După o casaţie cu amânarea sentinţei susmenţionate din 12 octombrie 1998 pentru un viciu de procedură, printr-o sentinţă din 12 noiembrie 1999, judecătoria din Bucureşti a respins cererea reclamanţilor de a reconstitui dreptul lor de proprietate ca fiind lipsit de obiect, pe motiv că « sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996_ recunoscuse deja şi reconstituise dreptul lor de proprietate asupra suprafeţei de
4 hade teren ». Acesta a anulat titlul de proprietate eliberat foştilor funcţionari ai primăriei în 1995.
15. Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe pe motiv că cererea lor de reconstituire a dreptului lor de proprietate vizase de fapt revendicarea terenului cumpărat de ruda lor în 1940 şi ca sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996 nu identificase amplasarea exactă a terenului care trebuia să le fie restituit, de unde interesul de a interveni în procedură. Aceşti au solicitat tribunalului judeţean să dispună o expertiză tehnică topografică, pentru a identifica terenurile în litigiu şi pentru a constata dreptul lor de a-şi vedea restituit terenul rudei lor.
16. La audierea din 24 martie 2000, tribunalul judeţean din Bucureşti a amânat cazul pentru 9 mai 2000, unul dintre judecători fiind împiedicat de vreme ce ţinuse şedinţă în timpul judecării cauzei în primă instanţă. La această ultimă dată, reclamanţii au solicitat tribunalului să fixeze o nouă audiere pentru a-şi pregăti apărarea.
17. Printr-o hotărâre din 11 octombrie 2000, tribunalul judeţean din Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. Pasajele pertinente ale hotărârii se redactează după cum urmează:
« Dreptul de proprietate asupra suprafeţei de
4 hade teren a fost reconstituit intervenienţilor prin sentinţa definitivă din 26 noiembrie
1996 ajudecătoriei din Buftea. Într-un mod corect, tribunalul a decis doar să reconstituie dreptul de proprietate asupra celor
4 hade teren în perimetrul satului Chiajna, în conformitate cu puterile jurisdicţiilor în virtutea legii 18/1991, de vreme ce faptul de a stabili dreptul de proprietate şi amplasarea terenului în chestiune este un drept exclusiv al comisiei de aplicare a legii 18/1991. Întâmpinarea unui punct de vedere contrar ar i avut drept consecinţă intervenţia justiţiei în mod ilegal în atribuţiile prevăzute de lege pentru comisiile susmenţionate.
Cererea de intervenţie din 14 februarie 1995 nu poate fi calificată drept cerere în revendicare a parcelei de
4 hade teren, de vreme ce din cerere reiese că reclamanţii nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate. În conformitate cu articolul 294 alineatul 1 din codul de procedură civilă, reclamanţii nu pot modifica cererea lor în apel. »
18. După o primă audiere în 22 februarie 2001, care a amânat cazul fixând o nouă dată de audiere pentru viciu de procedură de citaţie, ca şi în datele de 5 aprilie, 13 septembrie, 8 noiembrie şi 20 decembrie 2001, printr-o hotărâre din 4 aprilie 2002, curtea de apel Bucureşti a respins recursul întocmit de reclamanţi, confirmând hotărârea din 11 octombrie
2000 atribunalului judeţean din Bucureşti .
19. La o dată neprecizată în 2003, prefectura Ilfov, de care aparţine satul Chiajna, a precizat reclamanţilor că în virtutea dispoziţiilor de aplicare a legii 18/1991, comisiile aveau competenţa exclusivă în ceea ce priveşte punerea în posesia şi stabilirea amplasamentelor terenurilor de restituit interesaţilor. Aceasta a constatat că sentinţa din 26 noiembrie 1996 nu precizase în dispozitivul său că punerea în posesie a reclamanţilor trebuia să se facă pe vechiul amplasament al terenului care aparţinuse rudei lor.
C. Contestaţie referitoare la executarea sentinţei din 26 noiembrie 1996
20. La 20 septembrie 1999, reclamanţii au sesizat judecătoria din Buftea cu privire la o contestaţie referitoare la sentinţa din 26 noiembrie
1996 aaceleiaşi jurisdicţii, tinzând la interpretarea dispozitivului acestei sentinţe (contestatie la titlu). În special, aceştia solicitau să ştie dacă suprafaţa de
4 hade teren care trebuia să le fie restituită era cea care făcuse obiectul contractului de vânzare din 1940, indicat în motivele de judecată..
21. Printr-o sentinţă din 28 octombrie 1999, tribunalul a decis că cererea lor nu putea fi examinată în cadrul unei astfel de acţiuni, de vreme ce dispozitivul de judecată din 26 noiembrie 1996 era foarte clar, referindu-se doar la reconstituirea unui titlu de proprietate în virtutea legii nr. 18/1991. Prin urmare, identificarea şi punerea în posesie a unui teren individualizat erau de competenţa exclusivă a comisiilor administrative.
22. Atât apelul cât şi recursul reclamanţilor împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate, primul printr-o hotărâre din 15 mai
2000 atribunalului judeţean din Bucureşti şi al doilea printr-o hotărâre din 18 septembrie
2000 acurţii de apel Bucureşti .
D. Demersuri ale reclamanţilor tinzând spre executarea sentinţei din 26 noiembrie 1996
23. Ca urmare a unei decizii din 11 mai
1995 aconsiliului municipal din Bucureşti, aprobată în 1996 de departamentul pentru urbanism, mai multe terenuri agricole învecinate cu capitala, dintre care parcela de
4 haachiziţionată de ruda reclamanţilor în 1940, au fost recalificate ca terenuri situate în zona construibilă a Bucureştiului. În consecinţă, valoarea estimată în bani a parcelei în chestiune a crescut rapid.
24. La 4 aprilie 1997, primăria din Bucureşti a răspuns unei scrisori a reclamanţilor afirmând că comisia din Chiajna era competentă pentru executarea sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996.
25. La 11 iunie şi 5 septembrie 1997, autorităţile însărcinate cu cadastrul din Bucureşti şi Ilfov au informat reclamanţii că parcela revendicată se afla în perimetrul oraşului Bucureşti şi că aplicarea legii 18/1991 de comisia din Bucureşti era în curs .
26. La 6 ianuarie 1998, reclamanţii au solicitat comisiei din Chiajna să le reconstituie dreptul de proprietate asupra parcelei de
4 haîn cauză, în conformitate cu legea 18/1991 modificată în 1997, invocând, printre altele, în sprijinul cererii lor, sentinţa din 26 noiembrie 1996. Comisia din Chiajna a refuzat să-i pună în posesia acestei parcele şi nu le-a făcut propuneri pentru a-i pune în posesia unui alt teren, în conformitate cu sentinţa susmenţionată.
27. La 5 octombrie 1998, bazându-se, printre altele, pe sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996, reclamanţii au depus o plângere penală pe lângă parchetul competent, pretinzând refuzul primăriei Chiajna de a-i pune în posesia parcelei de
4 haîn chestiune. Aceştia nu au primit nici un răspuns la plângerea lor.
28. La 20 februarie 2003, reclamanţii au solicitat comisiei din Chiajna să-i pună în posesia unui teren de
4 ha, în conformitate cu sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996 şi cu contractul de vânzare din 1940.
29. Printr-un proces-verbal din 10 martie 2003, pe care reclamanţii l-au primit şi semnat la data de 22 iulie 2003, comisia Chiajna i-a pus în posesia a şapte parcele de teren agricol totalizând o suprafaţă de
4 ha, în perimetrul satului Chiajna.
30. La 10 noiembrie 2003, comisia din Chiajna a precizat reclamanţilor, nemulţumiţi de parcelele care le fuseseră atribuite, că nu existau alte terenuri disponibile ca urmare a aplicării legii 18/1991, şi i-a invitat să se prezinte pentru a-şi vedea eliberat un titlu de proprietate. Din dosar reiese că reclamanţii au refuzat să dea curs acestei invitaţii.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
31. Fiind vorba de competenţa tribunalelor în examinarea deciziilor comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea legii 18/1991 privind fondul funciar, esenţialul reglementării interne pertinente, şi anume al extraselor din legea 18/1991 publicate în Monitorul Oficial la 20 februarie 1991 şi republicată la 5 ianuarie 1998, după modificările aduse de legea 169/1997, este descris în hotărârea Glod împotriva României ( nr. 41134/98, alineatele 22-24, 16 septembrie 2003).
32. Jurisprudenţa internă divergentă referitoare la competenţa tribunalelor pentru examinarea legalităţii în modul în care comisiile administrative fixau amplasamentul terenurilor de restituit în virtutea legii 18/1991 a fost rezumată în hotărârea Hauler împotriva României (nr. 67703/01, alineatele 19-21, 12 iulie 2007). După modificarea legii 18/1991 de legile 169/1997 şi 1/2000 în sensul întinderii, de astăzi nelimitată, a competenţei jurisdicţiilor chemate să statueze asupra legalităţii deciziilor administrative ale comisiilor, marea majoritate a jurisdicţiilor interne au decis că tribunalele aveau competenţa de a examina legalitatea modului în care comisiile fixaseră amplasarea terenurilor de atribuit reclamanţilor (hotărârile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 şi 27 iunie 2005 ale curţilor de apel din Timişoara, Târgu Mureş şi respectiv Bacău; a contrario, hotărârile din 5 aprilie 2000 şi 3 iunie 2005 ale curţilor de apel din Oradea şi respectiv din Craiova). Prin urmare, în hotărârea sa din 6 februarie 2002 menţionată mai sus, curtea de apel Timişoara a considerat că, după ce a urmat procedura prevăzuta de legea 18/1991, reclamanta nu era obligată să urmeze procedura legii 1/2000 pentru a vedea examinată chestiunea aplicării legii 18/1991 şi, în special, pe cea a amplasării terenului care îi fusese atribuit de comisie.
33. Articolul 13 din legea 18/1991 prevedea că în regiunile de câmpie, punerea în posesie a celor îndreptăţiţi a terenurilor situate în afara zonei construibile a unui sat este realizată de comisia administrativă, nu în mod necesar pe vechiul amplasament deţinut de interesaţi. După modificarea acestei legi de legea nr. 1/2000, articolul 2 prevede ca punerea în posesie să se facă în mod normal pe vechiul amplasament, cu condiţia ca unor terţe persoane să nu le fie atribuite acelaşi teren în conformitate cu legea nr. 18/1991. Fiind vorba de terenuri situate în zona construibilă a unui sat, legea 18/1991, interpretată de jurisprudenţa pertinentă, prevedea principiul de atribuire a terenurilor pe vechiul amplasament, în special dacă terenul nu fusese atribuit unor terţi, înainte de intrarea în vigoare a legii, pentru a-şi construi casa. În mai multe cazuri, tribunalele interne au decis pe fond că în virtutea articolului 13 al legii 18/1991, fiind vorba chiar de terenuri situate în regiunile de câmpie, refuzul comisiilor administrative de a realiza punerea în posesia a îndreptăţiţilor pe vechiul amplasament nu trebuie să fie arbitrar, ci justificat (hotărârile 449/1994, 9/1995 şi 228/1996 ale curţii de apel Galaţi şi 944 din 15 mai
1996 aCurţii supreme de justiţie; a contrario, hotărârea din 25 aprilie
1995 aCurţii de apel Galaţi).
34. Din prevederile legii 18/1991 reiese, în special din articolul său 8, că pentru a stabili dreptul de proprietate a celor îndreptăţiţi asupra terenurilor care fac obiectul acestei legi, autorităţile competente procedează la reconstituirea acestui drept de proprietate, la cererea interesaţilor, procedură care tinde spre eliberarea unui titlu administrativ de proprietate. Procedura administrativă şi, dacă este cazul, judiciară în chestiune se finalizează cu punerea în posesie a terenului şi cu eliberarea titlului de proprietate. De altfel, doctrina şi jurisprudenţa internă au fost divergente în ceea ce priveşte posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare pentru a-şi valorifica dreptul său de proprietate pentru o persoană care, în cursul procedurii susmenţionate, nu beneficia încă de un titlu administrative de proprietate, ci doar de un certificat administrativ eliberat de comisie şi de un proces verbal de punere în posesie a terenului litigios (vezi, pentru admisibilitatea acţiunii, hotărârea curţii de apel Piteşti nr. 2159 din 16 octombrie 1998; a contrario, în special hotărârea camerelor reunite ale Curţii supreme de justiţie din 30 iunie 1997).
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSELOR ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 6 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE
35. Reclamantul pretinde două încălcări ale dreptului său de acces la un tribunal având în vedere neexecutarea sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 şi refuzului tribunalelor de a examina pe fond cererea de restituire a unui teren pe vechiul amplasament. Acesta se plânge de asemenea de durata excesivă a procedurilor în cauză. Reclamantul invocă articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, care este formulat după cu urmează în partea sa pertinentă:
« Orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie audiată în mod echitabil_ şi într-un termen rezonabil, de un tribunal independent şi imparţial_ care va decide_ asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil_ »
A. Asupra neexecutării sentinţei definitive din 26 noiembrie
1996 ajudecătoriei din Buftea
1. Asupra admisibilităţii
38. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară aşadar admisibilă.
2. Asupra fondului
36. După ce a contestat modul în care sentinţa definitivă din 26 noiembrie
1996 afost executată la data de 10 martie 2003 de către autorităţi, în observaţiile sale, reclamantul consideră că a suferit o atingere a dreptului său de acces la un tribunal datorită executării tardive a acestei sentinţe. Acesta susţine că această întârziere nu ar putea fi explicată prin imposibilitatea autorităţilor de a identifica locaţia pe care o solicitase sau prin derularea procedurii în care a intervenit, dat fiind că reiese din dosar că autorităţile ştiau unde se afla situată parcela revendicată şi că nu obţinuseră o amânare a definitivului în cauză. Prin urmare, înainte de 10 martie 2003, autorităţile nu au făcut nici o propunere de punere în posesie a unui teren în conformitate cu sentinţa din 26 noiembrie 1996.
37. Guvernul consideră că dreptul de proprietate al reclamantului şi al mamei sale asupra terenului de
4 haîn perimetrul satului Chiajna era un drept condiţional, care depindea de identificarea locaţiei. Dacă alegerea locaţiei aparţinea autorităţilor, imprecizia reclamantului şi a mamei sale cu privire la identificarea fostei locaţii şi atitudinea lor insistentă în ceea ce priveşte restituirea fostului lor teren au determinat comisia din Chiajna să aştepte sfârşitul procedurilor pentru a-i pune în posesie. În plus, reclamantul a fost informat de comisia din Chiajna cu privire la imposibilitatea punerii în posesie pe locaţia deţinută de ruda sa în 1940.
38. Curtea reaminteşte că, potrivit unei jurisprudenţe constante, execuţia unei sentinţe sau a unei hotărâri, din orice jurisdicţia ar fi, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul articolului 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, hotărâre din 19 martie 1997, Volum de hotărâri şi decizii 1997-II,alineatul 40). Prin urmare, admiţând faptul că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să pună în execuţie fiecare sentinţă cu caracter civil oricare ar fi aceasta şi oricare ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei nr. 50342/99,alineatul 39, 27 mai 2003), aceasta reiterează cu toate acestea că dacă administraţia refuză sau omite să execute, sau încă întârzie să o facă, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul etapei judiciare a procedurii îşi pierd orice motiv de a fi (Hornsby, menţionat mai sus, alineatul 41).
39. Curtea a tratat în mai multe reprize acţiuni ridicând probleme similare cu cea a cazului în speţă şi a constatat încălcarea dreptului reclamanţilor la un acces efectiv la un tribunal ţinând cont de executarea tardivă de către autorităţile de judecată definitive care le condamnă, pe baza legii 18/1991, să reconstituie dreptul de proprietate al interesaţilor asupra terenurilor (vezi, printre alţii, Acatrinei împotriva României, no7114/02, alineatele 37 la 44, 6 octombrie 2006, şi Gavrileanu împotriva României, no18037/02, alineatele 36 la 46, 22 februarie 2002).
40. Curtea a examinat prezentul caz şi consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt şi nici un argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită. In special, aceasta constată că definitivul din 26 noiembrie 1996 dispunea autorităţilor locale să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului şi al mamei sale asupra unei suprafeţe de
4 hade teren în perimetrul satului Chiajna, fără a preciza locaţia acestui teren. Curtea constată că, chiar dacă sentinţa în cauză nu preciza acest lucru în mod expres, reiese din dreptul intern pertinent faptul că reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate implica punerea în posesie a unui teren şi eliberarea unui titlu administrativ de proprietate de către autorităţile locale, exclusiv competente în materie de execuţie a sentinţei susmenţionate (vezi paragraful 36 de mai sus). Ori, Curtea constată că Guvernul nu contestă faptul că reclamantul şi mama sa au primit şi au semnat procesul-verbal de punere în posesie a unor parcele totalizând
4 hala data de 22 iulie 2003 şi că au fost invitaţi pentru a le fi înmânat titlul de proprietate la data de 10 noiembrie 2003, fără ca o altă propunere de executare a sentinţei din 26 noiembrie 1996 să le fie făcută înainte de aceste date. Date fiind termenele sentinţei în cauză, convine să se conchidă că în 2003, prin cele două demersuri susmenţionate, autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile decurgând din această sentinţă, întrebarea punându-se doar în ceea ce priveşte termenul de execuţie. De altfel, acestea le admite reclamantul în observaţiile sale.
41. Curtea nu ar putea accepta argumentele Guvernului pentru a justifica întârzierea în executarea sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996. Pe de o parte, din dosar reiese că autorităţile locale cunoşteau locaţia revendicată de către reclamant (vezi paragrafele 11 şi 15 de mai sus). Pe de altă parte, date fiind termenele de judecată în chestiune, Curtea este de părere că comisia din Chiajna ar fi putut să ia mai devreme iniţiativa pentru a o executa, aşa cum a făcut în 2003. Aceasta cu atât mai mult cu cât sentinţa în cauză nu determina locaţia terenului de acordat reclamantului şi mamei sale, şi că comisia era singura autoritate competentă pentru a identifica parcelele libere şi pentru a formula oferte concrete. Prin urmare, Curtea nu este de părere că întârzierea în execuţie este imputabilă reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Acatrinei, menţionat mai sus ,alineatul 41).
42. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a executa cu celeritate sentinţa definitivă din 26 noiembrie
1996 ajudecătoriei din Buftea.
43. în consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.
44. Prin urmare, Curtea consideră că la vederea constatării încălcării la care a ajuns ţinând cont de durata de neexecutare a sentinţe definitive din 26 noiembrie 1996, nu se poate examina în mod separat dacă a existat în speţă de asemenea încălcarea dreptului reclamantului de a-şi vedea cauza judecată într-un « termen rezonabil », daună care trebuie să fie considerată ca absorbită de către precedenta (vezi, mutatis mutandis, Lunari împotriva Italiei,nr. 21463/93,alineatul 46, 11 ianuarie 2001, Popea împotriva României, nr. 6248/03,alineatul 38, 5 octombrie 2006 şi Societatea de Gestiune a Portului Campoloro şi societatea fermieră Campoloro împotriva Franţei, no57516/00,alineatul 67, 26 septembrie 2006).
B. Asupra refuzului jurisdicţiilor interne de a examina problema punerii în posesia reclamantului a terenului litigios pe vechiul amplasament.
1. Asupra admisibilităţii
48. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară aşadar admisibilă.
2. Asupra fondului
45. Reclamantul subliniază faptul că obiectul cererii sale de intervenţie voluntară din 14 februarie
1995 afost acela de a face ca autorităţile locale să dispună punerea în posesie a celor
4 hape fostul amplasament care aparţinuse rudei sale în 1940, obiect diferit de procedura la emiterea căreia obţinuse, împreună cu mama sa, sentinţa definitivă din 26 noiembrie 1996, care nu preciza unde trebuia să fie făcută punerea în posesie. . În mod similar Glod împotriva României (no41134/98,alineatul 39, 16 septembrie 2003), respingerea cererii de intervenţie voluntară a fost fondată pe « dreptul exclusiv » al comisiilor administrative de a stabili locaţia terenului care trebuia să le fie atribuit.
46. Guvernul consideră că prezentul caz este diferit de cazul Glod menţionat mai sus, în măsura în care jurisdicţiile interne nu au invocat, lipsa competenţei materiale pentru examinarea cererii reclamantului, dar au considerat că această cerere era lipsită de obiect dată fiind constatarea sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996, care atribuise interesaţilor
4 hade teren, fără a stabili locaţia.
47. Curtea a examinat deja chestiunea dreptului de acces la un tribunal în cazul reclamanţilor care, sesizând tribunalele interne cu privire la o acţiune care tindea să controleze deciziile luate de comisiile locale pentru a fixa locaţia terenurilor atribuite în virtutea legii 18/1991, şi-au văzut acţiunea respinsă, fără examinare de fond, ţinând cont de competenţa exclusivă a comisiilor administrative în materie; aceasta a conchis încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie (Glod, menţionat mai sus, alineatele 35 la 40, şi Hauler împotriva României, no67703/01, alineatele 32 la 37, 12 iulie 2007).
48. Curtea a examinat prezentul caz şi consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt şi nici un argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită. Îndeosebi, aceasta constată că, precum în cazul Hauler menţionat mai sus, reclamantul şi mama sa au sesizat tribunalele interne cu privire la o acţiune privind aplicarea efectivă a dreptului de proprietate care le fusese recunoscut prin sentinţa din 26 noiembrie 1996, drept pe care îl considerau atins de o decizie administrativă care elibera unor terţi un titlu de proprietate asupra fostei locaţii a terenului care aparţinuse rudei lor, considerând că trebuiau să fie puşi în posesia acestui teren. Procedura în care a intervenit reclamantul nu avea deci acelaşi obiect ca şi cel soluţionat prin sentinţa menţionată mai sus. Acţiunea reclamantului fiind respinsă datorită dreptului exclusiv al comisiei Chiajna de a fixa locaţia terenului pe care să li-l atribuie, reiese că, potrivit tribunalelor sesizate în cauza în speţă, o dată stabilită suprafaţa terenului la care reclamantul şi mama sa aveau dreptul, controlul deciziilor comisiilor administrative referitoare la punerea în posesie a interesaţilor în virtutea legii 18/1991 nu mai aparţinea jurisdicţiilor. Ori, articolul 6 alineatul 1 din Convenţie dispune supunerea deciziilor luate de autorităţile administrative care nu îndeplinesc cerinţele acestei dispoziţii, după cum este cazul speţă, unui control ulterior al unui organ judecătoresc cu jurisdicţie deplină (vezi, mutatis mutandis, Glod, menţionat mai sus, alineatele 35-36).
49. La lumina celor care urmează, Curtea consideră că refuzul tribunalelor interne de a examina chestiunea dreptului reclamantului, în virtutea legii 18/1991, de a se vedea punând în posesie terenul în cauză pe fostul amplasament, chestiune lăsată la discreţia comisiei administrative, a adus atingere substanţei înseşi a dreptului său de acces la un tribunal (vezi, mutatis mutandis, Hauler, menţionat mai sus ,alineatul 36, şi Terra Woningen împotriva Olandei, hotărârea din 17 decembrie 1996, Volumul 1996‑VI ; pp. 2122-2123, alineatele 52-55).
50. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a conchide că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.
C. Asupra duratei procedurii tinzând spre punerea în posesie pe fosta locaţie.
51. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 februarie 1995, cu cererea de intervenţie voluntară a reclamantului, şi s-a încheiat la 4 aprilie 2002. Aceasta a durat deci aproape şapte ani şi două luni, pentru opt instanţe şi trei grade de jurisdicţie.
1. Asupra admisibilităţii
52. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară aşadar admisibilă
2. Asupra fondului
53. Reclamantul susţine că durata procedurii în chestiune a fost excesivă şi că aceasta nu-i este imputabilă.
54. Guvernul consideră că era vorba despre o cauză care implica o complexitate deosebită, dat fiind cererea de intervenţie a reclamantului care solicita o examinare a admisibilităţii. Prin urmare, acesta observă declinările de competenţă şi fixarea unei noi audieri a faptului că unul dintre judecători era împiedicat să participe în şedinţă. Considerând că nu există perioade lungi de inactivitate ale tribunalelor interne şi că reclamantul a solicitat mai multe amânări ale cauzei, acesta consideră că durata în chestiune nu a fost absurdă.
55. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente precum şi miza litigiului pentru interesaţi (vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96,alineatul 43, CEDH 2000-VII).
56. Curtea a tratat în nenumărate reprize cauze ridicând probleme similare cu cea a cazului speţei şi a constatat încălcarea articolului 6 alineatul 1 din convenţie (vezi Frydlender menţionat mai sus ).
57. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a expus nici un fapt şi nici un argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Mai întâi, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese că examinarea admisibilităţii cererii de intervenţie a reclamantului ar fi întârziat procedura sau ar fi făcut cauza încă şi mai complexă. Mai precis, Cutea constată că derularea procedurii a fost marcată de amânarea repetată a cauzei la noi audieri pentru vicii de procedură de citare, prin lungile termene fixate înainte ca o nouă jurisdicţie sesizată asupra dosarului să fixeze prima audiere şi, mai ales, prin declinările de competenţă, la începutul procedurii, cauza nefiind trimisă în faţa jurisdicţiilor civile competente decât la 25 iunie 1996 (vezi, mutatis mutandis, Ispan împotriva României, nr. 67710/01,alineatul 44, 31 mai 2007). Întârzierile rezultând din aceste amânări, precum casaţia cu amânare din 12 octombrie 1998 pentru viciu de procedură, sunt imputabile autorităţilor. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, constatând în acelaşi timp cele câteva amânări la o nouă audiere pe care le solicitase în special pentru a-şi pregăti apărarea, Curtea reiterează că nu ia-r putea reproşa că a folosit diverse recursuri interne pentru a-şi apăra drepturile (Simon împotriva Franţei, nr. 66053/01,alineatul 31, 8 iunie 2004).
58. Curtea consideră, aşadar, că nici complexitatea afacerii nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, luată în ansamblul său.
59. ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în speţă durata procedurii litigioase nu răspunde cerinţei de « termen rezonabil ».
60. Aşadar, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul 1.
II. ASUPRA PRETINSELOR ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1, LUAT ÎN CONSIDERARE SEPARAT ŞI COMBINAT CU ARTICOLUL 13 DIN CONVENŢIE
61. Reclamantul se plânge, pe de o parte, de refuzul jurisdicţiilor interne de a examina pe fond cererea sa de intervenţie voluntară tinzând la punerea în posesie a terenului de
4 hape fostul amplasament, considerând că este privat de acest teren şi că nu a beneficiat de un recurs efectiv în această privinţă. Pe de altă parte, se plânge de întârzierea cu care autorităţile au executat sentinţa din 26 noiembrie
1996 ajudecătoriei din Buftea. Acesta invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, luat în considerare separat – fiind vorba de prima daună – şi combinat cu articolul 13 al Convenţiei, articole ce sunt astfel formulate în părţile lor pertinente:
Articolul 13
« Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în_ Convenţie au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale_ »
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pe motivul utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Prevederile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Asupra admisibilităţii
62. Fiind vorba de punerea în posesie a reclamantului şi a mamei sale pe fostul amplasament care aparţinuse unei rude, Guvernul consideră că aceştia nu beneficiază de un « bun » sau cel puţin de o « speranţă legitimă » cu privire la amplasamentul litigios, nici un tribunal neprecizând că aveau dreptul la atribuirea acelei locaţii .
63. Reclamantul consideră că avea o « speranţă legitimă » ‚in ceea ce priveşte punerea în posesie a terenului de
4 hape locaţia în chestiune întrucât chiar dacă sentinţa din 10 martie
1997 ajudecătoriei din Bucureşti care recunoştea dreptul acestora pe această locaţie fusese casată, nici un tribunal nu a examinat şi respins pe fond, în procedura ulterioară cererea de intervenţie purtând asupra locaţiei în cauză.
64. Curtea consideră că argumentul Guvernului revine pentru a ridica o excepţie de inadmisibilitate pentru incompatibilitate ratione materiae cu privire la prima daună extrasă din articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi, ţinând cont ce natura daunei şi de elementele de la dosar, consideră că este convenabil să adauge această excepţie pe fond.
65. Prin urmare, cu privire la cele două cereri, Curtea constată că acestea nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate şi le declară aşadar admisibile.
B. Asupra fondului
1. Asupra refuzului autorităţilor de a pune reclamantul în posesia terenului pe fostul amplasament
66. ţinând cont de constatarea referitoare la dreptul de acces la un tribunal prevăzut de articolul 6 alineatul 1 (paragrafele 51-54 de mai sus), Curtea consideră că nu se poate examina în mod separat dacă a existat, în speţă, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, considerat de unul singur şi combinat cu articolul 13 din Convenţie (Glod, menţionat mai sus, alineatul 46, Hauler, menţionat mai sus ,alineatul 41 şi Crisan împotriva României, nr. 42930/98,alineatul 32, 27 mai 2003). Această concluzie dispensează prin urmare Curtea de a se pronunţa asupra excepţiei ridicate de Guvern (Moschopoulos-Veïnoglou şi alţii contra Greciei, nr. 32636/05,alineatul 35, 18 octombrie 2007).
2. Asupra executării tardive a sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996
67. Admiţând că în virtutea sentinţei menţionate mai sus reclamantul şi mama sa erau în drept pentru a le fi atribuit un teren de
4 haîn perimetrul satului Chiajna, Guvernul reiterează argumentele sale prezentate cu privire la articolul 6 alineatul 1 din Convenţie (paragraful 40 de mai sus) pentru a justifica executarea tardivă, în
2003, aacestei sentinţe definitive.
68. Reclamantul consideră că era de competenţa autorităţilor dă execute sentinţa în cauză şi că a fost privat înainte de 2003 de beneficierea de dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de
4 hade teren.
69. Referindu-se la jurisprudenţa aplicabilă în materie (Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98,alineatul 35, 28 septembrie 2004, şi Gavrileanu, menţionat mai sus ,alineatul 52), Curtea constată că în speţă, sentinţa definitivă din 26 noiembrie
1996 acreat în beneficiul reclamantului şi al mamei sale « speranţa legitimă» de a-şi vedea reconstituit un drept de proprietate asupra unui teren de
4 haîn perimetrul satului Chiajna, această creanţă constituind aşadar o « valoare patrimonială» care antrenează aplicarea garanţiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1.
70. Totodată, Curtea constată că, în cazul în speţă, autorităţile locale însărcinate cu executarea sentinţei în chestiune nu au realizat demersurile necesare în acest scop decât în noiembrie 2003, întârzierea fiindu-le imputabilă (vezi paragrafele 44-45 de mai sus). Curtea constată că Guvernul nu a oferit nici o justificare valabilă pentru imixtiunea cauzată de neexecutarea într-un termen rezonabil a sentinţei definitive pronunţate în speţă ; aceasta era aşadar arbitrară şi implica încălcarea principiului de legalitate. O astfel de concluzie scuteşte Curtea de a cerceta dacă un echilibru just a fost menţinut între cerinţele de interes general şi imperativele protecţiei dreptului individual al reclamantului (Gavrileanu, menţionat mai sus ,alineatul 55).
71. Aşadar, Curtea consideră că a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
76. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
72. reclamantul solicită 2 800 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suportat din cauza nerestituirii terenului de
4 hape fosta locaţie, prejudiciu calculat în funcţie de valoarea acestui teren. Prin urmare, acesta solicită 40 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit, printre altele, ca urmare a frustrării şi dezacordurilor cauzate de faptele autorităţilor descrise în cererea sa adresată Curţii.
73. Guvernul consideră că prejudiciul material pretins de către reclamant nu poate fi reparat, dat fiind că acesta a fost pus în posesia unui teren în conformitate cu sentinţa din 26 noiembrie 1996. Fiind vorba de cererea cu titlul de prejudiciu moral, acesta consideră că nu există legătură de cauzalitate între dauna pretinsă şi presupusele încălcări ale Convenţiei şi, cu titlu subsidiar, că o eventuală hotărâre de condamnare a Curţii ar putea constitui, prin ea însăşi, o reparare satisfăcătoare în această privinţă. Prin urmare, acesta consideră că suma solicitată este excesivă pentru jurisprudenţa Curţii..
74. Curtea relevă că, fiind vorba de cererea extrasă din lipsa de restituire a terenului pe vechea locaţie, singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile rezidă în speţă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal pentru a examina chestiunea dreptului său de a-i fi atribuit terenul în cauză, chestiune lăsată la discreţia comisiilor administrative. Curtea nu va putea specula pe ceea ce ar fi putut reprezenta rezultatul procesului în caz contrar, dar nu consideră nerezonabil să considere că interesatul a suportat o pierdere de şansă reală (vezi, mutatis mutandis, Glod menţionat mai sus ,alineatul 50, şi Hauler, menţionat mai sus ,alineatul 45). Prin urmare, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur al faptului că frustrarea provocată de întârzierea în executarea sentinţei definitive pronunţate în favoarea sa, prin lipsa de acces la un tribunal şi prin durata excesivă a procedurii civile, şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatările încălcării în chestiune. Statuând în echitate, aşa cum cere articolul 41, aceasta îi acordă 8 000 EUR pentru toate prejudiciile incluse.
B. Costuri şi cheltuieli
75. Reclamantul solicită de asemenea 13 675 EUR pentru cheltuielile şi costurile suportate în faţa jurisdicţiilor interne şi în special în faţa Curţii, pe care le estimează după cum urmează:
a) 3 265 EUR pentru munca furnizată prin avocat care l-a reprezentat în faţa Curţii în 2006 şi a redactat obiecţiile sale (reclamantul furnizează o convenţie de onorariu, cu tarifele orare ale avocatului, şi un decont orar al muncii acestuia din urmă) ;
b) 10 500 EUR, pentru alte cheltuieli şi costuri expuse înaintea jurisdicţiilor interne şi în faţa curţii, pentru care acesta furnizează copii ale contractelor de asistenţă judiciară pentru procedurile interne indicând onorariul perceput de avocaţi, pentru o sumă totală de 2 600 000 lei (ROL), adică aproximativ 320 EUR la momentul respectiv, în baza informaţiilor furnizate de către Banca Naţională a României; acesta furnizează de asemenea fotocopii ale chitanţelor poştale cu privire la cheltuielile de corespondenţă cu Curtea .
76. Guvernul constată că reclamantul nu a furnizat justificative decât pentru o parte din cheltuielile şi costurile de judecată expuse în mod neîntemeiat. Fiind vorba de cheltuieli suportate înaintea jurisdicţiilor interne, acesta consideră că reclamantul putea să solicite rambursarea acestora la tribunale. În ceea ce priveşte procedura înaintea Curţii, acest îşi exprimă îndoielile cu privire la realitatea menţiunilor din decontul orar al avocatului său, considerând, în orice caz, că onorariile acestuia sunt excesive .
77. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi costurilor sale de judecată decât în măsura în care acestea sunt stabilite în conformitate cu realitatea, în funcţie de necesitatea acestora şi de caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând cont de . elementele aflate în posesia sa, şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 250 EUR cu titlu de cheltuieli şi costuri de judecată suportate în procedurile naţionale şi de 1 500 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Din această ultimă sumă este convenabil să se deducă suma percepută cu titlu de ajutor jurisdicţional vărsată de Consiliul Europei, adică 850 EUR. Aşadar, aceasta alocă reclamantului 650 EUR pentru procedura în faţa Curţii.
Majorări de întârziere
47. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;;
2. Hotărăşte că a existat încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie în ceea e priveşte dreptul reclamantului de acces la un tribunal pe motivul întârzierii în executarea sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 şi din lipsa examinării pe fond a cererii sale de intervenţie voluntară referitoare la punerea în posesie pe vechiul amplasament ;
3. Hotărăşte că nu poate fi examinată cererea extrasă din articolul 6 alineatul 1 din Convenţie cu privire la durata procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului de 4 ha ;
4. Hotărăşte că a existat încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie din cauza duratei procedurii ce implica cererea de intervenţie voluntară ;
5. Hotărăşte că nu poate fi examinată cererea extrasă din articolul 1 din protocolul nr. 1, luat în considerare de unul singur şi în combinaţie cu articolul 13 din Convenţie, cu privire la lipsa examinării pe fond a cererii de intervenţie voluntară referitoare la punerea în posesie pe vechiul amplasament ;
6. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 1 din protocolul nr. 1 pe motivul întârzierii în executarea sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 ;
7. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 8 000 EUR (opt mii euro) toate prejudiciile incluse, 250 EUR (două sute cincizeci euro) pentru cheltuielile şi costurile de judecată suportate în procedurile naţionale, şi 650 EUR (şase sute cincizeci euro) pentru cele suportate în procedura în faţa Curţii;
b) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că la acestea pot fi adăugate orice sume datorate cu titlu de impozit;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
- respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 1 aprilie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
| ← Cleja şi Mihalcea contra Romaniei - Respingerea actiunii in... | Business si investitii pentru toti contra Moldovei - Limitarea... → |
|---|
